Prolog

MARTIE 1945.

Carena submarinului era legată de pilonii uriaşi, semănând cu un monstru al apelor luat prizonier, iar linia maiestuoasă a prorei sale se vedea ca un arc în lumina zorilor care se iveau deasupra Mării Nordului.

  Bază se afla pe insula Scharhorn. În apropierea golfului Helgoland, la câteva mile de ţărmul german şi de estuarul fluviului Elba. Era o staţie de realimentare pe care serviciile de spionaj ale aliaţilor n-o detectaseră până acum şi care, din motive de securitate, era puţin cunoscută chiar şi în rândul strategilor din statul major al armatei germane. Piraţii adâncurilor veneau şi plecau pe întuneric, ieşind din apă şi scufundându-se la loc, pe o suprafaţă cam de o sută de metri pătraţi în interiorul danelor de acostare. Erau asasinii lui Neptun, veniţi acasă ca să se odihnească sau plecând ca să-şi înteţească atacurile.

  Cu toate acestea, în zorii zilei care tocmai începea, submarinul amarat lângă doc nu se îndeletnicea cu asemenea treburi. Pentru el lupta se terminase iar misiunea pe care urma să o primească avea să declanşeze un gen de război total diferit.

  Doi bărbaţi stăteau în casa scării aflată în turnul de observaţie; unul era îmbrăcat în uniforma de ofiţer superior al armatei germane, celălalt era un civil înalt care purta un palton lung, închis la culoare şi cu gulerul ridicat ca să se apere de vântul care sufla dinspre apă, dar care avea capul descoperit, sfidând parcă iarnă grea din Marea Nordului. Amândoi priveau şirul lung de pasageri care înaintau încet pe o schelă de debarcare situată între două vase. Fiecărui pasager care ajungea la capătul schelei i se tăia numele de pe o listă, după care era îndrumat – sau dus în braţe – la bordul submarinului.

  Câţiva mergeau singuri dar aceştia reprezentau excepţiile. Erau cei mai mari, unii având deja doisprezece sau treisprezece ani.

  Restul erau copilaşi. Sugari ascunşi în braţele unor infirmiere militare cu chipuri severe, care îi dădeau în grija unui grup de medici din marina militară aflaţi chiar acolo pe schelă. Preşcolari şi elevi de şcoală primară care se ţineau strâns de mână şi care duceau în mâna rămasă liberă bocceluţe identice, ridicându-şi privirile spre vasul neobişnuit şi întunecat care avea să le servească drept casă pe durata următoarelor săptămâni.

  — Incredibil, spuse ofiţerul. Pur şi simplu incredibil.

  — E doar începutul, răspunse bărbatul îmbrăcat cu palton, fără că trăsăturile lui ascuţite şi colţuroase să facă vreo mişcare. Primim veşti de pretutindeni. Din porturi, din trecătorile muntoase, din aerodromurile care au mai rămas pe teritoriul Reichului. Ies de peste tot cu miile. Iar oamenii îi aşteaptă. Pretutindeni.

  — O realizare extraordinară, rosti ofiţerul, dând din cap cu un soi de respect combinat cu uimire.

  — E doar o parte a strategiei. Extraordinară cu adevărat e operaţiunea în ansamblul ei.

  — Sunt onorat că vă ştiu oaspetele meu.

  — Am ţinut să fiu de faţă. E ultimul transport, spuse civilul înalt, continuând să privească docul de dedesubt. Al Treilea Reich se destramă. Cei de aici constituie renaşterea lui. Alcătuiesc împreună Al Patrulea Reich, neîmpovărat de mediocritate şi corupţie. Se numesc Die Sonnenkinder. Pretutindeni în lume.

  — Copiii…

  — Copiii Blestemaţilor, spuse bărbatul înalt, întrerupându-şi interlocutorul. Sunt Copiii Blestemaţilor, ca atâtea alte milioane din lumea întreagă. Dar nimeni n-o să semene cu ei. Şi o să existe pretutindeni.