5

Moartea îl înconjurase şi stătea la pândă.

  Althene Holcroft se aşeză la masa de lucru din birou şi fixă cu privirea cuvintele scrisorii pe care o ţinea în mână. Trăsăturile colţuroase, săpate parcă în piatră – pomeţii înalţi, nasul acvilin, ochii adânciţi de sub sprâncenele arcuite şi bine conturate – erau la fel de încordate şi rigide ca modul în care stătea pe scaun. Buzele subţiri, aristocratice, erau strânse; respira regulat, dar răsuflarea era prea controlată şi prea adâncă pentru a fi normală. Citise scrisoarea lui Heinrich Clausen, ca şi cum ar fi studiat un raport statistic care contrazicea anumite informaţii considerate a fi incontestabile.

  În cealaltă parte a camerei, Noel stătea în dreptul unei ferestre arcuite care dădea spre gazonul şi grădinile ce se întindeau în spatele casei din Bedford Hills. O parte din tufele de arbuşti erau acoperite cu pânză de sac; aerul era rece, iar gerul dimineţii producea ici şi colo petice de un cenuşiu deschis în iarba verde. Holcroft se întoarse de la priveliştea de afară şi îşi privi mama, încercând cu disperare să-şi ascundă teama şi să-şi stăpânească tremuratul care îl cuprindea când se gândea la lucrurile întâmplate noaptea trecută. Nu-şi putea îngădui ca teroarea pe care o simţea să fie observată de mama lui. Se întrebă la ce se gândea ea, ce amintiri fuseseră trezite la viaţă la vederea cuvintelor scrise de mână, cu cerneală albastră, de un bărbat pe care cândva îl iubise iar pe urmă ajunsese să-l dispreţuiască. Indiferent la ce se gândea, erau lucruri care aveau să rămână secrete până când va hotărî de bună voie să vorbească. Althene comunica doar în măsura în care avea ceva de spus din proprie iniţiativă.

  Păru a-i prinde privirea şi-şi ridică ochii spre ai lui dar numai pentru o fracţiune de secundă. Reveni asupra scrisorii, zăbovind încă o clipă ca să dea de pe frunte o şuviţă rebelă din părul cărunt care-i încadra chipul. Noel se îndreptă nehotărât spre masa de lucru, uitându-se la rafturile bibliotecilor şi la fotografiile de pe pereţi. Camera era o reflectare a proprietarului, îşi spuse în gând. Plăcută, chiar elegantă; în acelaşi timp însă, dominată de un evident spirit activ şi întreprinzător. Fotografiile înfăţişau bărbaţi şi femei la vânătoare călare, navigând pe timp urât, făcând schi prin zăpada de la munte. Era un lucru imposibil de negat: exista un curent subteran de masculinitate în această cameră foarte feminină. Era biroul mamei ei. Sanctuarul unde se întorcea când voia să chibzuiască în linişte. Dar ar fi putut aparţine şi unui bărbat.

  Se aşeză pe scaunul din piele din faţa mesei de lucru şi-şi aprinse o ţigară cu o brichetă Colibri de aur, cadou de rămas bun al unei tinere doamne care se mutase de la el din apartament cu o lună în urmă. Mâna îi tremură din nou; strânse bricheta cât putu de tare.

  — E un obicei îngrozitor, spuse Althene, fără să-şi ridice ochii de pe scrisoare. Am crezut c-o să renunţi.

  — Am şi făcut-o. De câteva ori.

  — Asta a spus-o Mark Twain. Măcar fii original.

  Holcroft se foi pe scaun, simţindu-se încurcat.

  — Ai citit-o deja de câteva ori. Ce crezi?

  — Nu ştiu ce să cred, spuse Althene, punând scrisoarea în faţa ei pe masă. El a scris-o; e caligrafia lui, felul lui de a se exprima. Arogant chiar şi când avea remuşcări.

  — Deci eşti de acord că e vorba de remuşcări?

  — Aşa s-ar părea. La prima vedere, în orice caz. Ar trebui să ştiu mult mai multe. Am o serie de întrebări faţă de această iniţiativă financiară extraordinară. E ceva imposibil de conceput.

  — Întrebările atrag după sine întrebări, mamă. Oamenii din Geneva nu vor aşa ceva.

  — Are vreo importanţă ce vor? Din câte-am înţeles de la tine, deşi nu mi-ai spus tot, ţi se cere să renunţi la un minimum de şase luni din viaţă şi probabil că şi la multe altele.

  Noel se simţi din nou stânjenit. Se hotărâse să nu-i arate documentul emis de La Grande Banque. Dacă insista totuşi să-l vadă, i-l putea aduce oricând. Dacă nu, era în regulă; cu cât ştia mai puţin, cu atât era mai bine. Trebuia s-o apere de oamenii din Wolfsschanze. N-avea nici cea mai mică îndoială că Althene ar fi dispusă să se amestece.

