9

Noel trânti uşa uriaşă în urma lui şi coborî treptele de marmură, îndreptându-se spre maşină. Schimbă direcţia automobilului, aşa încât capota să fie orientată spre aleea care cobora înlesnind ieşirea de pe moşia lui Graff, apăsă pe accelerator şi porni spre poartă.

  Îşi dădu seama de mai multe lucruri. Primul era că soarele după-amiezii coborâse în spatele munţilor dinspre vest, făcând să apară pâlcuri de umbre pe pământ. Lumina zilei era din ce în ce mai slabă; trebuia să aprindă farurile. Un alt lucru care-l preocupa era că reacţia lui Graff la pomenirea familiei von Tiebolt însemna cu siguranţă două lucruri: că membrii ei trăiau şi că reprezentau o ameninţare. Dar o ameninţare pentru ce? La adresa cui? Şi unde erau?

  Al treilea lucru nu era un gând anume, ci mai degrabă un sentiment. Era vorba de reacţia lui la contactul fizic pe care tocmai îl avusese. Toată viaţa îşi considerase propria statură şi forţă ca pe ceva obişnuit. Dat fiind că era un bărbat solid şi mişcări bine gândite, nu simţise niciodată nevoia de a urma provocări de ordin fizic decât atunci când se întrecea cu sine însuşi, ieşind învingător într-un meci de tenis sau coborând cu succes o pârtie la schi. În consecinţă, evita să se bată, părându-i-se un lucru inutil.

  Exact această atitudine generală îl făcuse să râdă când tatăl său vitreg insistase să-l ia cu el la club pentru nişte lecţii de autoapărare. Oraşul devenea o adevărată junglă; fiul lui Holcroft trebuia să înveţe cum să se apere singur.

  Urmase cursul dar la finele lui uitase pe loc tot te învăţase. Dacă totuşi asimilase ceva, o făcuse în subconştient!

  Ceva însă tot îi rămăsese, se gândi Noel, mulţumit de sine. Îşi aminti de privirea buimăcită din ochii paznicului.

  Ultimul lucru care-i trecu prin minte în timp ce cobora pe alee fu de asemenea vag. Ceva nu era în regulă cu locul din faţă al maşinii. Activitatea intensă din ultimele minute aşezase un fel de ceaţă pe ochii care de obicei sesizau imediat aşa ceva însă totuşi îl deranja ceva la husa din pânză cadrilată a locului…

  O serie de sunete cumplite îl scoaseră din concentrare: lătratul câinilor. Deodată, feţele ameninţătoare ale unor ciobăneşti imenşi, cu blana mare şi neagră, se repeziră la geamuri şi de-o parte şi de alta a maşinii. Ochii întunecaţi luceau de ură şi nemulţumire; boturile înconjurate de blană se deschideau şi se închideau, salivând şi scoţând sunetele ascuţite şi duşmănoase ale animalelor care au prins prada dar nu-şi pot înfige colţii în carnea ei. Era o haită de câini de vânătoare – cinci, şase, şapte – care se găseau acum la toate ferestrele şi zgâriau geamul cu labele. Unul dintre animale sări pe capotă, cu faţa şi cu colţii aproape lipiţi de parbriz.

  Undeva în spatele câinelui, la poalele dealului, Holcroft văzu că poarta uriaşă începe să se mişte, deplasarea ei fiind parcă şi mai amplă în lumina farurilor. Fusese declanşat arcul a cărui mişcare lentă avea să ducă în cele din urmă la închiderea ei! Apăsă cât putu de tare pe accelerator, îşi încleştă mâinile pe volan până începură să-l doară braţele şi porni cu toată viteza, cotind la stânga printre stâlpii de piatră şi trecând la câţiva centimetri de poarta de oţel. Câinele de pe capotă fu propulsat în aer undeva spre dreapta şi scoase un ţipăt de durere.

