12

Holcroft se trezi tresărind iar câteva clipe nu ştiu precis unde se afla; apoi îşi aminti. Gretchen Beaumont îl dusese în dormitor făcând exact acea afirmaţie incredibilă, încercase să insiste, dorind să afle ce altceva spusese fratele ei, dar ea nu era în situaţia de a da un răspuns limpede. Fusese cuprind de un adevărat delir, având nevoie de sex cu disperare; nu se mai putuse concentra în nici o altă direcţie în afară de asta.

  Făcuseră dragoste nebuneşte, ea conducând ostilităţile, zvârcolindu-se pe pat pradă unei febrilităţi extreme, când sub el, când deasupra lui, când alături. Exista în ea ceva de nepotolit; nu putea fi mulţumită, oricât de mult ar fi fost explorată şi pătrunsă. La un moment dat ţipase, încolăcindu-i mijlocul cu picioarele şi înfigându-şi unghiile în umerii lui, mult timp după ce el încetase să mai poată avea vreo reacţie. După aceea, epuizarea îl ajunsese din urmă. Căzuse pradă unui somn adânc dar agitat.

  Acum se trezise şi nu ştia ce anume îi întrerupsese somnul. Se auzise un zgomot, nu foarte tare dar ascuţit şi pătrunzător, însă nu ştia ce este sau de unde vine.

  Deodată, îşi dădu seama că era singur în pat. Îşi ridică puţin capul. Camera era cufundată în întuneric, uşa erai închisă iar la marginea ei de jos se zărea o dâră nelămurită de lumină.

  — Gretchen?…

  Nu primi răspuns; în cameră nu se mai afla nimeni.

  Dădu la o parte cuvertură şi coborî din pat, ţinându-se pe picioarele slăbite şi simţindu-se stors şi dezorientat. Merse împleticindu-se până la uşă şi o deschise cu putere. Dincolo, în camera de zi mică, era aprinsă o singură veioză, a cărei lumină împrăştia umbre pe pereţi şi pe podea.

  Se auzi din nou zgomotul acela! Un sunet metalic, care îşi află ecoul în casă dar care venea de undeva de afară. Alergă la una din ferestrele sufrageriei şi se uită pe geam. Sub fascicolul de lumină al becului de pe un stâlp, zări silueta unui bărbat care stătea lângă partea din faţă a maşinii lui închiriate, ţinând în mână o lanternă.

  Înainte de a-şi da seama ce se întâmpla, auzi o voce înăbuşită tot de undeva de afară iar raza de lumină se îndreptă brusc spre fereastră. Spre el. Instinctiv, îşi ridică mâna ca să-şi apere ochii. Lumina se stinse şi-l văzu pe bărbat gonind spre o maşină parcată în diagonală de cealaltă parte a străzii. Nu observase maşina aceea, atât de concentrat fusese asupra celei proprii şi asupra necunoscutului cu lanterna. Acum încercă să-şi fixeze privirile asupra acestui automobil; pe locul din faţă se afla o siluetă. Nu putu distinge nimic în afară de conturul capului şi al umerilor.

  Bărbatul care alergase ajunse la uşa dinspre stradă, o deschise şi se instală la volan. Motorul hurui; maşina porni înainte, după care derapă şi făcu o întoarcere înainte de a pleca mai departe cu toată viteza.

  Fulgerător, în lumina becului de pe stâlp, Noel văzu persoana care stătea pe locul de lângă şofer. Pentru o fracţiune de secundă chipul din fereastră se află la nici douăzeci de metri de el, trecând în goană.

  Era Gretchen Beaumont. Ochii ei priveau înainte prin parbriz iar capul i se mişca ca şi cum ar fi vorbit cu repeziciune.

  Câteva lumini se aprinseră în diverse case aflate de partea cealaltă a reşedinţei Beaumont. Huruitul motorului şi scrâşnetul cauciucurilor constituiseră o imixtiune bruscă şi neplăcută în viaţa paşnică a acelei străzi din Portsea. Chipuri îngrijorate apărură pe la ferestre, uitându-se afară.

