32

Bărbatul blond deschise uşa şi duse mâna la comutatorul de pe perete; două veioze se aprinseră în camera de hotel care avea numărul 306. Îi făcu semn să intre bărbatului între două vârste care îl însoţea.

  — E în regulă, spuse Tennyson. Chiar dacă e supravegheată camera, perdelele sunt trase şi e exact ora la care cameristele fac paturile. Aici.

  Payton-Jones se ţinu după Tennyson în timp ce acesta scoase un mic detector de metale din buzunarul paltonului. Apăsă pe buton şi ţinu dispozitivul deasupra patului. Sunetul vag crescu în intensitate, iar acul de pe cadran sări în partea dreaptă.

  Dădu atent cuvertura în lături şi scoase cearceafurile.

  — E acolo. Poţi să-i pipăi conturul, spuse el, apăsând salteaua cu degetele.

  — Remarcabil, spuse Payton-Jones. Iar camera e reţinută de zece zile?

  — Printr-o telegramă şi un mandat poştal trimis de la Paris. Pe numele lui Le Fevre, un pseudonim care nu spune nimic. Aici n-a fost nimeni.

  — Da, e acolo, spuse Payton-Jones luând mâinile de pe pat.

  — Am reuşit să identific puşca, spuse Tennyson, dar celălalt obiect ce e?

  — O lunetă telescopică, răspunse englezul. O să lăsăm totul neatins şi o să postăm câţiva oameni pe coridor.

  — Următorul loc e ceva mai încolo pe aceeaşi stradă, în spălătorul unei firme de contabilitate aflată la etajul patru. Arma se găseşte în tavan, prinsă de una din ţevile de lângă neon.

  — Să mergem, spuse Payton-Jones.

  După o oră şi patruzeci şi cinci de minute, cei doi bărbaţi se aflau pe acoperişul unei clădiri care dădea spre Trafalgar Square. Amândoi îngenuncheară lângă micul parapet aflat la margine. Dedesubt se găsea drumul pe care avea să se angajeze convoiul care-i transporta pe conducătorii întâlnirii la nivel înalt pe sub Admiralty Arch şi mai departe spre Mall.

  — Faptul că Tinamou a amplasat o armă aici, spuse Tennyson, ţinându-şi o mână rezemată de cartonul gudronat care se umflase uşor în apropierea peretelui, mă face să cred că o să poarte uniformă de poliţist.

  — Înţeleg ce vrei să spui, rosti Payton-Jones. Un poliţist umblând pe acoperiş unde e postat un om de-al nostru n-ar băga pe nimeni la idei.

  — Exact. L-ar putea ucide pe omul vostru că apoi să-i ia locul.

  — Dar în cazul ăsta se autoizolează. N-are ieşire.

  — Nu prea cred că are nevoie de aşa ceva, în sensul obişnuit al cuvântului. O frânghie aruncată undeva spre o alee lăturalnică, mulţimea isterică de dedesubt, scările gemând de lume, harababură generală. A scăpat în condiţii mult mai puţin spectaculoase. Aminteşte-ţi că are mai multe identităţi decât o carte de telefon. La Madrid sunt convins că a fost unul din anchetatorii prezenţi la faţa locului.

  — Aici o să postăm doi oameni, dintre care unul n-o să fie la vedere. Şi patru trăgători de elită pe acoperişurile învecinate.

  Payton-Jones se îndepărtă târându-se de lângă perete; bărbatul blond îl urmă.

  — Ai făcut o treabă extraordinară, Tennyson, spuse agentul de la M.I. 5. Ai dat la iveală cinci ascunzători în ceva mai puţin de treizeci şi şase de ore. Eşti mulţumit, astea sunt toate?

  — Încă nu. Totuşi, sunt satisfăcut că am stabilit parametrii, între Savoy Court şi capătul lui Trafalgar, undeva în astea şase blocuri o să acţioneze. După ce trece convoiul pe sub Arc şi ajunge pe Mall, putem să respirăm. Până atunci, în ce mă priveşte, nu cred c-o să fiu în stare. Delegaţiile au fost anunţate?