  Haita de pe deal se oprise în spatele porţii în lumina slabă a amurgului. Explicaţia era, probabil, că fuseseră făcuţi să se oprească printr-un fluierat de înaltă frecvenţă, pe care urechea omenească nu-l putea percepe. Transpirat, apăsă din nou pe accelerator şi goni pe drumul care cobora.

  La un moment dat ajunse la o răspântie. S-o ia la dreapta sau la stânga? Nu-şi putea aminti; căută absent harta de pe locul alăturat.

  Asta i se păruse atunci în neregulă! Harta nu mai era acolo. O luă la stânga, întinzând o mână sub scaun ca să vadă dacă nu cumva harta căzuse pe podea. Nici pomeneală. Fusese luată din maşină!

  Ajunse la o intersecţie. Nu era cunoscută sau, chiar dacă fusese, încetase să mai fie din cauza întunericului. O luă la dreapta din instinct, dându-şi seama că trebuia să meargă mai departe. Păstră o viteză ridicată, căutând un lucru cât mai mic care să-i aducă aminte de ieşirea din Rio. Însă acum bezna era desăvârşită; nu văzu nimic de care să-şi aducă aminte. Drumul coti la dreaptă într-o curbă amplă, după care în faţa ochilor îi apăru panta înaltă şi abruptă a unui deal. Nu ţinea minte nici o curbă şi nici un deal. Se rătăcise.

  În vârful dealului exista o porţiune orizontală de nici o sută de metri. Spre stânga, punctul de observaţie era mărginit de o parcare împrejmuită cu un zid mai mic decât un stat de om care dădea înspre stânca. De-a lungul zidului se aflau şiruri de telescoape protejate de nişte cutii rotunde, de tipul celor care funcţionează pe bază de fise. Holcroft trase pe dreapta şi opri maşina. Alte automobile nu se vedeau dar poate că avea să vină vreunul. Poate că dacă ar arunca un ochi în jur şi-ar da seama unde se află. Ieşi din maşină şi se îndreptă spre zid.

  Dedesubt, la mare distanţă, se zăreau luminile unui oraş. Cu toate acestea, între stânca şi lumini exista doar întuneric… Nu, nu un întuneric deplin; se vedea şi un firicel de lumină. Un drum? Noel se apropiase de unul din telescoape.

  Introduse o fisă şi se uită pe ochean, fixându-se asupra firicelului şerpuitor de lumină despre care credea că e un drum. Asta şi era.

  Luminile se aflau la distanţă una de alta; erau felinare de stradă, binevenite dar nelalocul lor pe o cărare croită prin pădurile braziliene. Dacă ar putea să ajungă cu privirea la capătul acelui drum… Telescopul nu se mişca mai mult de atât la dreapta. Fir-ar să fie! Unde începea drumul? Trebuia să aibă…

  În spatele lui auzi zgomotul unei maşini care urca dealul pe care tocmai îl parcursese şi el. Slavă Domnului! O să oprească maşina chiar dacă o să fie obligat să se aşeze în mijlocul drumului. Se îndepărtă în goană de lângă zid şi străbătu suprafaţa de beton, îndreptându-se spre asfaltul gudronat.

  Se apropie de margine şi îngheţă. Maşina care gonea pe ultima porţiune de deal spre zona punctului de observaţie era o limuzină Mercedes albă. Aceeaşi maşină care strălucise în lumina soarelui după-amiezii în vârful unui alt deal. Maşina lui Graff.

  Se opri brusc iar cauciucurile scrâşniră. Uşa se deschise şi un bărbat ieşi din maşină. În lumina reflectată a farurilor fu uşor de recunoscut: paznicul lui Graff!

  Duse mâna la curea. Holcroft rămase paralizat. Bărbatul ridică un pistol şi ţinti spre el. Era de necrezut! Nu putea fi adevărat!