  — Nu ţi-am ascuns nimic esenţial, spuse el.

  — N-am spus asta. Am spus că nu mi-ai comunicat tot. Te referi la un bărbat din Geneva căruia nu vrei să-i dezvălui identitatea; vorbeşti despre nişte condiţii pe care le descrii pe jumătate, despre copiii mai mari din două familii pe care nu vrei să le numeşti. Omiţi o mulţime de lucruri.

  — Pentru binele tău.

  — E drăguţ din partea ta dar şi jignitor, dacă luăm în considerare scrisoarea.

  — N-am vrut să fiu nici una, nici alta, spuse Holcroft aplecându-se în faţă. Nimeni nu vrea ca acel cont bancar să aibă vreo legătură cu tine, oricât ar fi de mică. Ai citit scrisoarea; ştii la ce se referă conţinutul. Mii şi mii de oameni, sute de milioane de dolari. N-ai de unde să ştii cine te-ar putea considera pe tine vinovată. Ai fost soţia care i-a spus adevărul; l-ai părăsit fiindcă a refuzat să-l accepte. Când în cele din urmă şi-a dat seama că lucrurile pe care i le-ai spus erau într-adevăr reale, a făcut ce-a făcut. Poate că anumiţi oameni gata să te ucidă pentru asta sunt încă în viaţă. Nu vreau să te las să-ţi asumi un asemenea risc.

  — Am înţeles.

  Althene rosti aceste cuvinte lungind fiecare silabă, repetându-le apoi în timp ce se ridică de pe scaun şi străbătu încet camera, îndreptându-se spre fereastra boltită.

  — Eşti sigur că asta a fost îngrijorarea pe care au exprimat-o oamenii din Geneva?

  — Da, ei… el aşa a lăsat să se înţeleagă.

  — Bănuiesc că n-a fost singura îngrijorare.

  — Nu.

  — Să mă gândesc la alta?

  Noel adoptă o ţinută rigidă. Nu pentru că ar fi subestimat inteligenţa mamei sale – rareori se întâmplase să facă aşa ceva – dar, ca de obicei, se enerva când ea spunea unele lucruri cu voce tare înainte să apuce el s-o facă.

  — Cred că e limpede, spuse el.

  — Zău? Făcu Althene, întorcându-se de la fereastră şi privindu-l.

  — E trecută în scrisoare. Dacă sursele acelui cont ar fi făcute publice, s-ar ivi probleme de ordin juridic. S-ar intenta acţiune împotriva lui în tribunalele internaţionale.

  — Da, spuse mama lui uitându-se în altă parte. Atunci e limpede. Mă mir că ţi s-a dat voie să-mi spui ceva.

  Noel se lăsă în scaun temător, neliniştit din cauza cuvintelor Althenei.

  — De ce? Chiar ai vrea să faci ceva?

  — E tentant, răspunse ea. Continuând să se uite pe geam. Nu cred că omul reuşeşte vreodată să-şi înfrângă dorinţa de a lovi la rândul lui, de a da în ceva sau în cineva care i-a provocat dureri mari. Chiar şi atunci când rana cu care te-ai ales ţi-a schimbat viaţa în bine. Şi, slavă Domnului, a mea – a noastră – s-a schimbat. Din iadul pe pământ la un gen de fericire pe care renunţasem să-l mai caut.

  — Tata? întrebă Noel.

  Althene se întoarse.

  — Da. A riscat mai mult decât o să-ţi poţi închipui vreodată ca să ne apere. Eram cea mai mare proastă din lume, iar el ne-a acceptat pe mine proasta şi pe copilul meu. Nu ne-a dăruit numai dragoste, ci ne-a redat viaţa. În schimb a cerut doar dragoste.

  — Lucru pe care i l-ai dat.

  — Şi o să i-l dau până o să mor. Richard Holcroft este aşa cum mi l-am închipuit cândva pe Heinrich Clausen. M-am înşelat amarnic… Faptul că Heinrich a murit de atât de mulţi ani nu mi se pare că ar avea vreo importanţă; ura nu va dispărea. Vreau să lovesc şi eu la rândul meu.

  Noel îşi păstră aceeaşi voce calmă. Trebuia să-şi ţină mama cât mai departe de asemenea gânduri; supravieţuitorii din Wolfsschanze n-aveau s-o lase să trăiască.

  — Ar însemna că-l loveşti pe omul de care îţi aduci aminte, nu de cel care a scris scrisoarea. Poate că lucrurile pe care le-ai văzut în el la început chiar au existat. Iar la sfârşit s-a şi folosit de ele.

  — Asta ar fi o mângâiere, nu?

  — Cred că este adevărat. Omul care a scris scrisoarea aceea nu minţea. Era chinuit de durere.

