31

Cod Wolfsschanze!

Von Tiebolt alias Tennyson izbi cu pumnul în masa de lucru din biroul izolat pe care-l folosea la Paris.

  Cod Wolfsschanze. Formula sacrosanctă îi fusese dată lui Peter Baldwin de Ernst Manfredi! Bancherul jucase un joc primejdios dar ingenios. Ştia că era suficient ca Baldwin să rostească această formulă ca să fie lichidat. Însă Manfredi nu i-ar mai fi spus nici în ruptul capului şi altceva englezului, n-avea nici un interes. Totuşi, Baldwin era unul din cei mai inteligenţi oameni din Europa. Oare izbutise să deducă mai mult decât l-ar fi crezut în stare Manfredi? Cât de mult aflase de fapt? Ce includea dosarul lui Baldwin de la M.I. 5?

  Dar avea vreo importanţă? Englezii refuzaseră tot ceea ce avusese de gând să le ofere Baldwin. Un dosar într-o mapă, ca atâtea mii. Îngropat în arhive, rătăcit fiindcă nu cuprindea decât încă o cantitate de informaţii refuzate.

  Cod Wolfsschanze. Nu însemna nimic pentru cei care nu aveau habar, iar cele câteva sute care ştiau – responsabilii de zonă din fiecare ţară – ştiau doar că e un semnal. Asta însemna că trebuie să fie pregătiţi; că în curând aveau să primească sume uriaşe, care urmau să fie folosite pentru cauză.

  Die Sonnenkinder. Pretutindeni în lume, gata să se ridice şi să-şi revendice moştenirea.

  Era imposibil ca dosarul lui Baldwin să conţină asemenea informaţii; nu era cu putinţă. Dar cei care aveau dosarul o să fie folosiţi. Mai presus de orice, englezii îl voiau pe Tinamou. Capturarea lui de agenţii M.I. 5 ar restabili supremaţia englezilor în materie de informaţii şi contrainformaţii, o supremaţie pierdută după ani întregi de gafe şi dezertări.

  Cei de la M.I. 5 or să-l primească pe Tinamou şi totodată or să fie obligaţi să dea ceva în schimb. Aceasta era splendida ironie a sorţii; tocmai detestatul Serviciu Englez de Informaţii, acel monstru tăcut şi perfid care produsese atâtea pagube celui de-Al Treilea Reich, o să ajute la crearea celui de-Al Patrulea.

  Căci agenţilor de la M.I. 5 o să li se spună că Nachrichtendienst e implicată într-o conspiraţie extraordinară. Iar englezii or să-l creadă pe omul care o să le dea vestea, fiindcă acelaşi om li-l oferea pe Tinamou.

Tennyson se plimba prin birourile din Londra ale lui The Guardian, primind felicitările colegilor şi subordonaţilor. Ca întotdeauna, răspundea laudelor cu modestie.

  Le cercetă în treacăt pe femei. Secretarele şi funcţionarele îl invitau pe acest cel mai frumos dintre bărbaţi să le bage în seamă şi de fapt să-şi aleagă pe cine doreşte. Îi trecu prin cap că s-ar putea să fie nevoit să se oprească asupra uneia din aceste femei. Draga lui Gretchen dispăruse, nu însă şi poftele lui. Da, îşi spuse Tennyson, apropiindu-se de uşa de la biroul redactorului-şef, o să aleagă o femeie.

  Agitaţia era din ce în ce mai mare, iar intensitatea trăirilor legate de Wolfsschanze creştea cu fiecare oră. O să aibă nevoie de o descătuşare sexuală. Aşa se întâmplă mereu; Gretchen înţelesese.

  — John, mă bucur că te văd, spuse redactorul-şef, ridicându-se de la masa de lucru şi întinzându-i mâna. Mâine îţi apare articolul despre Bonn. Bine lucrat.

  Tennyson se aşeză pe un scaun din faţa biroului.