  Prima împuşcătură se auzi ca un tunet; ea destrăma liniştea cu un zgomot de-ai fi zis că se crăpase pământul în două. Urmă o a doua. Pe drum, la doi-trei metri de Noel, se produse un vârtej de pietre şi de praf. Instinctul care supravieţuise paraliziei şi neîncrederii îl îndemnă să fugă, să se salveze. Era pe punctul de a muri! Era cât pe ce să fie ucis la un punct de observaţie pentru turişti unde nu era nimeni, deasupra oraşului Rio de Janeiro! Era o nebunie!

  Simţea că i se muiaseră picioarele; se strădui să alerge până la maşina închiriată. Tălpile îl dureau – era cea mai ciudată senzaţie pe care o avusese vreodată. Alte două împuşcături răsunară în noapte; avură loc alte două mici explozii care ridicară în vârtej bucăţele de asfalt şi de beton.

  Ajunse la maşină şi căzu sub geamul portierei, încercând să se apere. Întinse o mână spre mâner.

  Încă o împuşcătură, de data asta mai tare, producând vibraţii asurzitoare. Imediat după detunătură se produse o nouă explozie, în care se putu desluşi zgomotul unor geamuri sparte cu violenţă. Geamul din spate al maşinii fusese făcut ţăndări.

  Nu mai avea ce să facă! Holcroft deschise brusc uşa şi sări înăuntru. Cuprins de panică, întoarse cheia de contact. Motorul hurui; piciorul lui apăsă pe accelerator până în podea. Băgă repede în viteză; maşina ţâşni înainte prin întuneric. Învârti de volan; maşina coti, cât pe-aci să se ciocnească de zid. Instinctul îl îndemnă să aprindă farurile. Ca prin ceaţă văzu drumul care cobora şi se angajă cu disperare pe el.

  Coborârea era plină de cotituri. Le luă cu mare viteză, alunecând, derapând, reuşind cu greu să nu piardă controlul volanului şi suferind din cauză că-l dureau braţele. Mâinile îi erau ude de transpiraţie şi-i tot alunecau pe volan. Era convins că dintr-o clipă în alta o să intre în ceva, că dintr-o clipă în alta o să moară în urma unei ultime explozii.

  N-o să-şi mai amintească niciodată cât timp îi trebuise şi nici cum anume găsise drumul şerpuitor, străjuit din loc în loc de felinare, dar cel puţin era acolo. O suprafaţă orizontală care mergea spre stânga, spre estul geografic, drumul către oraş.

  Se afla în plină zonă rurală; copaci înalţi şi păduri dese mărgineau asfaltul, ridicându-se ca laturile unui canion imens.

  Două maşini se apropiau din direcţia opusă; îi veni să plângă de uşurare când le văzu. Se apropia de marginea oraşului. Se afla în zona suburbiilor. Stâlpii cu felinar erau acum unul lângă altul şi deodată maşinile îşi făcură apariţia de Peste tot, întorcându-se, blocând circulaţia, trecând mai departe. N-ar fi crezut că o să fie vreodată atât de recunoscător la adresa traficului rutier.

  Ajunse la un semafor; era roşu. Fu din nou recunoscător, pentru simplul fapt că se afla acolo şi pentru scurtul răgaz pe care i-l oferea. Îşi căută ţigările în buzunarul de la cămaşă. Doamne, ce chef avea de-o ţigară!

  O maşină opri în stânga lui. Se uită la ea şi din nou nu-i veni să creadă. Bărbatul de lângă şofer – un bărbat pe care nu-l mai văzuse în viaţa lui – coborâse geamul portierei şi tocmai ridica un pistol! În jurul ţevii se afla un cilindru perforat – un amortizor. Necunoscutul ţintea cu pistolul spre el!

  Holcroft se dădu înapoi lăsându-şi capul în jos, încordându-şi gâtul, apucând cu nădejde schimbătorul de viteze şi apăsând cu toată forţa pe accelerator. Auzi zgomotul cumplit al geamului spart în urma lui. Maşina închiriată ţâşni cu toată viteza în intersecţie. Claxoanele începură să facă un tărăboi nemaipomenit; se îndepărtă din faţa unui automobil care se apropia, cotind în ultima secundă şi evitând astfel I coliziunea.