  — A fost o durere meritată, a provocat atâta nenorocire la rândul lui; a fost cel mai nemilos om pe care l-am cunoscut. Dar, în aparenţă, era atât de diferit, animat de atâtea intenţii. Şi… o, Dumnezeule… când te gândeşti care îi erau de fapt intenţiile!

  — S-a schimbat, mamă, o întrerupse Holcroft. La schimbarea asta ai contribuit şi tu. La sfârşitul vieţii a vrut doar să ajute la distrugerea a ceea ce tot el a făcut. O şi spune: „Greşelile trebuie reparate.” Gândeşte-te la câte a făcut – la câte au făcut toţi trei – ca să impună realizarea acestui lucru.

  — Nu pot să şterg cu buretele, ştiu. Tot aşa cum nu pot să şterg cu buretele cuvintele. Aproape că-l aud rostindu-le, dar cel care vorbeşte e un om foarte tânăr. Un tânăr animat de atâtea intenţii, alături de o fată foarte tânără şi romantică.

  Althene se opri, după care vorbi din nou, cu o voce clară.

  — De ce mi-ai arătat scrisoarea? De ce mi-ai adus iar aminte de toate astea?

  — Fiindcă m-am hotărât să merg mai departe. Asta înseamnă că o să închid biroul, o să călătoresc mult şi în cele din urmă o să lucrez în afara Elveţiei vreo câteva luni. Aşa cum a spus omul din Geneva, n-ai fi acceptat aşa ceva fără să pui o mulţime de întrebări. Se temea c-o să afli ceva neplăcut şi c-o să faci vreun lucru nesăbuit.

  — Punându-te în pericol pe tine?

  — Cred că da. S-a gândit că ar fi o posibilitate. Spunea că acele amintiri ale tale sunt foarte vii. „De neşters”, aşa s-a exprimat.

  — De neşters, încuviinţă Althene.

  — Din punctul lui de vedere nu existau soluţii juridice; era mai bine să se folosească banii conform intenţiei anunţate. Să se repare acele greşeli.

  — Poate că avea dreptate. Dacă lucrul este posibil. Dumnezeu ştie cât de mult s-a întârziat. Când se ocupa Heinrich de ceva, rezultatul era de mică valoare şi în bună parte fals.

  Althene se opri iar chipul i se încordă brusc.

  — Tu ai fost singura excepţie. Poate că asta e a doua.

  Noel se ridică de pe scaun şi se apropie de mama lui. Îi puse mâinile pe umeri şi o trase spre el.

  — Omul acela din Geneva spunea că eşti incredibilă. Să ştii că eşti.

  Althene se trase înapoi.

  — Chiar aşa a spus? Incredibilă?

  — Da.

  — Ernst Manfredi, şopti ea.

  — Îl cunoşti? întrebă Holcroft.

  — E un nume cu care m-am întâlnit cu mulţi ani în urmă. Înseamnă că încă trăieşte.

  Noel nu răspunse la această întrebare.

  — Cum de ţi-ai dat seama că era el?

  — O după-amiază de vară la Berlin. A fost şi el acolo. Ne-a ajutat să plecăm. Pe tine şi pe mine. Ne-a suit în avion, mi-a dat bani. Dumnezeule…

  Althene se desprinse din braţele fiului ei şi străbătu camera, îndreptându-se spre masa de scris.

  — Atunci, în după-amiaza aceea, m-a considerat „incredibilă”. Mi-a spus că ei or să mă vâneze, că vor să mă găsească. Să ne găsească. A promis că o să facă tot ce-i stă în putinţă. Mi-a arătat ce să fac, ce să spun. Micul bancher elveţian lipsit de personalitate a fost un uriaş în după-amiaza aceea. Dumnezeule, după toţi aceşti ani…

  Noel îşi privi mama, uluiala sa fiind acum deplină.

  — De ce n-a zis nimic? De ce nu mi-a spus?

  Althene se întoarse, stând cu faţa la fiul ei, dar fără să-l privească. Se uita undeva dincolo de el, văzând lucruri pe care el nu putea să le vadă.

  — Cred că a vrut să aflu singură. În felul ăsta. Nu era genul de om care să-şi ceară înapoi datoriile de-a valma, spuse ea scoţând un oftat. N-o să mă prefac că am pus cruce acestor lucruri. Nu promit nimic. Dacă o să mă hotărăsc să trec în vreun fel la acţiune, o să te previn din timp. Însă deocamdată n-o să mă amestec.

  — Asta poate să însemne orice, nu?

  — E cel mai bun răspuns pe care pot să ţi-l dau. Amintirile acelea sunt într-adevăr de neşters.

  — Dar deocamdată n-o să faci nimic?

  — Ai cuvântul meu. Nu mi-l dau uşor şi nici nu mi-l iau înapoi uşor.

  — Ce-ar trebui să se întâmple ca să te răzgândeşti?