  — A intervenit ceva, spuse el. Dacă sursele mele au înţeles exact şi sunt sigur că aşa stau lucrurile, o să aibă loc o tentativă de asasinat – de fapt, chiar două – care ar putea declanşa o criză internaţională.

  — Doamne sfinte! Ai scris articolul?

  — Nu, nu putem scrie despre aşa ceva. Cred că nici un ziar cu simţ de răspundere n-are voie s-o facă. Redactorul se aplecă în faţă.

  — Ce se întâmpla, John?

  — Marţea viitoare are loc o întâlnire economică la vârf…

  — Sigur. Chiar aici la Londra. Cu şefi de stat din Est şi Vest.

  — Aici e-aici. Est şi Vest. Vin cu avionul de la Moscova şi Washington, de la Beijing şi Paris. Cei mai puternici oameni de pe pământ. Tennyson se opri.

  — Şi?

  — Doi dintre ei urmează să fie asasinaţi.

  — Ce?

  — Or să fie ucişi doi dintre ei. Nu are importanţă cine anume, ţinând cont că fac parte din tabere opuse. Preşedintele Statelor Unite şi şeful de stat al Republicii Populare Chineze; sau primul ministru al Hexagonului şi premierul Uniunii Sovietice.

  — Imposibil! Măsurile de securitate or să fie draconice.

  — Nu chiar. Or să fie mulţimi de cetăţeni, procesiuni, banchete, convoaie de maşini. Unde e siguranţa absolută?

  — Trebuie să fie!

  — Nu şi în faţa lui Tinamou.

  — Tinamou?

  — A acceptat cel mai mare contract din istorie.

  — Dumnezeule mare, de la cine?

  — O organizaţie cunoscută sub numele de Nachrichtendienst.

Harold Payton-Jones îl privea ţintă, peste masă, pe Tennyson în cameră slab luminată al cărei mobilier consta într-o masă şi două scaune. Locul fusese ales de cei de la M.I. 5; era o pensiune părăsită din partea de est a Londrei.

  — Repet, spuse pe un ton sec agentul cu păr cărunt. Vă aşteptaţi să accept tot ceea ce spuneţi fiindcă pur şi simplu vreţi să cercetaţi dosarele? E absurd!

  — E singura mea dovadă, răspunse Tennyson. Tot ce v-am spus e adevărat. Nu mai avem timp să ne războim între noi. Fiecare oră are o importanţă vitală.

  — Dar nici eu nu pot să mă las îmbrobodit de un ziarist oportunist care s-ar putea să fie mult mai mult decât un simplu corespondent. Sunteţi foarte inteligent. Şi e posibil să fiţi şi un mincinos notoriu.

  — Pentru Dumnezeu, păi dacă-i aşa, ce caut aici! Ascultaţi-mă! V-o spun pentru ultima oară: Tinamou a fost pregătit de ODESSA. Pe dealurile din Rio de Janeiro! Am luptat împotriva ODESSEI toată viaţa; lucrurile astea sunt trecute şi în dosar, numai să vrea cineva să se uite la ele. ODESSA ne-a silit să plecăm din Brazilia şi ne-a îndepărtat de tot ce am clădit acolo. Îl vreau pe Tinamou!

  Payton-Jones îl studie pe bărbatul blond. Disputa fusese înverşunată şi durase aproape o jumătate de oră. Agentul fusese neobosit, asaltându-l pe Tennyson cu o avalanşă de întrebări şi şfichiuindu-l cu tot felul de insulte. Era una din tehnicile mult exersate ale celor de la M.I. 5, menită să cearnă adevărul de minciună. Se părea că acum englezul era mulţumit. Îşi coborî vocea.

  — În regulă, domnule Tennyson. Putem să nu ne mai războim. Cred că vă datorez scuze.

  — La capitolul scuze suntem chit. Pur şi simplu ştiam că pot să acţionez mai bine singur. Trebuia să susţin că am atâtea identităţi. Dacă m-ar fi văzut vreodată cineva cu un membru al serviciului dumneavoastră, mi-aş fi pierdut toată eficienţa.