  Holcroft se dădu înapoi. Era gol şi îşi dădu seama că dacă ar fi fost văzut în pielea goală în camera de zi a comandorului Beaumont în toiul nopţii, în timp ce comandorul Beaumont era plecat, n-ar fi fost în folosul nimănui, cu atât mai puţin al său personal.

  Ea unde plecase? Ce făcea? Ce era sunetul pe care îl auzise?

  N-avea timp să se gândească la asemenea lucruri; trebuia să plece din casa familiei Beaumont. Se întoarse de la fereastră şi dădu fugă înapoi în dormitor, încercând să vadă în semiîntuneric şi să găsească un comutator sau o lampă. Îşi aminti că, atunci când începuseră să facă dragoste cu frenezie, Gretchen întinsese mâna deasupra capului lui în umbra lămpii de pe noptieră, pe care o aruncase pe jos. Îngenunche şi bâjbâi până când o găsi. Stătea într-o parte iar becul era protejat de abajurul de pânză care îl înconjura. O aprinse. Lumina invadă camera, fascicolul revărsându-se de jos de pe podea. Se zăreau umbre alungite şi porţiuni de întuneric dar izbuti să-şi vadă hainele puse pe un fotoliu şi ciorapii şi chiloţii lângă pat.

  Se ridică şi se îmbrăcă în viteza cea mai mare. Unde-i era haina? Căută în jur, amintindu-şi vag că Gretchen i-o dăduse jos şi o lăsase să cadă lângă uşă. Da, iat-o. Străbătu camera spre ea, aruncând o privire scurtă propriei lui reflectări din oglinda mare de deasupra biroului.

  Îngheţă, rămânând cu ochii pironiţi asupra unei fotografii într-o ramă de argint de pe birou. Era a unui bărbat în uniforma ofiţerilor de marină.

  Chipul. Îl mai văzuse undeva. Nu cu mult în urmă. Câteva săptămâni… poate chiar zile. Nu ştia de unde dar era sigur că ştia chipul acela. Se apropie de birou şi cercetă fotografia.

  Sprâncenele! Erau ciudate, neobişnuite; ieşeau în evidenţă că un lucru de sine stătător… ca o cornişă nepotrivită deasupra unei tapiserii nelămurite. Erau stufoase, o abundenţă de fire dese albe şi negre… gen sare şi piper. Nişte ochi care se deschiseseră brusc, care îl priviseră ţintă. Îşi aminti!

  Avionul spre Rio de Janeiro! Şi încă ceva. Chipul din acel moment din avionul de Brazilia declanşa o altă amintire – una violentă. Însă tot ce-şi amintea era o siluetă neclară care trecuse în goană pe lângă el.

  Noel întoarse rama de argint şi zgândări cu degetele până când reuşi să desfacă partea din spate. O desprinse din şănţuleţul unde era fixată şi scoase fotografia. Văzu mai multe urme mărunte pe suprafaţa lucioasă; o întoarse pe cealaltă parte. Era scris ceva. O ţinu în lumină şi preţ de o clipă încetă să mai respire. Cuvintele erau în germană: NEUAFBAU ODER TOD16.

  Ca şi chipul din fotografie şi cuvintele le mai văzuse cândva! Dar nu aveau nici un sens pentru el; cuvinte germane care nu însemnau nimic… şi totuşi le mai văzuse!

  Uimit, îndoi fotografia şi o vârî în buzunarul de la pantaloni.

  Deschise o uşă de la dulap, ascunse rama de argint printre hainele împăturite de pe poliţă, îşi luă haina şi se duse în camera de zi. Ştia că trebuie să iasă din casă cât putea de repede însă curiozitatea în legătură cu bărbatul din fotografie nu-i dădea pace. Trebuia să afle ceva despre el.