  Ţigara îi căzuse dintre buze, făcând o gaură în scaun.

  Goni cu toată viteza spre oraş.

Telefonul era umed şi lucea de sudoare în mâna lui Noel.

  — Mă ascultaţi sau nu? strigă el.

  — Domnule Holcroft, calmaţi-vă, vă rog, spuse ataşatul de la ambasada americană, cu o voce neîncrezătoare. O să facem tot ce putem. În mare, am o imagine a ce s-a întâmplat şi o să deschidem o anchetă diplomatică în cel mai scurt timp cu putinţă. Totuşi, acum este trecut bine de ora şapte; e greu să luăm legătura cu oamenii la ora asta.

  — E greu să luaţi legătura? Poate că n-aţi auzit ce v-am spus. Era cât pe-aci să fiu ucis! Uitaţi-vă puţin la maşină! Geamurile au fost făcute ţăndări!

  — O să trimitem pe cineva la hotel să intre în posesia vehiculului, spuse ataşatul pe un ton firesc.

  — Cheile sunt la mine. Spuneţi-i să vină să le ia de la mine din cameră.

  — Da, aşa o să facem. Rămâneţi pe loc şi vă mai sunăm noi.

  Ataşatul închise. Isuse! Avea o voce de parcă l-ar fi sunat o rudă enervantă şi nu ştia cum să scape mai repede ca să se ducă la masă!

  Noel era înspăimântat cum nu mai fusese niciodată până atunci. Frica îl domina, făcându-l să intre în panică şi îngreunându-i până şi respiraţia. Şi totuşi, în ciuda fricii dezgustătoare care îl stăpânea cu desăvârşire, i se întâmplase un lucru pe care nu-l înţelegea. O mică parte din el se înfuriase şi simţi cum furia aceasta creşte pe dinăuntru. Nu voia să-i dea voie să crească; se temea de ea, dar nici n-o putea opri. Oamenii îl atacaseră iar acum voia să lovească şi el.

  Voise să-i răspundă şi lui Graff. Voise să i se adreseze aşa cum merită: monstru, mincinos, corupător… nazist.

  Sună telefonul. Se întoarse pe călcâie, ca şi cum ar fi auzit o alarmă care să însemne un nou atac. Îşi ţinu încheietura ca să-şi potolească tremuratul şi se îndreptă repede spre noptieră.

  — Senhor Holcroft?

  Nu era bărbatul de la ambasadă. Accentul era latin.

  — Ce este?

  — Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. E foarte important să vorbesc cu dumneavoastră imediat.

  — Cine-i acolo?

  — Mă numesc Carrara. Sunt în holul hotelului dumneavoastră.

  — Carrara! O femeie pe care o chema Carrara m-a sunat ieri.

  — Sora mea. Acum suntem împreună. Trebuie să vorbim amândoi cu dumneavoastră acum. Putem să urcăm la dumneavoastră în cameră?

  — Nu! Nu primesc pe nimeni!

  Zgomotele împuşcăturilor, exploziile de beton şi de sticlă îi erau mult prea vii în minte. Nu voia să mai fie o ţinta izolată.

  — Senhor, dar – trebuie!

  — Nu vreau! Lăsaţi-mă în pace sau chem poliţia.

  — N-au cum să vă ajute. Dar noi putem. Şi vrem să vă ajutăm. Căutaţi informaţii despre familia von Tiebolt. Avem noi informaţii.

  Noel nu mai respiră. Ochii i se îndreptară rătăciţi spre receptorul telefonului. Era o cursă. Bărbatul de la telefon îi întindea o capcană. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, de ce îi dădea de ştire?

  — Cine te-a trimis aici? Cine ţi-a spus să mă suni? Graff?

  — Maurice Graff nu vorbeşte cu oameni ca noi. Sora mea şi cu mine suntem vrednici de dispreţ pentru el.