  — Atunci îmi pare rău că v-am chemat de atâtea ori.

  — Au fost momente periculoase pentru mine. Parcă simţeam cum îmi scapă Tinamou printre degete.

  — Încă nu l-am prins.

  — Suntem aproape. Acum e doar o chestiune de zile. O să reuşim dacă o să fim foarte scrupuloşi cu privire la toate hotărârile pe care o să le luăm, la fiecare stradă pe care o s-o parcurgă delegaţiile, la localizarea fiecărei întruniri, ceremonii sau recepţii. Avem un avantaj pe care nu l-am mai avut niciodată: ştim că e de faţă.

  — Sunteţi absolut sigur de sursa dumneavoastră?

  — Niciodată n-am fost mai sigur. Bărbatul acela din localul din Berlin a fost curierul. Fiecare curier folosit pentru a se ajunge la Tinamou a fost ucis. Ultimele lui cuvinte au fost „Londra… săptămâna viitoare… vârf… câte unul de fiecare parte… un bărbat cu un trandafir tatuat pe dosul mâinii… Nachrichtendienst”.

  Payton-Jones dădu din cap.

  — O să facem cercetări la Berlin cu privire la identitatea bărbatului.

  — Mă îndoiesc că o să aflaţi ceva. Chiar dacă am foarte puţine date despre Nachrichtendienst, ştiu că manifestă o rigoare deosebită.

  — Dar a fost neutru, spuse Payton-Jones. Iar informaţiile sale au fost întotdeauna exacte. N-a cruţat pe nimeni. Procurorii de la Nurenberg au fost mereu aprovizionaţi cu date de Nachrichtendienst.

  — Sunt de părere, spuse Tennyson, că procurorilor li s-a dat doar ceea ce a vrut Nachrichtendienst să li se dea. N-aveau de unde şti ce informaţii au fost omise.

  Englezul dădu din nou din cap.

  — E posibil. E un lucru pe care nu-l vom afla niciodată, întrebarea e, de ce? Care e motivul?

  — Dacă-mi daţi voie, răspunse bărbatul blond. Câţiva bătrâni pe punctul de-a muri, îndeplinindu-şi răzbunarea finală. Al Treilea Reich a avut doi inamici de ordin filosofic, care s-au aliat în ciuda antagonismelor care-i despărţeau: comuniştii şi democraţiile. Acum amândouă se întrec pentru supremaţie. Ce răzbunare mai bună decât să-l faci pe fiecare să-l distrugă pe celălalt?

  — Dacă am putea stabili acest lucru, îl întrerupse Payton-Jones, am descoperi motivul care a stat la baza unei serii de asasinate din ultimii ani.

  — Şi cum se poate stabili mai presus de orice dubiu? întrebă Tennyson. A avut vreodată Serviciul Englez de Informaţii legături directe cu Nachrichtendienst?

  — O, da. Am insistat ca identităţile să fie ţinute sub cheie, bineînţeles. Nu puteam acţiona orbeşte pornind de la asemenea informaţii.

  — Mai trăiesc şi azi?

  — E posibil. Au trecut ani de zile de când n-a mai pomenit cineva de Nachrichtendienst. Fireşte că o să controlez.

  — Vreţi să-mi daţi numele lor?

  Agentul de la M.I. 5 se lăsă în scaun.

  — E cumva una din condiţiile de care vorbeaţi, domnule Tennyson?

  — De vorbit am vorbit dar am precizat că, date fiind împrejurările, n-o să pot insista asupra ei.

  — Nici un om civilizat n-ar face-o. Dacă îl prindem pe Tinamou, o să vă bucuraţi de recunoştinţa guvernelor din lumea întreagă. Numele nu sunt importante. Dacă o să le avem, o să vi le comunicăm. Mai aveţi şi alte pretenţii? Ar fi trebuit să vin cu un caiet de însemnări?