  Existau două uşi în peretele de lângă el şi în cel din capătul opus al camerei de zi. Una era deschisă şi dădea în bucătărie; cealaltă era închisă. O deschise şi intră în biroul comandorului. Aprinse o lumină; peste tot se aflau fotografii cu vase şi cu bărbaţi, la un loc cu citări pe ordine de zi şi decoraţii militare. Comandorul Beaumont era un ofiţer de carieră cu o poziţie remarcabilă. Poate că un divorţ complicat urmat de o căsătorie îndoielnică îi creaseră probleme personale neplăcute omului în sine, însă era limpede că Marina Regală le trecuse cu vederea. Ultima citare pe ordin de zi avea doar şase săptămâni: pentru conducerea deosebită a pazei de coastă din Insulele Baleare, în timpul unei săptămâni de furtună pe mare.

  O privire grăbită asupra hârtiilor de pe birou şi din sertare nu aduse nimic nou. Două carnete de bancă aveau conturi formate din patru cifre, dintre care nici unul nu depăşea trei mii de lire sterline; o scrisoare de la avocatul primei sale soţii solicită dreptul de proprietate asupra unui teren din Scoţia; mai existau diverse exemplare care conţineau jurnalul de bord al mai multor vase şi graficul de călătorie.

  Holcroft voia să rămână mai mult timp în camera aceea, ca să caute mai atent indicii despre bărbatul ciudat cu sprincene neobişnuite, dar ştia că nu putea să-şi permită o îndrăzneală atât de riscantă. Deja forţase lucrurile mai mult decât era permis; trebuia să plece.

  Părăsi casa şi se uită peste drum la ferestrele unde doar cu câteva minute în urmă se aprinseseră lumini şi se iviseră atâtea chipuri curioase. Acum nu mai existau nici lumini, nici chipuri; somnul redevenise stăpân peste Portsea. Coborî rapid aleea şi deschise poarta, enervat fiindcă balamalele scârţâiau. Deschise uşa maşinii închiriate şi se aşeză grăbit la volan, întoarse cheia în contact.

  Nimic. O răsuci din nou. O dată şi încă o dată. Nimic!

  Ridică imediat capota şi alergă în partea din faţă a maşinii, îngrijorat nu de zgomot ci de ceva mult mai serios. Bateria maşinii închiriate n-avea cum să fie uzată în mod normal dar, chiar dacă ar fi fost, tot trebuia să se audă un declic vag la acţionarea cheii de contact. Lumina becului de pe stâlp căzu asupra motorului descoperit, arătându-i exact ceea ce se temea că o să găsească.

  Firele erau tăiate, retezate de la sursă cu o precizie de chirurg. N-avea cum să pornească maşina prin conexiunea lor directă; trebuia să fie remorcată.

  Iar făptaşul ştia că un american o să rămână fără nici un mijloc de deplasare într-o zonă necunoscută, în toiul nopţii. Şi dacă existau taxiuri în suburbiile îndepărtate, era greu de presupus că puteau fi disponibile la ora asta; trecuse de trei. Cine imobilizase maşina dorise ca el să rămână unde era; înseamnă că aveau să vină alţii după el. Trebuia să fugă. Cât de departe şi cât de repede putea… să ajungă la şosea… să facă autostopul şi să plece spre nord, părăsind zona.

  Închise capota. Zgomotul metalic şi ascuţit răsună de-a lungul străzii. Fu recunoscător că se auzise la fel şi înainte.

  Porni spre corpul de case de lângă semafor; acesta nu funcţiona. Traversând intersecţia, începu să meargă mai repede, după care o rupse la fugă. Încercă să păstreze acelaşi ritm; mai avea o milă şi jumătate până să ajungă la şosea, începuse să transpire şi simţea iarăşi un nod în stomac.

  Văzu luminile înainte să audă huruitul furios al motorului. Chiar în faţa sa, pe drumul drept, strălucirea farurilor apăru din întuneric, apropiindu-se atât de repede încât mai mult ca sigur că automobilul circula cu o viteză ameţitoare.

