4

Holcroft ieşi din taxi în faţa apartamentului său de pe East Seventy-third Street. Era epuizat iar încordarea ultimelor trei zile fusese sporită de tragedia care avusese loc la bordul avionului. Îi părea rău pentru amărâtul care făcuse atac de cord dar era înfuriat pe poliţia portului care tratase incidentul ca pe o criză internaţională. Doamne Sfinte! Aproape patru ore de verificare, fir-ar a dracului! Iar în plus, toţi pasagerii de la clasa întâi trebuiau să informeze poliţia despre locul unde se aflau pe durata următoarelor şaizeci de zile.

  Portarul îi ieşi în întâmpinare.

  — O călătorie scurtă de data asta, domnule Holcroft. Dar aţi primit multe scrisori. A şi un mesaj.

  — Un mesaj?

  — Da, domnule, spuse portarul, înmânându-i o carte de vizită. Acest domn v-a căutat aseară. Era foarte agitat, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

  — Nu prea.

  Noel luă cartea de vizită şi citi numele: PETER BALDWIN, ESQ; nu-i spunea nimic. SISTEME DE SECURITATE WELLINGTON, LTD; STRAND, LONDRA, W 1 A. Dedesubt era şi un număr de telefon. Holcroft nu auzise niciodată de această firmă britanică. Întoarse cartea de vizită; pe verso era scris în grabă HOTEL ST. REGIS, CAM. 411.

  — A insistat să vă sun de aici la apartament, în cazul că v-aţi întors şi nu v-am văzut intrând. I-am spus că asta era o prostie.

  — Ar fi putut să mă sune şi singur, spuse Noel, îndreptându-se spre lift. Sunt trecut în cartea de telefon.

  — Mi-a spus că a încercat dar că telefonul dumneavoastră e defect.

  Uşa liftului se închise în timp ce portarul rosti aceste ultime cuvinte. Holcroft citi din nou numele urcând cu liftul la etajul cinci. Peter Baldwin, Esq. Cine era? Şi de când avea telefonul defect?

  Deschise uşa apartamentului şi întinse mâna după comutatorul de pe perete. Două veioze se aprinseră în acelaşi timp; Noel scăpă valiza din mână şi privi în jurul lui prin cameră, nevenindu-i să creadă.

  Nimic nu mai era că acum trei zile! Nimic! Fiecare piesă de mobilier, fiecare scaun, fiecare masă, fiecare vază şi scrumieră avea acum altă poziţie. Canapeaua fusese în mijlocul camerei; acum se afla în colţul din dreapta, în fundul încăperii. Fiecare schiţă şi fiecare tablou de pe pereţi fuseseră mutate, nici unul nu mai era ca înainte! Instalaţia stereo nu mai stătea pe etajeră, fiind în schimb aranjată cu grijă pe una din mese. Barul, aflat întotdeauna în partea din spate a camerei de zi, se găsea acum în stânga uşii. Şevaletul care stătea de obicei lângă fereastră, fusese mutat la vreo trei metri în faţa lui, iar scăunelul fusese dus în altă parte – Dumnezeu ştie unde. Era cea mai ciudată impresie pe care o avusese vreodată. Totul îi era familiar şi în acelaşi timp cu desăvârşire străin. Realitatea fusese deformată, scăpând atenţiei.

  Rămase în cadrul uşii deschise. Imaginile camerei, aşa cum fusese, îi apăreau în continuare în faţa ochilor, pentru a fi apoi înlocuite de ceea ce vedea acum.

  — Ce s-a întâmplat?

  Îşi auzi propriile cuvinte, nefiind sigur la început că erau ale lui.

  Alergă la canapea; telefonul era întotdeauna lângă canapea, pe o masă, la dreapta ei. Dar canapeaua fusese mutată iar telefonul nu. Se întoarse spre centrul camerei. Unde era masa? Nu era acolo; în locul unde ar fi trebuit să fie se afla un fotoliu. Nici telefonul nu era acolo! Unde era telefonul? Unde era masa? Unde dracu’ era telefonul?

  Era lângă fereastră. Masa din bucătărie se afla lângă fereastra de la camera de zi iar telefonul era aşezat pe ea. Lângă fereastra cea mare din centru, care dădea spre blocul aflat dedesubt de cealaltă parte a curţii largi. Firul de telefon fusese scos de sub mocheta care acoperea podeaua de la un perete la altul şi mutat la fereastră. Era o nebunie! Cine şi-ar da osteneala să ridice mocheta fixată atât de bine şi să mute firul de telefon?