  — Da. Fiecare şef de stat o să aibă un strat metalic de protecţie în dreptul pieptului, bazinului şi picioarelor, precum şi calote de plastic antiglonţ în pălării. Bineînţeles că preşedintele Statelor Unite a obiectat împotriva pălăriei în sine iar rusul vrea ca plasticul să-i fie implantat în blană dar în rest totul merge bine. Riscurile sunt minime.

  Tennyson se uită la Payton-Jones.

  — Chiar crezi asta?

  — Da. De ce?

  — Am impresia că te înşeli. Tinamou nu e un simplu trăgător de frunte. E capabil să ochească fulgerător şi să nimerească o monedă de un şiling de la cinci sute de metri. Pentru el o fâşie de carne de sub borul unei pălării nu înseamnă mare lucru. Poate să ţintească în ochi şi să nu dea greş.

  Englezul îi aruncă o privire rapidă lui Tennyson.

  — Am spus că riscul este minim, nu că nu există. La primul semn de agitaţie, fiecare şef de stat va fi acoperit de câte un scut uman. Deocamdată ai găsit cinci locuri; hai să zicem că mai sunt încă cinci. Dacă nu mai descoperi nici unul, tot i-am redus eficienţa cu cincizeci la sută şi există şanse mari – de cel puţin cincizeci la sută – să-şi facă apariţia într-unul din cele nereperate. Hotărât lucru, sorţii sunt împotriva lui Tinamou. O să-l prindem. Trebuie să-l prindem.

  Până marţi la trei noaptea, Tennyson „descoperise” încă două arme. Acum erau şapte în total, formând o linie dreaptă de-a lungul Strand-ului de la Savoy Court până la acoperişul de la intersecţia dintre Whitehall şi Trafalgar. Fiecare ascunzătoare era supravegheată de minimum cinci agenţi, ascunşi pe coridoare şi acoperişuri, cu puştile şi pistoalele pregătite, gata să tragă în oricine s-ar fi apropiat măcar de armele dosite.

  Cu toate acestea, Tennyson nu era satisfăcut.

  — Ceva nu e în regulă, continuă să-i repete lui Payton-Jones. Nu ştiu exact ce, dar e ceva care nu merge.

  — Eşti extenuat, spuse agentul din camera de la Savoy transformată în centru de comandă. Şi surescitat. Ai făcut o treabă excelentă.

  — Nu tocmai. Ceva tot mai e şi nu pot să-mi dau seama ce anume.

  — Calmează-te. Uită-te la lucrurile despre care ţi-ai dat seama: şapte arme. Din cât se pare, astea sunt toate. Trebuie să se apropie de una din ele, trebuie să se dea de gol că ştie de existenţa ei. E al nostru. Calmează-te. Am alertat o mulţime de oameni.

  — Da, numai că e ceva, care nu e în regulă.

  *

Mulţimea se înşirase de-o parte şi de alta pe Strand iar trotuarele erau pline ochi de la bordură până la vitrine. Pe ambele laturi ale străzii fuseseră plasaţi din loc în loc stâlpi de protecţie, legaţi între ei de cabluri groase de oţel. Poliţiştii londonezi stăteau pe două rânduri, faţă în faţă, înaintea cablurilor iar ochii li se mişcau rapid în toate direcţiile, în timp ce ţineau pe lângă corp bastoanele scoase din teci.

  Dincolo de poliţişti, amestecaţi în mulţime, se aflau peste o sută de agenţi ai Serviciului Englez de Informaţii, mulţi dintre ei reveniţi în ţară din misiunile pe care le aveau în Străinătate. Erau specialiştii pentru care insistase Payton-Jones, asigurarea lui împotriva celebrului asasin capabil să ochească o monedă de un şiling de la cinci sute de metri. Comunicau între ei prin radio-emiţătoare minuscule fixate pe o frecvenţă rar întâlnită, care nu putea fi nici bruiată, nici interceptată.

  În Centrul de comandă de la Savoy atmosfera era încordată şi fiecare din cei prezenţi acolo era un expert. Ecranele computerelor prezentau fiecare metru al pieţei, liniile şi grilele reprezentând blocurile şi trotuarele. Ele erau conectate la radio-emiţătoarele din exterior; semănau cu nişte mici puncte mişcătoare care se aprindeau când erau activate. Se apropia momentul. Convoiul se pusese în circulaţie.