  — Sunt limitate şi s-ar putea să vă surprindă, răspunse Tennyson, trecând cu vederea insulta. În semn de recunoştinţă faţă de patronii mei, aş dori un avans de cinci ore exclusiv pentru The Guardian.

  — Îl aveţi, spuse Payton-Jones. Altceva?

  — Dat fiind că M.I. 5 a abordat diverşi oameni, lăsând să se înţeleagă că eu sunt subiectul cercetărilor, aş dori că Serviciul Englez de Informaţii să redacteze o scrisoare în care să precizeze atât că dosarul meu e fără pată, cât şi că am contribuit activ la eforturile dumneavoastră de a menţine… „stabilitatea internaţională”, să zicem.

  — E inutil, spuse englezul. Dacă Tinamou va fi prins cu ajutorul informaţiilor pe care ni le-aţi adus, fără îndoială că guvernele de pretutindeni vă vor decora cu cele mai înalte onoruri. Scrisoarea din partea noastră s-ar dovedi gratuită. N-o să aveţi nevoie de ea.

  — O să vedeţi că o să am, spuse Tennyson. Fiindcă penultima mea solicitare este ca numele meu să nu fie menţionat niciodată.

  — Să nu fie… spuse Payton-Jones uluit. Nu e un lucru prea obişnuit, nu-i aşa?

  — Vă rog să nu confundaţi eforturile mele profesionale cu viaţa personală. Nu caut laude cu orice preţ. Familia von Tiebolt are o datorie; consideraţi că în felul ăsta îşi achită o rată.

  Agentul M.I. 5 tăcu o clipă.

  — V-am judecat într-adevăr greşit. Îmi cer scuze încă o dată. Bineînţeles că o să aveţi scrisoarea.

  — Sincer să fiu, mai am un motiv pentru care doresc să-mi păstrez anonimatul. Îmi dau seama că marina regală şi autorităţile franceze sunt mulţumite cu explicaţia că sora mea şi soţul ei au murit întâmplător în timpul unei mici vacanţe şi probabil că au dreptate. Dar cred că sunteţi de acord cu mine că alegerea momentului a fost nefericită. Mai am o soră; ea şi cu mine suntem ultimii reprezentanţi ai neamului von Tiebolt. Dacă i s-ar întâmpla ceva, nu mi-aş ierta-o niciodată.

  — Înţeleg.

  — Aş dori să vă ofer tot sprijinul de care sunt în stare. Cred că sunt omul care ştie cel mai mult despre Tinamou. Îl studiez de ani de zile. Fiecare crimă, toate mişcările planificate înainte şi după lovituri. Cred că pot să vă ajut. Aş vrea să fac parte din echipa dumneavoastră.

  — Aş fi de-a dreptul idiot dacă v-aş refuza. Care este ultima cerinţă?

  — Ajungem şi la ea, spuse Tennyson ridicându-se în picioare. Lucrul care trebuie înţeles cu privire la Tinamou este că tehnica lui implică schimbări bruşte ale registrului şi o ştiinţă a improvizării exersată în timp. Nu are o singură strategie, ci zece sau douăsprezece, fiecare din ele concepută şi pusă la punct cu meticulozitate, aşa încât să poată fi adaptată momentului.

  — Nu prea înţeleg despre ce vorbiţi.

  — Daţi-mi voie să vă explic. Ţineţi minte crima din Madrid, care a avut loc cu şapte luni în urmă, în timpul mişcărilor de stradă?

  — Bineînţeles. S-a tras cu arma de la o fereastră aflată la etajul patru, deasupra mulţimii.