  Dădu fuga la masă, ridică receptorul şi apăsă pe butonul de intercom care îi făcea legătura cu centrala de jos din hol. Apăsă pe buton de mai multe ori; nu primi nici un răspuns, îşi ţinu degetul pe el şi într-un târziu se auzi vocea istovită a lui Jack, portarul.

  — Bine, bine. Aici holul…

  — Jack, sunt domnul Holcroft. Cine a fost la mine în apartament cât timp am fost plecat?

  — Cine-a fost ce, domnule?

  — A fost la mine în apartament!

  — Aţi fost jefuit, domnule Holcroft?

  — Încă nu ştiu. Ştiu doar că mi-au fost mutate toate lucrurile de prin casă. Cine-a fost aici?

  — Nimeni. Adică, nimeni din câte ştiu eu. Iar băieţii nu mi-au spus nimic. Pe mine mă schimbă Ed la patru dimineaţa iar el iese la prânz. Atunci intră Louie în locul lui.

  — Poţi să-i chemi?

  — La dracu’, pot să chem şi poliţia!

  Cuvântul sună foarte neplăcut. „Poliţia” însemna întrebări – Unde fusese? Cu cine se întâlnise? – iar lui Noel nu prea-i ardea să dea vreun răspuns.

  — Nu, nu chema poliţia. Nu încă. Vreau să văd întâi dacă lipseşte ceva. O fi vrut cineva să facă o glumă. Te sun eu mai încolo.

  — Îi chem pe băieţi.

  Holcroft închise. Se aşeză pe pervazul lat al ferestrei şi privi camera. Totul! Nici măcar o piesă de mobilier nu mai era unde fusese înainte!

  Ţinea ceva în mâna stânga: cartea de vizită. PETER BALDWIN, ESQ.

  — „… era foarte agitat, dacă înţelegeţi ce vreau să spun… a insistat să vă sun de-aici la apartament… telefonul dumneavoastră e defect…”

  HOTEL ST. REGIS, CAM. 411.

Noel ridică receptorul şi formă numărul. Îl ştia foarte bine; prânzea adeseori la King Cole Grill.

  — Da? Baldwin la telefon.

  Vocea era britanică iar formula de răspuns seacă.

  — Sunt Noel Holcroft, domnule Baldwin. Aţi încercat să daţi de mine.

  — Doamne-ajută! Unde sunteţi?

  — Acasă. În apartament. Tocmai m-am întors.

  — V-aţi întors? De unde?

  — Nu cred că vă priveşte.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, am făcut peste trei mii de mile ca să vă văd! E extraordinar de important. Încă o dată, unde aţi fost?

  Respiraţia englezului se auzea prin telefon; intensitatea vocii sale părea că poartă într-un fel amprenta fricii.

  — Sunt măgulit că aţi făcut atâta drum ca să mă vedeţi dar asta tot nu vă dă dreptul să puneţi întrebări de natură personală…

  — Ba am tot dreptul! îl întrerupse Baldwin. Am petrecut douăzeci de ani în M.I. 6 şi avem de vorbit despre o mulţime de lucruri! Nu aveţi idee ce faceţi. Nu are nimeni în afară de mine.

  — Ce? Cum?

  — Să mă exprim altfel. Anulaţi Geneva. Anulaţi-o, domnule Holcroft, până când stăm de vorbă!

  — Geneva…?

  Noel simţi dintr-o dată că-i vine rău de la stomac. De unde ştia englezul ăsta de Geneva? De unde putea să ştie?

  O lumină licări dincolo de fereastră; cineva dintr-un apartament aflat drept în faţă, de cealaltă parte a curţii, îşi aprindea o ţigară. În ciuda agitaţiei, ochii lui Holcroft se lăsară atraşi în acel loc.

  — E cineva la uşă, spuse Baldwin. Rămâneţi la telefon. Scap imediat de oricine-ar fi şi mă-ntorc.

  Noel auzi cum Baldwin lasă receptorul jos, iar apoi sunetul unei uşi care se deschide şi mai multe voci imposibil de deosebit. În partea cealaltă a curţii, la fereastră, se aprinse încă un chibrit, iluminând părul lung şi blond al unei femei aflată în spatele unei perdele simple.

  Holcroft îşi dădu seama că la celălalt capăt al firului se lăsase liniştea; nu mai putea să audă nici un fel de voci. Trecură câteva clipe; englezul nu se întorcea.