  — Mă întorc pe stradă, spuse Tennyson, scoţând radioul minuscul din buzunar. Fixez săgeata verde în poziţie de recepţie, aşa e?

  — Da, dar nu trimite mesaje decât dacă ştii precis că sunt esenţiale, spuse Payton-Jones. Din clipa când convoiul ajunge la Waterloo Bridge, intervalul de raport e de cinci secunde, la fiecare cincizeci de metri – bineînţeles, cu excepţia urgenţelor. Păstrează-ţi lungimea de undă liberă.

  Un agent aflat lângă ecranul unui computer vorbi cu voce tare.

  — Sunt la o sută cincizeci de metri, domnule. Viteză constantă de opt mile pe oră.

  Bărbatul blond ieşi în grabă din cameră. Venise vremea să recurgă la mişcările rapide care or să distrugă Nachrichtendienst odată pentru totdeauna şi or să întărească testamentul de la Wolfsschanze.

  Ajunse pe Strand şi se uită la ceas. În treizeci de secunde bărbatul cu impermeabil maro trebuia să apară la o fereastră de la etajul doi al hotelului Strand Palace. Numărul camerei era 206 şi se afla chiar sub camera unde era arma ascunsă în saltea. Era prima mişcare.

  Tennyson căută cu privirea pe unul din specialiştii lui Payton-Jones. Nu erau greu de reperat; aveau radio-emiţătoare mici, identice cu al lui. Se apropie de un agent, un om cu care mai vorbise intenţionat şi înainte, încercând să rămână în faţa uneia din vitrine; mai vorbise şi cu alţii între timp.

  — Salut. Cum merge treaba?

  — Poftim? A, dumneavoastră sunteţi, domnule. Agentul îi privea pe oamenii aflaţi în raza sectorului său. N-avea timp de stat la taclale.

  Dinspre Strand, lingă Waterloo Bridge, se auzi deodată un zgomot. Convoiul se apropia. Mulţimea se îngrămădi spre bordură, fluturând steguleţe. Cele două şiruri de poliţişti de pe stradă, de dincolo de stâlpi, dădură impresia că strâng rândurile, ca şi cum ar fi anticipat panica.

  — Acolo! Urlă Tennyson, apucându-l de braţ pe agent. Acolo sus!

  — Ce? Unde?

  — Fereastra aceea! Acum câteva secunde era închisă! Nu-l putea vedea bine pe bărbatul în impermeabil maro, dar era evident că în semiîntunericul din cameră se afla o siluetă.

  Agentul îşi ridică radio-emiţătorul.

  — Posibil suspect. Sectorul unu, hotel Strand Palace, etaj doi, a treia fereastră de la colţul din sud. Staţia-pilot răspunse imediat.

  — Asta e sub 306. Urgent control de securitate. Bărbatul de la fereastră dispăru.

  — A plecat, spuse imediat agentul.

  După cinci secunde în radioemiţător se auzi o altă voce:

  — Nu e nimeni aici. Camera e goală.

  — Îmi pare rău, spuse bărbatul blond.

  — Mai bine să fim siguri, domnule, răspunse agentul. Tennyson se îndepărtă, pornind spre sud prin mulţime.

  Se uită încă o dată la ceas: mai avea douăzeci de secunde. Se apropie de un alt bărbat care ţinea un radioemiţător în mina; îl scoase pe al lui ca să intre în discuţie.

  — Sunt de-ai voştri, spuse el aproape strigând, ca să se facă auzit. E totul în regulă?

  Agentul se întoarse cu faţa spre el.

  — Poftim?

  Pe urmă văzu radio-emiţătorul din mâna lui Tennyson.

  — A, da, aţi fost la instructajul de dimineaţă. Totul merge bine, domnule.

  — Uşa aceea! Spuse Tennyson, punându-şi mâna pe umărul agentului. De cealaltă parte a străzii. Uşa deschisă. Se văd scările deasupra capetelor mulţimii. Uşa aceea.