  — Exact. O clădire a guvernului dintr-o piaţă publică unde trebuiau să aibă loc demonstraţiile. O clădire a guvernului. Asta mi-a dat de gândit. Să presupunem că paza ar fi fost mai atentă, măsurile de securitate mai eficiente, iar oamenii percheziţionaţi mai ales ca să nu aibă arme. Ce s-ar fi întâmplat dacă făptaşul nu ar fi putut ajunge la fereastra aceea? Întâmplător, era locul ideal ca să-şi aducă ţinta în bătaia puştii. Dar dacă în camera aceea ar fi fost oameni?

  — S-ar fi dus în altă parte.

  — Normal. Dar, oricât de bine ar fi fost ascunsă arma introdusă într-o cârja, legată de picior, cusută în căptuşeală – tot l-ar fi incomodat. Trebuia să se mişte rapid. Executarea la timp a operaţiunii era hotărâtoare; demonstraţia nu avea să dureze foarte mult. Tinamou trebuia să aibă mai multe locuri şi mai multe variante. Şi le-a avut.

  — De unde ştiţi? întrebă omul de la M.I. 5, fascinat.

  — Am petrecut două zile la Madrid, cercetând fiecare clădire, fiecare fereastră şi fiecare acoperiş din jurul pieţii. Am găsit patru arme intacte şi alte trei locuri unde fuseseră scoase scânduri din podea, fuseseră scoase cercevelele ferestrelor şi fuseseră distruse cornişele. În locurile acelea fuseseră ascunse alte arme. Am găsit chiar şi un kilogram de explozibil într-o ladă de gunoi de pe trotuar. La cincizeci de paşi de centrul demonstraţiei. Opt poziţii din care putea să ucidă. Tot atâtea variante din care avea de ales, fiecare corespunzând unui moment precis şi unui anumit interval de timp.

  Payton-Jones se aplecă în faţă cu mâinile pe masă.

  — Asta complică lucrurile. Măsurile de protecţie tradiţionale se concentrează asupra unui singur loc. Care este cea mai bună poziţie din cincizeci posibile? Se pleacă de la ipoteza că asasinul îşi alege un loc fix. Strategia pe care mi-aţi descris-o adaugă o nouă dimensiune: mobilitatea instantanee. Nu o singură ascunzătoare prestabilită, ci mai multe, alese pentru o multitudine de situaţii.

  — Şi pentru un anumit interval de timp, încheie bărbatul blond. Dar, aşa cum am amintit, avem un avantaj. Ştim că va fi acolo. Mai există şi un al doilea, pe care trebuie să-l folosim imediat.

  Tennyson se opri.

  — Ce anume?

  — O să reformulez afirmaţia. Trebuie să-l folosim doar dacă suntem de acord că prinderea lui Tinamou e aproape la fel de importantă ca siguranţa deplină a ţintelor sale.

  Englezul se încruntă.

  — E o afirmaţie destul de periculoasă. În privinţa acestor oameni nu pot exista nici un fel de riscuri, calculate sau nu. În orice caz, nu pe pământ englez.

  — Ascultaţi-mă până la capăt, vă rog. A mai ucis şi alţi conducători politici, semănând suspiciune şi stimând ostilitate între diverse guverne. Şi de fiecare dată au existat oameni cu mintea limpede care au contribuit la destinderea atmosferei însă Tinamou trebuie să fie oprit, fie şi în eventualitatea oricât de îndepărtată, că într-o bună zi oamenii cu mintea limpede n-or să acţioneze suficient de repede. Cred că-l putem opri chiar acum, dacă obţinem consimţământul tuturor.

  — Consimţământ pentru ce?

  — Pentru respectarea programului anunţat în presă. Strângeţi-i pe toţi conducătorii delegaţiilor şi spuneţi-le tot ce ştiţi. Anunţaţi-i că se vor lua măsuri de protecţie extraordinare, dar că, respectându-se întru totul programul stabilit, sunt şanse mari ca Tinamou să fie în sfârşit capturat.

  Tennyson se opri şi se lăsă în scaun, cu mâinile pe marginea mesei.