  — Baldwin? Baldwin, unde eşti? Baldwin!

  Pentru a treia oară chibritul se aprinse la fereastra de peste drum. Noel îl privi fix; părea inutil. Văzu lucirea ţigării din gura femeii blonde. Iar apoi zări ce avea în cealaltă mână, profilându-se nelămurit în spatele perdelei simple: un telefon. Ţinea un receptor la ureche şi se uita spre fereastra lui – se uita, era sigur de asta, la el.

  — Baldwin? Unde dracu’ eşti?

  Se auzi un declic; legătura se întrerupse.

  — Baldwin!

  Femeia de la fereastră lăsă încet receptorul, stătu nemişcată o clipă, după care se îndepărtă, dispărând din vedere.

  Holcroft rămase cu ochii pironiţi la fereastră, coborându-şi privirea spre telefonul pe care-l ţinea în mână.

  Aşteptă să vină tonul şi pe urmă formă încă o dată numărul de la St. Regis.

  — Regret, domnule, se pare că telefonul de la camera 411 e defect. O să trimitem pe cineva sus imediat. Vreţi să-mi comunicaţi numărul dumneavoastră ca să-l transmit domnului Baldwin?

  — Telefonul dumneavoastră era defect…

  Se întâmplase un lucru pe care Noel nu-l înţelegea. Ştia doar că n-avea voie să-i dea centralistului numele sau numărul de telefon. Închise şi se uită din nou la fereastra din cealaltă parte a curţii. Nu mai exista nici o lumină. Fereastră era întunecată; izbuti să vadă numai albul perdelei.

  Plecă de lângă pervaz şi se plimbă fără ţintă prin cameră, printre bunurile familiare aflate în poziţii neobişnuite. Nu ştia ce să facă; probabil că trebuia să vadă dacă nu lipseşte nimic. Se părea că nu. Dar era greu de spus.

  Telefonul zbârnâi: era intercomul de la centrală din hol. Răspunse.

  — Sunt Jack, domnule Holcroft. Adineauri am vorbit cu Ed şi Louie. Nici unul n-a văzut pe nimeni urcând la dumneavoastră în apartament. Sunt băieţi cinstiţi. Nu s-ar ţine de porcării. Nici unul din noi n-ar face-o.

  — Mulţumesc, Jack. Te cred.

  — Vreţi să chem poliţia?

  — Nu, spuse Noel încercând să pară degajat. Am impresia că e cineva la oficiu care se ţine de bancuri. Vreo doi băieţi au chei potrivite.

  — Eu n-am văzut pe nimeni. Şi nici Ed sau…

  — E-n regulă, Jack, îl întrerupse Holcroft. Las-o baltă. În noaptea când am plecat am avut un chef. Unul sau doi din musafiri au rămas până dimineaţă.

  Noel nu se putu gândi la nimic altceva.

  Deodată îşi aduse aminte că nu se uitase în dormitor. Se duse acum acolo, întinzând mâna spre comutatorul de pe perete.

  Se aştepta la una ca ăsta dar oricum fu şocat. Aici dezordinea era şi mai mare.

  Şi aici fiecare piesă de mobilier fusese mutată într-o altă poziţie. Patul fu primul lucru care-i atrase atenţia; într-un fel ciudat, îi provoca spaimă. Nici una din laturile lui nu atingea peretele, fiind în schimb aşezat în mijlocul camerei şi izolat. Biroul se afla în faţa unei ferestre; un pupitru mic contrasta cu întinderea peretelui din dreapta. La fel cum se întâmplase cu câteva minute în urmă, când văzuse pentru prima oară camera de zi, imagini ale dormitorului aşa cum arăta acum trei zile îi dansară una după alta în faţa ochilor, înlocuite de ciudăţenia lucrurilor pe care le observa acum.

  Pe urmă dădu cu ochii de el şi rămase cu gura căscată. Atârnând din tavan şi legat cu o bandă mată neagră, al doilea telefon era suspendat în aer iar cordonul prelungitor se furişa în susul peretelui până la cârligul pe după care era petrecut.

  Se învârtea încet.

  Durerea i se mută de la stomac în piept; ochii îi rămaseră pironiţi asupra priveliştii, asupra instrumentului suspendat care se răsucea lent în aer. Îi era frică să privească dincolo de el dar ştia că trebuie s-o facă; trebuia să înţeleagă.

  Iar când făcu acest lucru îi veni inima la loc. Telefonul se afla chiar pe direcţia uşii de la baie şi uşa era deschisă. Văzu perdelele care fluturau la fereastră deasupra chiuvetei. Adierea constantă a vântului rece era cea care făcea să se învârtă telefonul.