  Noel văzu o deschizătură la dreapta, un interval în gardul viu din lemn câinesc care-i ajungea până la talie, o intrare ce se continua cu o altă potecă spre pragul unei alte uşi. Se aruncă într-acolo şi se rostogoli pe pământ dincolo de tufe, întrebându-se dacă fusese văzut. Deodată, pentru el fu foarte important să nu aibă nimic de-a face cu Gretchen Beaumont. Era o enigmă de care se putea lipsi, o femeie frumoasă… nefericită şi deosebit de senzuală. Dar în acelaşi timp o ameninţare la adresa Genevei, ca şi fratele ei.

  Maşina care se apropia trecu în goană pe lângă el. Nu fusese văzut. Pe urmă huruitul motorului fu înlocuit de scrâşnetul cauciucurilor. Holcroft se târî până la jumătatea spărturii din gardul viu, cu faţa întoarsă spre stânga şi cu ochii fixaţi asupra corpului de case din spatele său.

  Maşina se oprise chiar în faţa locuinţei familiei Beaumont. Doi bărbaţi săriră din maşină şi urcară în goană pe potecă. Noel auzi scârţiitul balamalelor. N-avea nici un rost şi mai rămână pe loc; era momentul să fugă. Acum auzi bătaia ciocănelului în uşă la mai puţin de o sută de metri de el.

  Se deplasă spre dreapta în patru labe, de-a lungul trotuarului, pe lângă gardul viu, până când ajunse într-o zonă de umbră, între doi stâlpi cu felinar. Se ridică în picioare şi o luă la goană.

  Continuă să alerge înainte, pe stradă întunecoasă şi străjuită de copaci, casă după casă, colţ după colţ, sperând din suflet să recunoască la timp prima cotitură care dădea în şosea. Blestemă ţigările, dându-şi seama că îşi pierdea suflul şi că începea să gâfâie şi să-l doară plămânii; sudoarea începu să-i curgă pe faţă în timp ce bubuitul din piept devenea insuportabil. Zgomotul scurt şi rapid al propriilor paşi pe asfalt îl speria. Erau sunetele unui om care alerga cuprins de panică în puterea nopţi iar omul acela era el însuşi.

  Paşi. Paşi care goneau. Erau ai lui dar nu numai ai lui! Se auzeau în spate, regulat, greoi, ajungându-l din urmă. Cineva fugea după el! Cineva care alerga în tăcere, fără să-l strige, fără să-i ceară să se oprească!… Sau îi juca auzul vreo festă? Bubuitul din piept îi vibra prin tot corpul; să fie zgomotul paşilor proprii, al căror ecou îi răsuna în urechi? Nu îndrăznea să se întoarcă, nu putea să se întoarcă. Mergea prea repede – când în lumină, când în umbră.

  Ajunse la capătul unui alt corp de case, la un nou colţ. Şi făcu la dreapta, ştiind că nu prima cotitură avea să-l scoată la şosea dar oricum preferând să ocolească. Trebuia să ştie dacă se afla cineva în spatele lui. Fugi mai departe pe stradă.

  Paşii erau acolo dar aveau alt ritm, diferit de al lui, mai aproape, tot mai aproape, scurtând distanţa dintre ei. Nu putea să mai suporte; şi nici nu putea să alerge mai repede. Se răsuci din talie, încercând să se uite peste umăr.

  Era acolo; el era acolo! Silueta unui bărbat profilându-se în lumina unui felinar de la colţ. Un bărbat îndesat care alerga tăcut, micşorând distanţa şi apropiindu-se la doar câţiva metri.

  Noel alergă mai departe, făcând un ultim sprint în ciuda durerii pe care o simţea în picioare Se întoarse din nou, cuprins cu desăvârşire de panică.