  — Ce-i cu ea? Bărbatul de pe trepte? Cel care aleargă?

  — Da! E acelaşi.

  — Cine? Ce tot vorbiţi?

  — E acelaşi cu cel din camera de hotel. Acum câteva clipe. E acelaşi om, ştiu precis! Ducea o servietă.

  Agentul vorbi în radioemiţător.

  — Cerem control de securitate. Sectorul patru, flancul vestic. Uşa de lângă magazinul de bijuterii. Un bărbat cu o servietă. Pe scări.

  — Se face, se auzi răspunsul.

  De partea cealaltă a hotelului Strand, Tennyson zări doi oameni intrând în goană pe uşa deschisă şi urcând scările. Privi la stânga. Bărbatul cu impermeabil maro ieşi din magazinul de bijuterii şi se amestecă în mulţime. La primul nivel se afla o uşă, de obicei închisă – ca şi acum – care făcea legătura între cele două clădiri.

  O voce se auzi în radioemiţător.

  — Nimeni cu valiză între etajele doi şi cinci. Verificăm imediat acoperişul.

  — Nu-i nevoie, ordonă o altă voce. Suntem noi aici şi nu-i nici picior de om.

  Tennyson ridică din umeri în chip de scuză şi se îndepărtă. Mai avea de dat alarma de trei ori, în timp ce convoiul se deplasa impunător pe Strand. Ultima din ele o să determine oprirea vehiculului din faţă, fiind nevoie de o verificare riguroasă înainte de continuarea drumului spre Trafalgar. El însuşi o să fie autorul acestei alarme finale. Aceasta o să preceadă haosul.

  Primele două avură loc rapid, la trei minute una de alta. Bărbatul cu impermeabil maro respecta programul strict alcătuit cu precizie şi subtilitate. Nu se întâmplase niciodată să fie oprit de vreun membru al Serviciului Englez de Informaţii în timp ce-şi croia drum cu vioiciune spre Trafalgar Square. La piept îi atârnau două aparate de fotografiat şi un mic dispozitiv de măsurare a luminii, toate legănându-se încolo şi încoace în timp ce „turistul” încerca să descopere cea mai bună poziţie din care să imortalizeze acest moment de istorie.

  Alarmă unu. Cineva fu prins de braţ, un braţ a cărui mâna ţinea un radioemiţător.

  — Schelăria aceea! Acolo sus!

  — Unde!

  O întreagă parte laterală a unei clădiri din faţa staţiei Charing Cross se afla în plină reconstrucţie. Oamenii se urcaseră pe schele; ovaţionau şi fluierau în momentul când convoiul internaţional îşi făcu apariţia.

  — Sus la dreapta. S-a ascuns în spatele placajului!

  — Cine, domnule?

  — Bărbatul din hotel şi de pe treptele acelea din dreptul uşii! Servieta!

  — Control securitate. Sector şapte. Un om pe schela de construcţie. Cu servietă.

  În staţia-pilot izbucniră mai multe voci.

  — Toţi suntem pe schele, vere.

  — N-are nimeni servietă.

  — Zeci de aparate de fotografiat. Nici serviete, nici alte bagaje.

  — Placajul de la etajul doi!

  — Omul schimba filmul, vere. Coboară acum. Nu-i ce căutăm.

  Îmi pare rău.

  — Am tras o sperietură, domnule.

  — Îmi cer scuze.

  Alarmă doi. Tennyson îi arătă unui poliţist legitimaţia temporară de agent M.I. 5 şi străbătu în goană intersecţia, oprindu-se în Trafalgar Square care gemea de lume.

  — Leii! Dumnezeule, leii!

  Agentul, unul din cei cu care Tennyson stătuse de vorbă în timpul instructajului de dimineaţă, privi fix la baza monumentului Lordului Nelson. O mulţime de privitori se cocoţaseră pe leii care înconjurau simbolul semeţ al victoriei lui Nelson la Trafalgar.

  — Cum aţi spus, domnule?

  — Iar l-am văzut! Bărbatul de pe schelărie!

  — Adineauri am mai auzit ceva despre el, spuse agentul. Unde e?