  Eşti josnic, vrednic de dispreţ! Pentru Graff aproape toată lumea era vrednică de dispreţ, îşi spuse Holcroft. Respiră din nou şi încercă să vorbească pe un ton calm.

  — Te-am întrebat cine te-a trimis la mine. De unde ştii că mă interesează familia von Tiebolt?

  — Avem prieteni la serviciul de imigrări. Funcţionari, nu oameni importanţi. Dar trag cu urechea şi observă. O să înţelegeţi când o să stăm de vorbă.

  Cuvintele brazilianului începură deodată să fie rostite mai în grabă; frazele se închegau greoi. Prea greoi ca să fie ceva studiat şi repetat.

  — Vă rog, senhor. Lăsaţi-ne să vă vedem. Avem informaţii pe care ar trebui să le aveţi şi dumneavoastră. Vrem să vă ajutăm. Ajutându-vă pe dumneavoastră, ne ajutăm şi pe noi.

  Mintea lui Noel acţiona în grabă. Holul hotelului Porto Alegre era mereu aglomerat şi există o doză de adevăr în acel loc comun care spunea că mulţimea îţi oferă un soi de siguranţă. În cazul în care Cararra şi sora lui ştiau într-adevăr ceva despre familia von Tiebolt, trebuia să-i vadă. Dar nu în condiţii de izolare, nu singur. Vorbi încet.

  — Rămâneţi lângă recepţie, cu cel puţin zece metri în faţa ei, cu amândouă mâinile scoase din buzunare. Sora ta să stea în stânga, iar cu mâna ei dreaptă să te ţină de braţ. O să cobor imediat dar nu cu liftul. Iar la început n-o să mă vedeţi. O să vă văd eu pe voi.

  Închise, uimit de propriile cuvinte. Lecţiile se învăţau într-adevăr cu repeziciune. Fără îndoială că erau mult mai puţin periculoşi decât acei oameni anormali care acţionau într-o lume clandestină, dar pentru el însemnau ceva nou. Carrara n-o să aibă mâna încleştată pe un pistol în buzunar; sora lui – sau cine-o fi – n-o să aibă cum să umble în poşetă fără s-o observe. O să fie atenţi la scări, nu la liftul pe care evident că o să-l folosească. Şi o să-şi dea seama cine sunt.

  Ieşi din lift într-un grup mare de turişti. Rămase câteva clipe în cadrul grupului, de parcă ar fi făcut parte din el şi-i cercetă pe bărbatul şi pe femeia din faţa recepţiei. Conform instrucţiunilor, Cararra îşi ţinea mâinile pe lângă corp iar mâna dreaptă a surorii lui era trecută pe după braţul fratelui, ca şi cum i ar fi fost teamă să nu se rătăcească. Era într-adevăr fratele ei; trăsăturile lor aveau asemănări evidente. Carrara avea, poate, puţin peste treizeci de ani; sora lui, cu câţiva ani mai puţin. Amândoi erau închişi la culoare – pielea, părul, ochii. Nici unul nu părea deloc impunător; aveau haine îngrijite dar care nu erau scumpe. Arătau nepotrivit printre blănurile şi rochiile de seară ale oaspeţilor hotelului şi-şi dădeau seama de condiţia lor ingrată, având chipurile stânjenite şi ochii înfricoşaţi. Inofensivi, îşi spuse Holcroft. Apoi îşi dădu seama că judeca în pripă.

  Se aşezară într-unul din separeurile din spate ale barului slab luminat al hotelului iar cei doi Cararra luară loc de cealaltă parte a mesei, în faţa lui Noel. Înainte de a veni aici, Holcroft îşi amintise că trebuia să mai primească un telefon de la ambasadă. Anunţase la recepţie că dacă îl sună avea să vorbească de la telefonul din bar. Dar numai dacă era ambasada, nimeni altcineva.

  — În primul rând, spuneţi-mi cum aţi aflat că umblu după familia von Tiebolt, rosti Noel după ce sosiră băuturile.