  — Cred că, dacă o să le spuneţi exact cum stau lucrurile, or să fie cu toţii de acord. La urma urmei, liderii politici se întâlnesc cam tot timpul cu situaţii de genul ăsta.

  Aerul încruntat de pe chipul agentului M.I. 5 dispăruse.

  — Şi n-o să fie nimeni acuzat de laşitate. Bine. Care e al doilea avantaj?

  — Tehnica lui Tinamou îl obligă să-şi amplaseze arme ascunse în mai multe locuri. Ca să facă aşa ceva, trebuie să înceapă cu câteva zile, poate chiar săptămâni, înaintea asasinatului. Fără îndoială că s-a şi apucat de treabă aici la Londra. Vă sugerez să începem o cercetare foarte discretă dar în acelaşi timp amănunţită, concentrându-ne asupra zonelor care se regăsesc în materialele publicate în legătură cu programul întâlnirii la vârf.

  Payton-Jones îşi împreună mâinile într-un gest de încuviinţare.

  — Fireşte. Trebuie să găsim doar una din aceste zone şi avem nu numai localizarea generală, ci şi intervalul de timp.

  — Exact. O să ştim că o să aibă loc o tentativă de asasinat pe durata unui număr precis de minute, în timpul unui eveniment anume dintr-o zonă bine definită.

  Bărbatul blond făcu o nouă pauză.

  — Aş dori să vă ajut în această cercetare. Ştiu ce să caut şi poate chiar mai important, ştiu unde nu e nevoie să caut.

  Nu avem prea mult timp.

  — Apreciem cum se cuvine oferta dumneavoastră, domnule, spuse englezul. M.I. 5 vă este recunoscător. Să începem din seara asta?

  — Să-l mai lăsăm o zi să-şi instaleze armele. O să ne mărească şansele de a găsi ceva. De asemenea, o să am nevoie de o uniformă cât se poate de banală şi de o legitimaţie pe care să scrie „inspector însărcinat cu paza clădirii” sau ceva de genul ăsta.

  — Foarte bine, spuse Payton-Jones. Mărturisesc cu jenă că avem o fotografie a dumneavoastră la dosar; o s-o folosim pentru legitimaţie. Aş zice că vă trebuie un patruzeci şi opt pentru pantaloni şi un treizeci şi opt pentru talie.

  — Pe aproape. Nici nu e nevoie de croială pentru uniformele funcţionarilor publici.

  — Întocmai. O să ne ocupăm de ambele articole mâine dimineaţă, spuse Payton-Jones ridicându-se. Spuneaţi că mai aveţi o cerinţă.

  — Am. De când am plecat din Brazilia nu am mai purtat armă. Nici nu ştiu precis dacă e permis dar acum aş dori să am una. Doar pe durata întâlnirii la vârf, bineînţeles.

  — O să pun să vi se înmâneze una.

  — Dar pentru asta ar trebui să semnez, nu?

  — Da.

  — Iertaţi-mă, dar adineauri am vorbit foarte serios. Aşa nu doresc laude pentru ceea ce v-am spus, tot aşa nu vreau absolut deloc ca numele meu să apară undeva ca asociat al celor de la M.I. 5. Nu doresc să ştie nimeni ce fel contribuţie am avut. Numele meu pe un permis de intrare ar putea duce pe un eventual curios la aflarea adevărului. Şi ar fi posibil ca acesta să aibă legături cu Nachrichtendienst.

  — Înţeleg.

  Englezul se descheie la haină costumului şi vârî mâna înăuntru.

  — E un lucru total neobişnuit, dar la fel de neobişnuite sunt şi împrejurările.

  Scoase un revolver mic, cu ţeava scurtă şi i-l dădu lui Tennyson.

  — Ţinând cont că ştim amândoi care e sursa, luaţi-l pe al meu. O să-l trec pe listă pentru revizie şi o să iau altul.

  — Mulţumesc, spuse bărbatul blond, ţinând armă ca pe un lucru cu care nu era obişnuit.