  — S-a ascuns în spatele leului din dreapta. Nu e nici o servietă. E o geantă de plastic dar e prea mare pentru un aparat de fotografiat! N-ai priceput? E prea mare pentru un aparat de fotografiat!

  Agentul nu ezită, ducând imediat radio-emiţătorul la gură.

  — Control securitate. Sectorul nouă. Felină dinspre nord. Un bărbat cu o geantă mare de piele.

  În staţia-pilot se auziră nişte paraziţi, apoi două voci care se întretăiau.

  — Un bărbat cu două aparate de fotografiat, cel mai mare jos la picioare…

  — Un bărbat care-şi verifică dispozitivul de măsurare a luminii, corespunde… Nu văd nici un pericol. Nu e ce căutăm.

  — Un bărbat coboară şi-şi reglează aparatul de fotografiat. Nu-i ce căutăm.

  Agentul M.I. 5 îl privi pe Tennyson, după care se uită în altă parte, ochii lui cercetând atent mulţimea.

  Venise momentul. Declanşarea ultimei alarme, începutul sfârşitului lui Nachrichtendienst.

  — Te înşeli! strigă Tennyson furios. Toţi vă înşelaţi! Până la unul!

  — Poftim?

  Bărbatul blond o luă la fugă cât putu de repede, croindu-şi drum prin piaţa înţesată de lume şi încercând să ajungă la bordură, cu radio-emiţătorul lipit de ureche. Auzi mai multe voci neliniştite care-i comentau izbucnirea.

  — E nebun de legat!

— Zice că ne înşelăm.

— În legătură cu ce!

— Habar n-am.

— A fugit.

— Unde?

— Nu ştiu. Nu-l mai văd.

Tennyson ajunse la gardul de fier care înconjura monumentul. Putu să-şi vadă colegul – ucenicul lui Tinamou – ţâşnind pe stradă, în direcţia arcului. Bărbatul cu impermeabil ţinea în mână o cutiuţă de plastic. Legitimaţia dinăuntru era o copie fidelă a celei din buzunarul lui Tennyson, cu excepţia fotografiei care era diferită.

  — Acum!

  Bărbatul blond apăsă pe buton şi strigă în radioemiţător.

  — El e! Ştiu precis!

  — Cine-i acolo?

— Răspunde.

— E din sectorul zece.

— Acum m-am prins! Mi-am dat seama ce nu era în regulă.

  — Tu eşti, Tennyson? se auzi vocea lui Payton-Jones.

  — Da!

  — Unde eşti?

— Asta e! Acum am priceput.

  — Ce-ai priceput? Tennyson, tu eşti? Ce s-a întâmplat? Răspunde.

— E-atât de limpede acum! Aici am greşit! N-o să se întâmple când credeam noi – şi mai ales unde credeam noi.

  — Ce tot vorbeşti? Unde te afli?

— Ne-am păcălit, nu înţelegi? Armele. Cele şapte ascunzători. Au fost alese special ca să le găsim. Asta nu era în regulă!

  — Cum?… Apasă pe butonul roşu, Tennyson. Lasă-ţi lungimea de undă liberă… Ce nu era în regulă?

— Ascunderea armelor. Nu s-a făcut suficient de bine. Le-am găsit prea uşor.

  — Pentru Dumnezeu, ce vrei să spui?

— Încă nu sunt sigur, răspunse Tennyson, apropiindu-se de o deschizătură din cadrul porţii. Ştiu doar că armele alea au fost puse acolo intenţionat ca să le găsim. Se leagă de trecere!

  — Ce trecere? Apasă pe butonul roşu. Unde eşti?

  — Undeva între sectorul zece şi marginea sectorului nouă, interveni o altă voce. Flancul de vest. În Trafalgar.

  — Trecerea de la o armă la alta! strigă Tennyson. De la est la vest! După ce se trece de fiecare poziţie, o eliminăm. N-avem voie! Sunt limuzine decapotabile!

  — Ce vrei să spui?

— Opreşte convoiul! Pentru Dumnezeu cel sfânt, opreşte convoiul!