  Intră repede în baie ca să închidă fereastra. Când era pe punctul de a trage perdelele, văzu un licăr de lumină venind de afară; un chibrit fusese aprins la o altă fereastră de cealaltă parte a curţii iar flacăra se ivise pe neaşteptate în întuneric. Îşi ridică privirile.

  Iar femeia aceea! Femeia cu părul blond, al cărei creştet se ghicea dincolo de o altă perdea simplă. Privi fix silueta aceea, fascinat de apariţia ei.

  Ea se întoarse aşa cum făcuse şi înainte şi se îndepărtă în acelaşi fel ca în urmă cu câteva minute. Dispăru. Iar lumina slabă din dreptul ferestrei se stinse.

  Oare ce se întâmpla? Ce însemna asta? Lucrurile erau aranjate în aşa fel încât să-l înspăimânte. Dar de cine şi în ce scop? Şi ce se întâmplase cu Peter Baldwin, Esq., bărbatul cu voce intensă care îi ordonase să anuleze operaţiunea Geneva? Baldwin făcea parte din scenariul terorii sau era o victimă a ei?

  Victimă… victimă! Ciudat că ajunsese să folosească un asemenea cuvânt, îşi spuse. De ce-ar trebui să fie vreo victimă? Şi la ce se referise Baldwin când spusese că „petrecuse douăzeci de ani în M.I. 6”?

  M.I. 6? O ramură a serviciilor britanice de informaţii. Dacă ţinea bine minte, M.I. Cinci era direcţia care se ocupa de probleme interne; Şase avea în sarcină chestiunile care apăreau în afara graniţelor ţării. Un fel de C.I.A. al englezilor, cum ar veni.

  Sfinte Dumnezeule! Oare britanicii aflaseră de documentul de la Geneva? Ştiau serviciile engleze de informaţii de furtul uriaş care avusese loc cu treizeci de ani în urmă? La prima vedere, aşa s-ar părea… Totuşi, nu asta sugerase Peter Baldwin.

  „N-aveţi idee ce faceţi. Nu are nimeni în afară de mine”.

  Iar apoi se lăsase liniştea şi legătura se întrerupsese.

  Holcroft ieşi din baie şi se opri sub telefonul suspendat; aproape că nu se mai mişca dar încă nu se oprise de tot. Era o privelişte urâtă, a cărei doză de macabru sporea din cauza abundenţei de bandă mată neagră care ţinea receptorul lipit de restul instrumentului. De parcă telefonul ar fi fost mumificat şi n-avea să mai fie folosit niciodată.

  Porni mai departe spre uşa de la dormitor, după care se opri instinctiv şi se întoarse. Exista ceva care îi atrăsese atenţia, un lucru pe care nu-l observase până atunci. Sertarul din mijloc al micului pupitru era deschis. Privi mai atent, înăuntrul sertarului se afla o foaie de hârtie.

  Uitându-se la pagina care-i căzuse sub ochi, i se tăie respiraţia.

  Nu putea fi adevărat. Era o nebunie. Acea singură foaie de hârtie avea o culoare cafeniu-gălbuie. Din cauza vechimii. Era la fel ca pagina care fusese păstrată în subsolul unei bănci din Geneva vreme de treizeci de ani. Scrisoarea plină de ameninţări proferate de fanaticii care venerau un martir pe nume Heinrich Clausen. Scrisul era acelaşi; literele ciudate ale alfabetului german cu care fuseseră tipărite cuvintele englezeşti, cerneala decolorată dar încă lizibilă.

  Iar ceea ce era lizibil avea darul să uimească. Fiindcă fusese scris cu peste treizeci de ani în urmă.

NOEL CLAUSEN-HOLCROFT.

PENTRU TINE NIMIC NU MAI ESTE CUM A FOST..

NIMIC NU MAI POATE FI LA FEL…

Înainte de a citi mai departe, Noel ridică pagina ţinând-o de un colţ. Acesta se fărâmiţa la prima atingere.

  O, Doamne! Chiar era scris acum treizeci de ani!

  Iar acest fapt transformă restul mesajului în ceva înfricoşător.

TRECUTUL A ÎNSEMNAT PREGĂTIREA. VIITORUL ESTE DEDICAT MEMORIEI UNUI OM ŞI A VISULUI SĂU. GESTUL LUI A FOST ÎNDRĂZNEŢ ŞI STRĂLUCITOR ÎNTR-O LUME CARE ÎNNEBUNISE. NIMIC NU TREBUIE SĂ STEA ÎN CALEA ÎMPLINIRII ACELUI VIS.