  — V-am zis. Un funcţionar de la imigrări. Vinerea trecută, s-a anunţat discret la toate secţiile că o să vină un american şi o să se intereseze de o familie germană pe nume von Tiebolt. Cel care înregistra cererea trebuia să ia legătura cu altcineva! Un om de la politia de administraçao. Asta e poliţia secretă.

  — Ştiu ce e. S-a dat drept „traducător”. Vreau să ştiu de ce vi s-a spus vouă.

  — Cei din familia von Tiebolt ne-au fost prieteni. Prieteni foarte apropiaţi.

  — Unde sunt?

  Cararra schimbă o privire rapidă cu sora lui. Fata vorbii:

  — De ce îi căutaţi? Întrebă ea.

  — Am explicat la imigrări. Nu e nimic neobişnuit. Li s-au lăsat nişte bani din partea unor rude din Statele Unite.

  Fratele şi sora se priviră încă o dată şi tot fata vorbi după aceea.

  — E o sumă mare de bani?

  — Nu ştiu, replică Holcroft. E o chestiune confidenţial! Eu sunt doar un intermediar.

  — Un ce? Întrebă din nou fratele.

  — Un tercero, răspunse Noel, privind-o pe femeie. De ce ai fost atât de speriată ieri la telefon? Mi-ai lăsat numărul şi când te-am sunat mi-ai spus că nu trebuia s-o fac. De ce?

  — Am comis o… greşeală. Fratele meu mi-a spus că a fost o mare greşeală! Numele meu şi numărul de telefon – nu trebuia să vi le las.

  — I-ar înfuria pe germani, interveni Cararra, explicând. Dacă v-ar supraveghea şi v-ar intercepta mesajele şi-ar da seama că v-am sunat. Ar fi periculos pentru noi.

  — Dacă mă supraveghează acum, ştiu că sunteţi aici.

  — Am stat de vorbă pe îndelete, continuă femeia. Ne-am hotărât; trebuie să ne asumăm riscul.

  — Ce risc?

  — Germanii ne dispreţuiesc. Printre altele, mai suntem şi evrei portughezi, spuse Cararra.

  — Şi acum tot aşa gândesc?

  — Bineînţeles. Am spus că am fost apropiaţi de familia von Tiebolt. Poate că ar trebui să fiu mai clar. Johann a fost prietenul meu cel mai drag; el şi sora mea trebuiau să se căsătorească. Germanii nu i-au lăsat.

  — Cine i-ar fi putut opri?

  — Oricine. Trăgându-i un glonţ în ceafă lui Johann.

  — Doamne sfinte, dar e o nebunie!

  Însă nu era deloc o nebunie, iar Holcroft o ştia. El însuşi fusese luat la ţintă sus pe dealuri; împuşcăturile îi răsunau şi acum în urechi.

  — Pentru anumiţi germani o asemenea căsătorie ar fi însemnat suprema insultă, spuse Cararra. Există oameni care spun că cei din familia von Tiebolt au fost trădători în Germania. Aceşti oameni continuă să se afle în război şi după treizeci de ani: Aici în Brazilia familiei von Tiebolt i s-au făcut mari nedreptăţi. Merită să facem tot ce putem ca să-i ajutăm. Li s-a făcut viaţa amară pentru motive care ar fi trebuit să dispară de ani şi ani de zile.

  — Şi ţi-ai închipuit că aş putea eu să fac ceva pentru ei? Ce te-a determinat să crezi asta?

  — Faptul că anumiţi oameni puternici au încercat să vă oprească; germanii au o influenţă foarte mare. Prin urmare şi dumneavoastră sunteţi un om puternic, pe care cei de-alde Graff din Brazilia vor să-l ţină la distanţă de familia von Tiebolt. Pentru noi, asta a însemnat că n-aveaţi de gând să le faceţi rău prietenilor noştri şi că, în acest caz, aţi venit cu bune intenţii. Un american Puternic care ar putea să-i ajute.