  — Opriţi convoiul!… S-a dat ordin. Acum spune-mi unde eşti.

Bărbatul blond se lăsă pe vine; doi agenţi M.I. 5 trecură la câţiva paşi de el.

  — Cred că l-am reperat! Omul de pe schelărie, din pragul uşii şi de la fereastra hotelului. El e! Se apleacă. Acum o ia la fugă!

  — Descrie-l. Pentru Dumnezeu, descrie cum arată.

— Poartă o haină. O haină maro în carouri.

  — Alarmă către toţi agenţii. Găsiţi un bărbat într-o haină maro în carouri. Aleargă spre nord, prin sectoarele nouă, opt şi şapte. Flancul vestic.

  — Trebuie să mai existe o armă! O armă pe care n-am găsit-o. O să tragă din spate! Pentru el distanţa nu înseamnă nimic. Poate nimeri pe cineva în ceafă şi de la un kilometru! Daţi drumul convoiului! Repede!

  — Maşina numărul unu, avansaţi. Agenţii să preia conducerea coloanei. Apăraţi ţintele împotriva unui foc din spate.

  — S-a oprit!

  — Tennyson, unde eşti? Dă-ne coordonatele.

  — Tot între sectoarele nouă şi zece, domnule, interveni o voce.

  — Acum nu mai are haina dar e acelaşi om! Fuge şi traversează Strand-ul!

  — Unde?

  — Nu traversează nimeni în sectorul opt.

  — Sectorul nouă!

  — Nimeni, domnule.

  — Mult în urmă! În spatele convoiului!

  — Sectorul cinci raportează. Poliţia a slăbit rândurile…

  — Să le strângă la loc. Luaţi toată lumea de pe stradă. Tennyson, cum e îmbrăcat? Descrie-l.

  Bărbatul blond tăcu. Se plimbă prin piaţă vreo douăzeci de metri, apoi ridică din nou radio-emiţătorul la gură.

  — Poartă un impermeabil maro. Se întoarce în Trafalgar Square.

  — Sectorul opt, domnule. Transmite din sectorul opt.

  Tennyson închise radio-emiţătorul, îl vârî în buzunar şi dădu fugă înapoi la gardul de fier. Convoiul ajunsese la Charing Cross şi se afla la vreo patru sute de metri. Sincronizarea era perfectă. Sincronizarea lui Tinamou era întotdeauna perfectă.

  Bărbatul în impermeabil maro luă poziţie într-un birou părăsit din clădirea guvernului, dincolo de Admiralty Park, camera fiindu-i asigurată prin intermediul falsei legitimaţii M.I. 5. De fapt, legitimaţia era un simplu permis dar astăzi nu mai avea nimeni timp să stea la discuţii. Linia de bătaie din cameră până la convoi era dificilă dar nu punea probleme cuiva pregătit de Tinamou.

Tennyson escaladă gardul de fier şi străbătu de-a curmezişul Trafalgar Square, îndreptându-se spre Admiralty Arch. Doi ofiţeri de poliţie îl opriră, cu bastoanele ridicate în acelaşi timp. Convoiul se afla la trei sute de metri.

  — E ceva urgent! strigă bărbatul blond, arătându-şi legitimaţia. Verificaţi cu radio-emiţătoarele. Frecvenţă M.I. 5, centrul de comandă de la Savoy. Trebuie să ajung la clădirea guvernului!

  Poliţiştii erau încurcaţi.

  — Ne pare rău, domnule. N-avem radio-emiţătoare.

  — Atunci faceţi rost! urlă Tennyson, trecând în goană pe lângă ei.

  Ajuns la Arc, repuse în funcţiune radio-emiţătorul.

  — E pe Mall! După trecerea convoiului pe sub Arc, opriţi toate vehiculele. E într-unul din copaci!

  — Tennyson, unde eşti?

  — Sectorul doisprezece, domnule. E în sectorul doisprezece. Flancul de est.

  — Retransmiteţi-i instrucţiunile. Repede, pentru Dumnezeu.