Tennyson intră într-o cârciumă de lângă Soho Square. Cercetă încăperea prin norii grei de fum şi văzu ce căuta: o mână ridicată de un bărbat aflat la o masă din fund, dintr-un colţ. Ca întotdeauna, bărbatul purta un impermeabil maro croit anume pentru el. Semăna cu un impermeabil obişnuit; diferenţa o constituiau buzunarele şi cureluşele suplimentare care adeseori conţineau diverse pistoale, amortizoare şi explozibile. Fusese pregătit de Tinamou, pregătit atât de bine încât de multe ori îndeplinea el serviciile contractate de asasin, când Tinamou nu era disponibil.

  Ultima lui misiune avusese loc la aeroportul Kennedy, într-o seară ploioasă, când un cordon de poliţişti fusese amplasat în jurul unui avion British Airways 747. Îşi găsise prada în cabina unei cisterne cu combustibil şi-şi făcuse treaba.

  John Tennyson îşi duse băutura la masă şi se aşeză lângă bărbatul cu impermeabilul maro. Masa era rotundă şi mică; scaunele erau atât de apropiate încât cei doi stăteau cu capetele la doar câţiva centimetri unul de altul, fiind astfel în stare să vorbească încet.

  — E aranjat totul? întrebă bărbatul blond.

  — Da, răspunse însoţitorul lui. Convoiul de maşini o ia la stânga pe Strand, ocoleşte Trafalgar Square, trece pe poartă de la Admiralty Arch şi pe la Mail, îndreptându-se spre palat. Sunt şapte locuri.

  — Dă-mi ordinea.

  — De la est spre vest, în ordine, începem cu Strand Palace Hotel, vis-a-vis de Savoy Court. Etajul trei, camera 306. Puşca automată cu repetiţie şi luneta sunt cusute în salteaua patului de lângă fereastră. Următorul bloc la stânga, latura estică, etajul patru, toaleta bărbaţilor de la o firmă de contabilitate. Arma se află în tavan, deasupra plăcii de ceramică din stânga neonului. Exact peste drum, tot la etajul patru – la etajul unu se află o arcadă frumuşică – într-un birou de dactilografiere. Puşca şi luneta sunt legate de partea de jos a unui foto-copiator. Mai departe spre Trafalgar…

  Bărbatul cu impermeabilul maro trecu în revistă şi celelalte ascunzători ale armelor. Se aflau pe un perimetru de aproape o jumătate de milă, de la Savoy Court la Admiralty Arch.

  — Excelente alegeri, spuse Tennyson, împingând cana de bere neatinsă. Ţi-ai înţeles în întregime mişcările?

  — Ştiu care sunt. Nu pot să spun că le-am înţeles.

  — De fapt, nu e neapărată nevoie, nu? întrebă bărbatul blond.

  — Sigur că nu. Dar mă gândeam la tine. Dacă eşti înconjurat sau blocat, aş putea să fac eu treaba. Din oricare loc. De ce nu-mi dai şi mie acces la unul din ele?

  — Nici chiar tu nu eşti pregătit pentru aşa ceva. N-avem voie să comitem nici cea mai mică greşeală. Un singur glonte tras aiurea ar însemna un dezastru.

  — Dă-mi voie să-ţi amintesc că am fost antrenat de cel mai bun în materie.

  Tennyson zâmbi.

  — Ai dreptate. Foarte bine. Fă mişcările pe care ţi le-am indicat şi stabileşte-te în al optulea loc. Alege o cameră din clădirea guvernului, dincolo de Admiralty Arch şi anunţă-mă care e. Te descurci?

  — Floare la ureche, replică bărbatul, ducându-şi cana de bere la buze.

  Tennyson observă un trandafir roşu tatuat pe spatele mâinii drepte.

  — Pot să-ţi dau o sugestie? întrebă John Tennyson.

  — Sigur, ce anume?

  — Poartă mănuşi, spuse Tinamou.