  NOI SUNTEM SUPRAVIEŢUITORII DIN WOLFSSCHANZE. ACEI DINTRE NOI CARE TRĂIESC SE VOR DEDICA TRUP ŞI SUFLET APĂRĂRII VISULUI ACELUI OM. EL VA FI ÎMPLINIT FIINDCĂ E TOT CE A MAI RĂMAS. UN ACT DE GRAŢIE CARE VA ARĂTA LUMII CĂ AM FOST TRĂDAŢI. CĂ NU ERAM AŞA CUM NE CREDEA LUMEA.

  NOI, OAMENII DIN WOLFSSCHANZE, ŞTIM CE AU FOST CEI MAI BUNI DINTRE NOI. LA FEL CUM ŞTIA ŞI HEINRICH CLAUSEN.

  ACUM E RÂNDUL TĂU, NOEL CLAUSEN-HOLCROFT, SĂ SĂVÂRŞEŞTI CEEA CE A ÎNCEPUT TATĂL TĂU. TU EŞTI ALESUL. AŞA A VRUT TATĂL TĂU.

  MULŢI VOR ÎNCERCA SĂ TE OPREASCĂ. SĂ DESCHIDĂ STĂVILARUL ŞI SĂ DISTRUGĂ VISUL. DAR OAMENII DIN WOLFSSCHANZE SUPRAVIEŢUIESC. AI CUVÂNTUL NOSTRU CĂ TOŢI CEI CARE SE VOR AMESTECA VOR FI EI ÎNŞIŞI OPRIŢI.

  ORICINE ÎŢI VA STA ÎN CALE, ÎNCERCÂND SĂ TE FACĂ SĂ RENUNŢI SAU SĂ TE ÎNŞELE PRIN MINCIUNĂ, VA FI ELIMINAT.

  LA FEL CA TINE ŞI AI TĂI, DE VEI ŞOVĂI SAU VEI DA GREŞ.

  ACESTA ESTE JURĂMÂNTUL NOSTRU ÎN FAŢA TA.

Noel scoase hârtia din sertar; ea i se fărâmiţă în mână. Lăsă fragmentele să cadă pe podea.

  — Fir-aţi ai naibii de demenţi!

  Închise sertarul trântindu-l şi ieşi în goană din dormitor. Unde era telefonul? Unde dracu’ era blestematul ăla de telefon? La fereastră – asta era; pe masa de bucătărie de lângă afurisita de fereastră!

  — Demenţi! urlă el încă o dată, fără o adresă precisă. Şi totuşi exista o adresă exista: un bărbat din Geneva care călătorise cu un tren cu destinaţia Zurich. E posibil ca nişte demenţi să fi scris pagina aia plină de scârnavii acum treizeci de ani dar uite că acum, după treizeci de ani, alţi demenţi i-o aduseseră! Îi intraseră cu forţa în casă, îi invadaseră spaţiul intim, îi atinseseră lucrurile care-i aparţineau… şi Dumnezeu ştie ce mai făcuseră, îşi spuse, gândindu-se la Peter Baldwin, Esq. Un om care călătorise mii de mile ca să-l vadă şi să stea de vorbă cu el… tăcere, un declic, o legătură telefonică întreruptă.

  Se uită la ceas. Era aproape unu noaptea. Cât o fi la Zurich? Şase? Şapte? Băncile din Elveţia deschideau la opt. La Grande Banque de Geneve avea o filială la Zurich, Manfredi avea să fie acolo.

  Fereastra. Rămase în faţa ferestrei unde stătuse doar cu câteva minute în urmă, aşteptându-l pe Baldwin să se întoarcă la telefon. Fereastra! De partea cealaltă a curţii, în apartamentul din faţă. Cele trei licăriri scurte ale chibritului… femeia blondă de la fereastră!

  Holcroft vârî mâna în buzunar ca să se convingă că mai are cheile. Le avea. Alergă la uşă, ieşi încet, o zbughi spre lift şi apăsă pe buton. Indicatorul arăta că ascensorul era la etajul zece; săgeata nu se mişcă…

  Fir-ar al dracului!

Dădu fugă pe scări, coborând treptele din două în două. Ajunse la parter şi porni în goană spre hol.