  Tennyson închise radio-emiţătorul, îl puse în buzunar şi-şi continuă drumul prin mulţime. Ajunse pe Mall şi făcu la stânga, alergând pe aleea care ducea la prima uşă a clădirii guvernului. Doi paznici în uniformă îi blocară calea. Scoase legitimaţia M.I. 5.

  — A, da, domnule, spuse paznicul din stânga. Echipa dumneavoastră e la etajul doi. Nu mai ştiu precis în ce birou.

  — Ştiu eu, spuse bărbatul blond, repezindu-se pe scară. Uralele din Trafalgar Square se înteţiră. Convoiul se apropia de Admiralty Arch.

  Urcă treptele câte trei odată, dând în lături cu zgomot uşa coridorului de la etajul doi şi oprindu-se pe hol ca să-şi scoată pistolul din buzunar şi să-l agaţe de curea. Se apropie grăbit de a doua uşă pe stânga. N-avea rost să încerce s-o deschidă; era încuiată. Cu toate acestea, dacă ar fi spart-o fără un avertisment prealabil, s-ar fi ales cu un glonte în cap.

  — Es ist von Tiebolt! strigă el. Bleib beim Fenster!20

  — Herein!21 se auzi răspunsul.

  Tennyson se întoarse cu un umăr în faţă, porni şi se izbi de uşa fragilă. Uşa se deschise larg, dându-l la iveală pe bărbatul în impermeabil maro, care stătea ghemuit în dreptul ferestrei şi ţinea în mână o armă cu ţeavă lungă. Mâinile îi erau acoperite de mănuşi de nylon de culoarea pielii.

  — Johann?

  — Au descoperit totul, spuse bărbatul blond. Fiecare armă, fiecare ascunzătoare!

  — Imposibil! Urlă bărbatul în impermeabil. Poate una. Hai două. Dar nu pe toate!

  — Pe toate, spuse Tennyson, îngenunchind în spatele bărbatului de la fereastră.

  Maşina forţelor de securitate care deschidea coloana trecuse deja pe sub Admiralty Arch. Peste câteva secunde avea să apară prima limuzină. Uralele mulţimii aflate de o parte şi de alta pe Mall creşteau ca un cor uriaş.

  — Dă-mi puşca! spuse Tennyson. E reglată cătarea?

  — Sigur, răspunse bărbatul, înmânându-i arma.

  Tennyson îşi trecu mâna stânga prin curea, strângând-o tare, după care îşi fixă puşca în umăr şi-şi lipi ochiul de luneta telescopică. Prima limuzină apăru în cerculeţul verde-deschis iar silueta primului ministru al Marii Britanii se ivi în cadrul mirei. Tennyson mişcă uşor puşca; în bătaia ei apăru acum figura zâmbitoare a preşedintelui Statelor Unite, mira fixându-se asupra tâmplei stângi a americanului. Tennyson deplasă armă înainte şi înapoi. Era important să ştie că din două apăsări pe trăgaci îi putea elimina pe amândoi.

  O a treia limuzină intră încet în cerculeţul verde. În bătaia puştii se afla preşedintele Republicii Populare Chineze, mira oprindu-se sub cozorocul şepcii lui muncitoreşti. O uşoară apăsare pe trăgaci i-ar zbura creierii.

  — Ce mai aştepţi? întrebă ucenicul lui Tinamou.

  — Mă hotărăsc, răspunse Tennyson. Timpul e relativ. Jumătăţile de secundă se pot transforma în jumătăţi de oră.

  Apăru şi a patra limuzină, cu premierul Uniunii Sovietice ivindu-se înăuntrul cerculeţului fatal.

  Exerciţiul luase sfârşit. În minte, o făcuse. Trecerea de la dorinţă la realitate era un fapt minor. Ar fi fost atât de simplu să apese pe trăgaci.

  Dar nu în felul ăsta termina cu Nachrichtendienst. Asasinatele or să vină mai târziu. Or să înceapă peste câteva săptămâni şi or să continue timp de alte câteva. Şi asta ţinea de testamentul de la Wolfsschanze, făcea parte integrantă din el. O să moară o sumedenie de conducători. Dar nu acum, nu în după-masa asta.