  — Ai spus „cei de-alde Graff din Brazilia”. E vorba de Maurice Graff, nu? Cine e? Ce e?

  — Cel mai rău dintre nazişti. Ar fi trebuit să fie spânzurat la Nurenberg.

  — Îl cunoaşteţi pe Graff? întrebă femeia, privindu-l în ochi pe Holcroft.

  — M-am dus să-l văd. Am folosit drept pretext un client din New York care, chipurile, ar fi vrut să arunc o privire la casa lui Graff. Sunt arhitect de profesie. La un moment dat, am pomenit numele von Tiebolt iar Graff şi-a ieşit din minţi. A început să urle şi m-a dat afară. Coborând dealul cu maşina, o haită de câini de vânătoare s-au luat după ea. Mai târziu, paznicul lui Graff m-a urmărit. A încercat să mă ucidă. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat din nou în plin trafic. Un alt bărbat a tras asupra mea pe geamul unei maşini.

  — Doamne Maica Domnului! spuse Carrara, rămânând cu gura căscată de uimire.

  — N-ar trebui să fim văzuţi alături de el, rosti femeia, prinzându-şi fratele de braţ. Apoi se opri, studiindu-l mai atent pe Noel: Dacă spune adevărul.

  Holcroft înţelese. Dacă voia să afle ceva de la fraţii Cararra, trebuiau să fie convinşi că era exact cine spusese că era.

  — Spun adevărul. L-am spus şi ambasadei americane. O să trimită pe cineva să ia maşina pe post de probă.

  Cei doi Cararra se priviră unul pe altul, după care se întoarseră amândoi spre Holcroft. Afirmaţia lui era dovada de care aveau nevoie iar lucrul acesta li se citea în ochi.

  — Vă credem, spuse sora. Trebuie să ne grăbim.

  — Cei din familia von Tiebolt trăiesc?

  — Da, spuse fratele. Naziştii cred că sunt pe undeva prin munţii din sud, pe lângă coloniile din Santa Catarina. Acestea sunt vechi aşezări germane; familia von Tiebolt şi-ar putea schimba numele, amestecându-se cu uşurinţă printre ceilalţi oameni.

  — Dar nu sunt acolo.

  — Nu…

  Cararra păru că şovăie, nesigur pe el.

  — Spune-mi unde sunt, insistă Noel.

  — Le aduceţi ceva de bine? întrebă fata, cu îngrijorare în voce.

  — De mult mai bine decât îţi poţi închipui, replică Holcroft. Spuneţi-mi o dată.

  Fratele şi sora schimbară încă o privire. Hotărârea fu luată. Cararra vorbi.

  — Sunt în Anglia. După cum ştiţi, mama lor a murit…

  — N-am ştiut, spuse Noel. Nu ştiu nimic.

  — Şi-au luat numele de Tennyson. Johann e cunoscut drept John Tennyson; lucrează la un ziar – The Guardian. Vorbeşte câteva limbi străine şi scrie articole despre capitalele europene pentru ziar. Gretchen, cea mai mare, s-a măritat cu un ofiţer de marină britanic. Nu ştim unde locuieşte dar numele soţului ei este Beaumont; este căpitan-comandor în Marina Regală. Despre Helden, fiica cea mai tânără, nu ştim nimic. A fost întotdeauna puţin cam distantă şi cam încăpăţânată.

  — Helden? E un nume ciudat.

  — I se potriveşte, spuse încet sora lui Cararra.

  — Se spune că certificatul ei de naştere ar fi fost completat de un doctor care nu vorbea germană şi care n-a înţeles-o pe mamă. Din cele spuse de Senhora von Tiebolt, dânsa i-a dat copilului numele „Helga” dar personalul de la spital era grăbit. Au scris „Helden”. În zilele acelea nu se certa nimeni pentru ce era scris pe acte. I-a rămas numele ăsta.