  — Doamne, domnule Holcroft! exclamă Jack uitându-se la el. Era să fac pe mine de frică!

  — Îl ştii pe portarul din clădirea de alături? strigă Noel.

  — Care?

  — Isuse! Aia! spuse Holcroft arătând spre dreapta.

  — Aia e 380. Da, sigur.

  — Vino cu mine!

  — Hei, staţi puţin, domnule Holcroft. Nu pot să plec de-aici.

  — Nu stăm decât un minut. Ai douăzeci de dolari.

  — Doar un minut…

  Portarul de la 380 le ieşi în întâmpinare, înţelegând imediat că trebuia să dea informaţii precise prietenului lui Jack.

  — Îmi pare rău, domnule, dar nu e nimeni în apartamentul acela. E gol de aproape trei săptămâni. Dar mă tem că a fost închiriat; noii chiriaşi trebuie să se mute în…

  — Ba este cineva înăuntru! spuse Noel, încercând să se stăpânească. O femeie blondă. Trebuie să aflu cine e.

  — O femeie blondă? De înălţime mijlocie, destul de frumuşică şi care fumează mult?

  — Da, exact! Cine e?

  — Locuiţi de mult timp acolo, domnule?

  — Cum?

  — Vreau să spun, aţi stat mai multă vreme acolo?

  — Ce importanţă are?

  — Mă gândeam că poate aţi băut…

  — Ce dracu îndrugi acolo?! Cine este femeia aceea?

  — Nu este, domnule. Era. Femeia blondă despre care vorbiţi era doamna Palatyne. A murit acum o lună.

Noel se aşeză pe scaunul din faţa ferestrei, uitându-se spre cealaltă parte a curţii. Cineva încerca să-l facă să-şi piardă minţile? Dar de ce? N-avea nici un sens! Fanatici, demenţi de acum treizeci de ani, săriseră peste trei decenii, comandând trupe de oameni mai tineri şi necunoscuţi, cu treizeci de ani mai târziu. Iarăşi, de ce!

  Sunase la St. Regis. Telefonul de la 411 funcţiona dar era în permanenţă ocupat. Iar o femeie pe care o văzuse cu ochii lui nu exista! Dar de fapt exista. Şi era amestecată în toată tărăşenia; ştia acest lucru.

  Se ridică de pe scaun, se îndreptă spre barul aşezat în acea poziţie stranie şi-şi turnă ceva de băut. Se uită la ceas; era două fără zece. Mai avea de aşteptat zece minute până să-l sune centralista pentru convorbiri internaţionale. La bancă se putea da telefon la ora două a.m., ora New York-ului. Se întoarse cu paharul la scaunul din faţa ferestrei. Trecu pe lângă radioul pus pe ultrascurte. Nu se afla la locul unde stătea de obicei; de aceea îl şi observase. Îi dădu drumul, absent. Îi plăcea muzica; îl liniştea.

  Însă nu muzică îi fu dat să audă, ci cuvinte. Semnalul sonor ca un răpăit care însoţea vocea crainicului indica unul din posturile care difuzau numai ştiri. Fusese schimbat postul. Ar fi trebuit să-şi închipuie. Pentru tine nimic nu este cum a fost…

  Câteva cuvinte rostite la radio îi atraseră atenţia. Se întoarse repede în scaun, vărsându-şi o parte din băutură pe pantaloni.

  —… poliţia a delimitat prin cordoane intrările în hotel. Reporterul nostru, Richard Dunlop, se află la faţa locului, solicitându-ne legătura prin staţia noastră de teren. Eşti în emisie, Richard. Ce ai aflat?

  Se auziră paraziţii care bruiau, urmaţi de vocea agitată a unui crainic.

  — Numele bărbatului era Peter Baldwin, John. Era englez. Sosise ieri, sau cel puţin atunci s-a semnat în registrul de la St. Regis; poliţia se află în legătură cu liniile aeriene pentru alte informaţii. Din ce se ştie până acum, venise în concediu. Pe cartea de vizită de la recepţie nu era trecut numele nici unei companii.

  — Când au descoperit cadavrul?

  — Cam cu o jumătate de oră în urmă. Un tehnician de la întreţinere a urcat la cameră ca să verifice telefonul şi l-a găsit pe domnul Baldwin întins pe pat. Zvonurile care circulă pe-aici sunt îngrozitoare şi nici nu mai ştii ce să crezi, dar lucrul care e pus în evidenţă e metoda de ucidere. Pare-se că a fost urâtă, brutală. Se spune că Baldwin a fost strangulat. Cu o sârmă care i-a fost trecută prin gât. O cameristă isterică de la etajul patru a fost auzită spunându-le printre ţipete poliţiştilor că prin cameră era plin de…

  — Mobilul a fost jaful? întrerupse crainicul din studioul central, pentru a nu leza sensibilitatea ascultătorilor.