  Convoiul se opri; Payton-Jones retransmisese instrucţiunile lui Tennyson. Nici o limuzină nu se angajă pe Mall. Zeci de agenţi începură să se împrăştie pe spaţiul verde, cu pistoalele scoase din teacă dar mascate în timp ce fugeau printre copaci, cu ochii atenţi la frunzişul lor.

  Tennyson ţinu strâns puşca în mâna stânga, cureaua stând întinsă de la ţeavă până la umăr. Scoase degetul din lăcaşul trăgaciului şi duse mâna dreaptă la talie, dând la iveală pistolul de la curea.

  — Acum, Johann! S-au oprit, şopti ucenicul. Acum până n-o iau iar din loc. O să-i pierzi!

  — Da, acum, spuse Tennyson încet, întorcându-se spre bărbatul ghemuit lângă el. Dar n-o să pierd nimic.

  Trase cu pistolul, detunătura răsunând în biroul părăsit. Bărbatul se răsuci nebuneşte în timp ce sângele îi ţâşni din frunte. Se prăbuşi pe podea, cu ochii mari încremeniţi.

  Nu ştia dacă împuşcătura fusese auzită şi în altă parte, peste zgomotul mulţimii de afară, dar n-avea importanţă. Peste câteva secunde o să se audă altele pe care nu o să le rateze nimeni. Tennyson se ridică rapid, lăsă puşca din mână şi scoase o bucăţică de hârtie împăturită din buzunar. Îngenunche lângă bărbatul mort şi îi vârî hârtia în gura însângerată şi lipsită de viaţă, împingând-o cât putu înspre gât.

  Punând arma la loc în mâna posesorului, târî cadavrul la fereastră. Scoţând o batistă, şterse puşca de amprente şi vârî cu forţa degetul fără viaţă în lăcaşul trăgaciului, sfâşiind mănuşa de pe mâna dreaptă, ca să se poată vedea tatuajul.

  Acum.

Scoase radio-emiţătorul şi se aplecă pe fereastră.

  — Cred că l-am reperat! E la fel ca la Madrid. Asta el Madrid!

  — Madrid? Tennyson, unde…

  — Sectorul treisprezece, domnule. Flancul estic.

  — Treisprezece? Mai precis. Madrid?…

  Tennyson plecă de pe pervaz şi se întoarse în biroul părăsit. Acum mai avea de aşteptat câteva secunde. Câteva secunde până când Payton-Jones o să facă legătura.

  Tennyson puse radio-emiţătorul pe podea şi îngenunche lângă bărbatul mort. Îi sprijini braţul inert şi arma de marginea ferestrei deschise. Ascultă vocile agitate care se auzeau în radioemiţător.

  — Sectorul treisprezece. Flancul estic. Dincolo de Arc spre stângă, pe direcţie sudică.

  — Toţi agenţii să se concentreze asupra sectorului treisprezece. Flancul estic. Să se întâlnească acolo.

  — Toţi se întâlnesc, domnule. Sectorul…

  — Madrid!… Clădirea guvernului. E clădirea guvernului.

Acum.

  Bărbatul blond apăsă de patru ori degetul inert, trăgând la întâmplare în mulţimea din apropierea convoiului. Auzi ţipetele şi văzu cum se prăbuşiră câteva corpuri.

  — Ieşiţi – să plece toate maşinile. Alarmă de gradul unu. Daţi-i drumul.

  Motoarele limuzinelor începură să huruie iar maşinile se puseră în mişcare. Zgomotul sirenelor umplu Saint James’s Park.

  Tennyson îl lăsă pe bărbatul mort să cadă la podea şi ţâşni spre uşă, cu pistolul în mâna. Apăsă de câteva ori pe trăgaci, până când în camera încărcătorului nu mai rămase nici un cartuş. Corpul bărbatului mort se scutură la fiecare glonţ.

  Vocile din radioemiţător se amestecau, fără să se mai poată înţelege ceva. Auzi zgomotul unor paşi care se apropiau în goană pe coridor.

  Johann von Tiebolt se apropie de perete şi se lăsă jos, tras la faţă din cauza oboselii. Spectacolul luase sfârşit. Tinamou fusese prins.

  De către Tinamou.