  Iar picioarele îl trădară, împleticindu-se în zăpăceala şi în teroarea urmăririi. Căzu în faţă în mijlocul străzii, lovindu-se cu chipul de asfalt şi rămânând cu mâinile întinse, reci ca gheaţa şi pline de înţepături. Se întoarse pe spate, ridicându-se instinctiv în picioare ca să se ferească din calea agresorului – siluetă tăcută care ţâşni din întuneric şi năvăli deodată asupra lui.

  Totul fu acoperit de o perdea de ceaţă; doar conturul braţelor şi picioarelor care se zvârcoleau profilându-se în întuneric reuşi să-i apară în faţa ochilor inundaţi de transpiraţie. Pe urmă fu ţintuit la pământ. O greutate uriaşă îi strivea pieptul iar un antebraţ – ca un drug de fier – îi fu trecut peste gât, nelăsându-l să scoată nici un sunet.

  Ultimul lucru pe care-l văzu fu o mână ridicată mult deasupra lui, o gheară desluşindu-se pe cerul nopţii, o mână încovoiată care ţinea un obiect. Pe urmă nu mai fu nimic. Doar o prăpastie enormă prin care şuiera vântul. Se prăbuşi în beznă spre adâncimi nevăzute.

  La început simţi frigul. Îl făcea să tremure. Apoi umezeala; era pretutindeni. Deschise ochii şi avu nişte imagini deformate ale ierbii şi pământului. Era înconjurat de ierburi ude şi de grămezi de pământ rece. Se rostogoli, recunoscător fiindcă putea să vadă cerul nopţii; era mai deschis la culoare în stânga lui şi mai închis spre dreapta.

  Îl durea capul; îl ustura faţa; îl chinuiau mâinile. Se ridică încet şi privi în jur. Se afla pe un câmp, o întindere de pământ lungă şi netedă care semăna cu o păşune. În depărtare, zări contururile vagi ale unui gard din sârmă – sârmă ghimpată întinsă între stâlpi aflaţi la vreo zece-douăzeci de metri unul de altul. Era într-adevăr o păşune.

  Simţi un miros de whisky ieftin sau de vin înăcrit.

  Hainele erau impregnate cu acest miros iar cămaşa muiată, trimiţându-i izul îngrozitor spre nări. Hainele lui… portofelul, banii! Se ridică şovăitor în picioare şi se căută în buzunare, amândouă mâinile începând să-l usture când luară contact cu interiorul stofei umede.

  Portofelul, teancul de bancnote prinse cu o clamă, ceasul – toate erau acolo. Nu fusese jefuit, ci doar bătut până-şi pierduse cunoştinţa şi mutat din zona unde locuia familia Beaumont. Era o nebunie!

  Îşi pipăi capul. Avea un cucui dar pielea nu păţise nimic. Fusese lovit cu un fel de ciomag sau cu o ţeavă învelită în ceva mai moale. Făcu câţiva paşi anevoie; putea să se mişte şi ăsta era singurul lucru care conta. În plus, acum vedea ceva mai clar; în curând o să fie dimineaţă.

  Dincolo de gard exista o uşoară ridicătură de pământ, care forma o creastă ce se întindea cât vedea cu ochii în ambele direcţii. De-a lungul ei zări luminile şoselei. Porni de-a curmezişul câmpului, sperând că o să convingă vreun conducător auto să-l ia cu el. Tocmai când sărea gardul se gândi brusc la ceva. Se căută din nou prin buzunare.

  Fotografia dispăruse!

  O maşină de transportat lapte opri iar el urcă înăuntru, văzând cum zâmbetul şoferului dispăru brusc când duhoarea umplu cabina. Noel încercă să facă haz – în ce hal ajunsese un american inocent pe care nişte marinari englezi hotărâţi din Portsmouth îl băgaseră la mijloc – dar şoferul nu găsi nimic distractiv. Holcroft se dădu jos în prima localitate.

  Era un sat englezesc a cărui arhitectură stil Tudor era profanată de abundenţa de furgonete aflate în faţa unei parcări de pe marginea drumului.

  — Au telefon înăuntru, spuse lăptarul. Şi toaletă pentru domni. Nu ţi-ar strica să te speli niţel.