  — N-am fost în stare să stabilim acest lucru. Poliţiştii nu fac nici un fel de declaraţii. Am înţeles că aşteaptă să vină cineva de la consulatul britanic.

  — Mulţumesc, Richard Dunlop. Rămânem în legătură. Acesta a fost Richard Dunlop de la hotelul St. Regis, din Fifty-fifth Street, Manhattan. Recapitulând, o crimă brutală a avut loc într-unul din cele mai selecte hoteluri din New York în această dimineaţă. Un englez pe nume Peter Baldwin…

  Holcroft ţâşni de pe scaun, se îndreptă cu mişcări dezordonate spre radio şi-l închise. Rămase în picioare deasupra lui, respirând accelerat. Nu voia să recunoască faţă de sine că auzise ce auzise. Nu era nimic la care să se fi gândit cu adevărat; pur şi simplu, nu era posibil.

  Dar iată că era posibil. Era ceva adevărat; se întâmplase. Era vorba de moarte. Demenţii de acum treizeci de ani nu erau nici caricaturi, nici personaje de melodramă. Erau ucigaşi nemiloşi. Şi nu ştiau de glumă absolut deloc.

  Peter Baldwin, Esq., îi spusese să anuleze operaţiunea Geneva. Baldwin se amestecase în împlinirea visului, a testamentului. Şi acum iată că murise, ucis brutal cu o sârmă care-i străpunsese gâtul.

  Făcând eforturi, Noel se întoarse la scaun şi se aşeză. Îşi ridică paharul la buze şi trase câteva înghiţituri mari de whisky; băutura nu avu nici un efect asupra lui. Atâta doar că zvâcnirile puternice din piept i se accelerară.

  O aprindere a chibritului! De cealaltă parte a curţii, la fereastră! Uite-o! Femeia blondă se ghicea în spatele perdelelor simple, într-o lumină slabă. Se uita încoace, se uita la el! Se ridică de pe scaun, atras spre fereastră ca şi cum ar fi fost hipnotizat, stând cu faţa la câţiva centimetri de geam. Femeia dădu din cap; începuse să dea încet din cap! Îi spunea ceva. Îi spunea că lucrurile pe care le vedea erau adevărate!

  … Femeia blondă despre care vorbiţi era doamna Palatyne. A murit acum o lună.

Silueta unei femei moarte se afla în dreptul unei ferestre, înconjurată de beznă şi-i trimitea un mesaj îngrozitor. Oh, Doamne, simţea cum începe să-şi piardă minţile!

  Telefonul sună; zgomotul îl înspăimânta. Îşi ţinu respiraţia şi se apropie rapid de aparat; nu putea să-l lase să mai sune o dată. Efectul lui asupra liniştii din jur era cumplit.

  — Domnule Holcroft, sunt centralista de la convorbiri internaţionale. Aveţi legătura cu Zurichul…

  Noel ascultă neîncrezător vocea mohorâtă şi cu accent care vorbea din Elveţia. Bărbatul de la capătul celălalt al firului era directorul sucursalei din Zurich a lui Grande Banque de Geneve. Era un directeur, spuse de două ori, ca pentru a-şi sublinia poziţia.

  — Suntem profund mâhniţi, domnule Holcroft. Ştiam că Herr Manfredi nu se simţea bine dar n-am crezut că boala dânsului s-a agravat atât de mult.

  — Ce tot vorbiţi? Ce s-a întâmplat?

  — O boală incurabilă îi afectează pe oameni în mod diferit. Colegul nostru era un bărbat plin de viaţă, energic, iar când asemenea oameni nu mai pot da randamentul obişnuit, de multe ori sunt cuprinşi de disperare şi cad victimă unor accentuate stări depresive.

  — Ce s-a întâmplat?

  — S-a sinucis, domnule Holcroft. Herr Manfredi nu şi-a putut suporta propria neputinţă.

  — Sinucis?

  — N-are nici un rost să nu vă spunem adevărul. Ernst s-a aruncat de la fereastra hotelului. Din fericire, s-a terminat imediat. La ora zece, La Grande Banque îşi va întrerupe toate activităţile pentru un minut de reculegere.