  — Tennyson, Beaumont… repetă Holcroft numele. Anglia? Cum au ajuns din Brazilia în Anglia fără să afle Graff? Spui că germanii au influenţă. Era nevoie de paşapoarte: trebuia să se aranjeze cu transportul. Cum au procedat?

  — Johann… John… e un om remarcabil, un om sclipitor.

  — A home’n talentoso, adăugă sora lui iar trăsăturile încordate i se destinseră pronunţând aceste cuvinte. Îl iubesc atât de mult. După cinci ani încă ne mai iubim.

  — Atunci înseamnă că primiţi veşti de la el? De la ei?

  — Din când în când, spuse Cararra. Oameni care vin în vizită din Anglia iau legătura cu noi. Niciodată nu folosim ceva scris pe hârtie.

  Noel îl privi pe bărbatul stăpânit de frică.

  — În ce fel de lume trăiţi? întrebă el, nevenindu-i să creadă.

  — Una în care ţi se poate lua viaţa, răspunse Cararra. Aşa e, îşi spuse Noel, simţind un nod de durere în stomac. Un război pierdut cu treizeci de ani în urmă era dus mai departe de cei care îl pierduseră. Lucrul acesta trebuia oprit.

  — Domnul Holcroft?

  Întrebarea era nesigură, străinul care stătea în apropierea mesei neştiind precis dacă nimerise unde trebuia.

  — Da, eu sunt Holcroft, spuse Noel precaut.

  — Anderson, de la ambasada americană, domnule. Pot să vorbesc cu dumneavoastră?

  Cei doi Cararra se ridicară în acelaşi timp de la masă şi ieşiră din separeu. Omul de la ambasadă se dădu înapoi când Cararra se apropie de Holcroft.

  — Adeus, senhor, şopti Cararra.

  — Adeus, rosti în şoaptă şi femeia, atingând cu mâna braţul lui Noel.

  Fără să se uite la omul de la ambasadă, fratele şi sora ieşiră în grabă din barul hotelului.

  *

Holcroft stătea lângă Anderson în maşina ambasadei. Aveau mai puţin de jumătate de oră ca să ajungă la aeroport: dacă făceau mai mult, pierdea zborul Avianca spre Lisabona, unde urma să schimbe cu o cursă British Airways spre Londra.

  Anderson fusese de acord – fără nici un fel de tragere de inimă, chiar enervat – să-l conducă.

  — Dacă reuşesc să te scot din Rio, bombănise Anderson. O să merg cuminte ca porcul la abator şi o să plătesc amendă pentru viteză excesivă din diurna personală. Numai necazuri aduci.

  Noel se strâmbă.

  — Nu crezi o iotă din ce ţi-am spus, aşa-i?

  — Ce mama dracului, Holcroft, trebuie s-o iau de la capăt? La hotel nu e nici o maşină. Nu s-a făcut ţăndări nici un geam. Nici măcar nu eşti înregistrat la închirieri de maşini!

  — Era acolo! Am închiriat-o! L-am văzut pe Graff!

  — L-ai sunat. Nu l-ai văzut. Repet, mi-a spus că a primit un telefon de la tine – cum că voiai să-i vezi casa – dar n-ai mai apărut.

  — E o minciună! Am fost acolo! După ce-am plecat, doi bărbaţi au încercat să mă ucidă. Pe unul l-am văzut… ce dracu’, m-am şi luptat cu… chiar în casa lui!

  — Te-ai ţicnit, tipule.

  — Graff e un nazist împuţit! După treizeci de ani a rămas tot nazist iar voi îl trataţi de parcă ar fi un om de stat.

  — Ai dreptate, spuse Anderson. Graff e o persoană cu totul specială. Se află sub protecţie.

  — Eu unul nu m-aş lăuda cu aşa ceva.

  — Ai înţeles totul de-a-ndoaselea, Holcroft. Graff a fost într-un loc numit Wolfsschanze în Germania, în iulie 1944. E unul din oamenii care-au încercat să-l ucidă pe Hitler.