  Noel apăru în faţa şoferilor matinali ai furgonetelor iar mirosul de cafea fierbinte îl linişti într-o oarecare măsură. Lumea îşi continua mersul firesc; se duceau comenzi şi se acceptau mici înlesniri fără să se sinchisească nimeni. Găsi toaleta şi făcu tot posibilul să reducă la minimum efectele nopţii. Pe urmă se aşeză într-un separeu de lângă telefonul public de la perete şi bău o cafea fierbinte, aşteptând ca un şofer furios să încheie cearta cu un dispecer şi mai furios aflat la celălalt capăt al firului. După ce convorbirea luă sfârşit, Noel ieşi din separeu şi se apropie de telefon, ţinând în mâna numărul lui Gretchen Beaumont. Nu-i mai rămăsese decât să încerce să afle ce se întâmplase, să încerce să discute cu ea, evident, dacă se întorsese. Formă numărul.

  — Reşedinţa Beaumont. Răspunsese o voce de bărbat.

  — Cu doamna Beaumont, vă rog.

  — Pot să întreb cine sunteţi?

  — Un prieten al domnului comandor. Am auzit că doamna Beaumont ar pleca astăzi la dânsul. Aş dori să-i transmită un mesaj.

  — Cine sunteţi, vă rog?

  Noel închise telefonul. Nu ştia cine răspunsese; ştia doar că avea nevoie de ajutor. De ajutorul unui profesionist. Poate că era periculos din punctul de vedere al Genevei, dar era necesar. O să fie atent – foarte atent – şi o să afle cât o să poată.

  Se scotoci prin buzunarele de la haină căutând cartea de vizită pe care i-o lăsase bărbatul de la M.I. 5 la Belgravia Arms. Erau trecute doar un nume – Harold Payton-Jones – şi un număr de telefon. Ceasul de pe perete arăta şapte fără zece; Noel se întrebă dacă o să răspundă cineva la telefon. Formă numărul pentru Londra.

  — Da?

  — Sunt Holcroft.

  — A, da. Chiar ne întrebam dacă o să suni.

  Noel recunoscu vocea. Era a agentului cu păr cărunt de la hotel, care lucra la informaţii.

  — Ce tot vorbeşti? întrebă Noel.

  — Ai avut o noapte grea, spuse vocea.

  — Vă aşteptaţi să sun! Aţi fost acolo. M-aţi urmărit!

  Payton-Jones nu răspunse direct.

  — Maşina închiriată se află la un garaj din Aldershot. Probabil că până la prânz o să fie reparată. Numele e uşor de reţinut; este Boot’s, Boot’s Garage, Aldershot. Nu există nici proces-verbal, nici factură, nici chitanţă.

  — Ia stai puţin! Ce dracu’ e asta? Aţi pus să fiu urmărit! N-aveaţi nici un drept s-o faceţi.

  — Ba cred c-a fost al naibii de bine c-am făcut-o.

  — Voi eraţi în maşina aia la trei noaptea! Voi aţi intrat în casa lui Beaumont!

  — Mă tem că n-am fost şi n-am intrat, spuse bărbatul de la M.I. 5, făcând o scurtă pauză. Iar dacă asta crezi, înseamnă că nu te-ai uitat prea bine la ei, nu?

  — Nu. Cine erau?

  — Şi noi am vrea să ştim. Omul nostru a ajuns acolo pe la cinci.

  — Cine-a alergat după mine? Cine m-a lovit în cap şi m-a lăsat pe câmpul ăla nenorocit?

  Agentul făcu încă o pauză.

  — Nu ştim nimic despre asta. Ştiam doar că plecaseşi. În grabă, fireşte, maşina fiindu-ţi imobilizată.

  — A fost o înscenare! Am căzut de fraier!

  — Întocmai. Te-aş sfătui să fii mai prudent. Este şi lipsit de tact şi periculos să profiţi de soţia unui comandor al Marinei Regale când soţul ei e pe mare.