  — O, Dumnezeule…

  — Oricum, conchise vocea din Zurich, toate conturile de care Herr Manfredi s-a ocupat personal vor intra pe mâini la fel de capabile. Ne aşteptăm sincer ca…

  Noel închise telefonul, întrerupându-l pe bărbat la jumătate. Conturile… vor intra pe mâini la fel de capabile. Lucrurile decurgeau normal; un om era ucis, dar afacerile bancherilor din Elveţia nu puteau fi întrerupte. Iar omul chiar fusese ucis.

  Ernst Manfredi nu se aruncase pe fereastră la Zurich. Fusese aruncat. Asasinat de oamenii din Wolfsschanze.

  Pentru numele lui Dumnezeu, de ce! Pe urmă Holcroft îşi aminti. Manfredi îi trimisese la plimbare pe oamenii din Wolfsschanze. Îi spusese lui Noel că acele ameninţări macabre nu aveau nici o noimă, că erau o încercare a unor bătrâni bolnavi şi chinuiţi de a găsi o compensaţie.

  Asta fusese greşeala lui Manfredi. Fără îndoială că le povestise asociaţilor, celorlalţi directori de la Grande Banque, despre scrisoarea ciudată care îi fusese adusă cu sigiliile de ceară intacte. Poate că râsese de oamenii din Wolfsschanze chiar în prezenţa lor.

  Chibritul! Licărul de lumină! În cealaltă parte a curţii femeia de la fereastră dădea din cap! Încă o dată – ca şi cum i-ar fi citit gândurile – îi confirma adevărul. O femeie moartă îi spunea că avea dreptate!

  Ea se întoarse şi plecă; lumina de la fereastră se stinse.

  — Întoarce-te! Întoarce-te! ţipă Holcroft, cu mâinile lipite de geam. Cine eşti de fapt?

  Telefonul aflat sub el zbârnâi. Noel se uită la el ca la un lucru îngrozitor aflat într-un loc neobişnuit. Tremurând, ridică receptorul.

  — Domnule Holcroft, sunt Jack. Cred că ştiu ce dracu’ s-a întâmplat la dumneavoastră în apartament. Adică nu m-am gândit până acum, dar adineauri mi-a trecut prin cap chestia asta.

  — Ce anume?

  — Acum două seri au venit doi tipi. Lăcătuşi. Domnul Silverstein, de la dumneavoastră de pe etaj, voia să-şi schimbe încuietoarea. Louie mi-a povestit şi am crezut că era totul în regulă. Pe urmă am început să mă gândesc. De ce or fi venit seara? Mă rog, cu toate orele lor suplimentare, de ce n-au venit în timpul zilei? Aşa că l-am sunat pe Louie acasă. Mi-a spus că au venit ieri. Şi-atunci cine dracu’ erau tipii ăilalţi?

  — Îţi aduci aminte ceva despre ei?

  — Păi cum naiba să nu-mi aduc! Mai ales despre unul din ei. Îţi sărea în ochi şi dintr-un puhoi de lume la Garden5! Avea…

  La capătul celălalt al firului se auzi un sunet neaşteptat şi puternic.

  Un foc de armă!

  Pe urmă se auzi zgomotul unui obiect care cade. Telefonul din hol fusese scăpat pe jos!

  Noel trânti receptorul şi alergă la uşă, deschizând-o cu atâta forţă încât se lovi de o schiţă înrămată de pe perete, spărgându-i sticla. Nu mai avea timp să aştepte liftul. Coborî scările în goană, cu mintea golită de idei, temându-se să gândească, atent doar la viteză şi la menţinerea echilibrului, sperând din suflet că n-o să se împiedice de trepte. Ajunse la parter şi dădu buzna pe uşa dinspre hol.

  Privirea lui era cea a unui om şocat. Ireparabilul se produsese. Jack portarul era întins cu faţa în sus pe scaun iar sângele i se revărsa din gât, unde fusese împuşcat.

  Se amestecase! Fusese pe punctul de a-l identifica pe unul din oamenii din Wolfsschanze, iar pentru asta fusese ucis.

  Baldwin, Manfredi… un portar nevinovat. Morţi… toţi cei care se vor amesteca vor fi ei înşişi opriţi… Oricine îţi va sta în cale, încercând să te facă să renunţi sau să te înşele… va fi eliminat.

  … la fel ca tine şi ai tăi, de vei şovăi. Sau de vei da greş.

Manfredi îl întrebase dacă avea într-adevăr de ales. Acum nu mai avea.