  — Rahat! Comandorul e pe mare la fel cum sunt şi eu! A mers cu avionul la Rio cu nici două săptămâni în urmă. L-am văzut! E în legătură cu familia von Tiebolt.

  — Cu siguranţă, replică Payton-Jones. Doar s-a căsătorit cu fata mai mare. Cât despre prezenţa lui în avion acum două săptămâni, e absurd. Se află în Mediterana de trei luni încoace.

  — Nu! L-am văzut! Ascultă. Era o fotografie în dormitor. Am luat-o. Era a lui! Şi încă ceva. Pe spatele ei stătea scris ceva. În germană.

  — Ce scria?

  — Nu ştiu. Nu vorbesc germană. Dar e al naibii de neobişnuit, nu ţi se pare?

  Holcroft se opri. Nu voise să meargă până aici. Mânia îl făcuse să-şi piardă cumpătul! Fir-ar al dracului!

  — Ce e neobişnuit? întrebă agentul. Germana este limba maternă a doamnei Beaumont; s-a vorbit în familie ani de zile. O propoziţie afectuoasă, o expresie a devotamentului pentru sau din partea noului soţ? Nu găsesc nimic neobişnuit.

  — Cred că ai dreptate, spuse Noel. Bătând în retragere. Pe urmă îşi dădu seama că renunţase prea repede. Bărbatul de la M.I. 5 devenise bănuitor; Noel simţi acest lucru din primele cuvinte care le rosti.

  — Dacă mă gândesc mai bine, poate că ar trebui să ne aduci fotografia.

  — Nu pot. N-o mai am.

  — Parcă spuneai că ai luat-o.

  — N-o am acum. N… pur şi simplu n-o am.

  — Unde eşti, Holcroft? Cred că ar trebui să vii să stăm de vorbă.

  Fără a lua în mod conştient o hotărâre, Noel apăsă în furcă, întrerupând legătura. Actul o luase înaintea gândului dar, odată comis, îşi dădu seama foarte bine de ce. Nu putea să se alieze cu cei de la M.I. 5, nu putea să consolideze nici un fel de relaţie. Dimpotrivă, trebuia să se ţină cât mai departe cu putinţă de cei de la Serviciul Britanic de Informaţii. Nu putea să existe nici un fel de asociere. Cei de la M.I. 5 îl urmăriseră. După ce-i spuseseră că o să-l lase pe cont propriu, îşi călcaseră cuvântul.

  Supravieţuitorii din Wolfsschanze fuseseră foarte precişi: S-ar putea să existe oameni care să afle de operaţiunea Geneva… care să încerce să te oprească, să te înşele… să te ucidă.

  Holcroft se îndoia că englezii o să-l ucidă dar încercau într-adevăr să-l oprească. Dacă reuşeau, era ca şi cum l-ar fi ucis. Oamenii din Wolfsschanze nu ezitau. Peter Baldwin, Esq. Ernst Manfredi. Jack. Morţi cu toţii.

  Oamenii din Wolfsschanze o să-l ucidă şi pe el dacă o să dea greş. Dar tocmai aici era teribila ironie. Nu voia să dea greş. De ce nu puteau să înţeleagă acest lucru? Poate că dorea să vadă visul lui Heinrich Clausen împlinit mai mult decât supravieţuitorii din Wolfsschanze.

  Se gândi la Gretchen Beaumont care se lăsa pradă instinctelor, căutând tot soiul de prilejuri şi bărbaţi. Şi la fratele ei, arogantul şi sclipitorul ziarist poliglot bănuit de a fi un asasin. Nici unul din ei n-ar putea fi acceptabil în vreun fel pentru Geneva.

  Mai rămăsese un copil. Helden von Tiebolt – actualmente Helden Tennyson – care locuia în prezent la Paris. Domiciliul necunoscut. Dar avea un nume. „Gallimard”. Paris.

  Trebuia să ajungă la Paris. Trebuia să scape de cei de la M.I.5.