  — Să dispari tu, de exemplu.

  — Ţinem legătura.

Althene Holcroft îşi privi fiul ieşind din cameră. Chipul ei – atât de încordat şi de rigid cu doar câteva clipe în urmă – era destins. Buzele sale subţiri schiţară un zâmbet; ochii mari erau gânditori, expresia lor sugerând o mulţumire mută şi tărie.

  Întinse mâna spre telefonul de pe masă, apăsă singurul buton marcat cu 0 şi după câteva secunde vorbi.

  — Centrala internaţională, vă rog. Aş dori o convorbire în Elveţia, la Geneva.

Avea nevoie de un motiv plauzibil din punct de vedere profesional ca să închidă Holcroft Incorporated. Nu puteau fi puse întrebări de profunzime. Supravieţuitorii din Wolfsschanze erau ucigaşi pentru care întrebările erau imediat interpretate drept amestec. Trebuia să dispară în mod legitim… Dar nu puteai să dispari efectiv în mod legitim; puteai să găseşti explicaţii plauzibile care să creeze impresia de legitimitate.

  Impresia de legitimitate.

  Sam Buonoventura.

  Asta nu însemna că Sam nu era legitim. Era. Era unul din cei mai buni ingineri-constructori din branşă. Dar Sam mersese atât de mult unde îl ducea instinctul încât începuse să devină vulnerabil. Era un hoinar de profesie, în vârstă de cincizeci de ani, care absolvise City College venind de pe Tremont Avenue, din Bronx şi care descoperise o viaţă plină de satisfacţii imediate undeva în ţările calde.

  O scurtă perioadă de stagiu în The Army Corps of Engineers îl convinsese pe Buonoventura că există o lume mai blândă şi mai generoasă în afara graniţelor Statelor Unite, de preferinţă la sud de bancurile de corali de pe coasta californiană a Floridei. Trebuia doar să fii bun, bun într-o meserie care făcea parte dintr-o altă meserie mai cuprinzătoare, în care se învesteau mari sume de bani. Iar în anii ’50 şi ’60 explozia construcţiilor din America Latină şi din Caraibe era de aşa natură încât părea creată special pentru cineva ca Sam. Îşi făuri în rândul mai multor corporaţii şi guverne reputaţia unui tiran al construcţiilor, care făcea pe teren exact ceea ce-şi propunea.

  Odată studiate proiectele, mâna de lucru şi bugetul, dacă Sam le spunea – şefilor lui că un hotel, un aeroport sau un baraj puteau fi date în folosinţă după un anumit interval de timp, rareori se întâmpla să aibă o marjă de eroare mai mare de patru la sută. Era de asemenea partenerul ideal al arhitecţilor, asta însemnând că nu se considera el însuşi arhitect.

  Noel lucrase cu Buonoventura în două ocazii în afara ţării, prima dată în Costa Rica, unde, dacă n-ar fi fost Sam, Holcroft şi-ar fi pierdut viaţa. Inginerul insistase că arhitectul politicos şi îngrijit venit din zona selectă a Manhattan-ului să înveţe să mânuiască şi un pistol, nu doar o puşcă de vânătoare de la Abercrombie & Fitch. Construiau un nou sediu al poştei undeva în Hinterland, la o mare distanţă de barurile hotelurilor Piaza şi Waldorf, ca şi de San José. Arhitectul apreciase drept ridicole antrenamentele de la sfârşit de săptămână, dar în virtutea politeţii se supusese. În virtutea politeţii şi a vocii tunătoare a lui Buonoventura.

  Oricum, la sfârşitul săptămânii care urmase, arhitectul avusese ocazia să fie profund recunoscător. O bandă de hoţi coborâse dintre dealuri ca să fure explozibile de construcţii. Doi bărbaţi năvăliseră noaptea în tabără şi dăduseră buzna în ghereta lui Noel când acesta dormea. Înţelegând că explozibilele nu erau acolo, unul dintre bărbaţi ieşise în goană, dându-le instrucţiuni pe un ton răstit complicilor.

  — ¡Matemos el gringo!6

  Numai că el gringo ştia limba. Pusese mâna pe armă – pistolul pe care i-l dăduse Sam Buonoventura – şi-l împuşcase pe cel ce se pregătea să-l ucidă.

  Sam comentase laconic:

  — Prin alte locuri ar trebui să am grijă de tine pentru tot restul vieţii.

  Noel îl găsi pe Buonoventura prin intermediul unei companii maritime din Miami. Se afla în Antilele Olandeze, în oraşul Willemstand, pe insula Curaçao.

  — Cum naiba o mai duci, Noley? strigă Sam la telefon. Doamne, cred că sunt patru-cinci ani de-atunci! Ce-ţi mai face mâna cu pistolul?

  — N-am mai folosito de la colina V şi nici nu cred c-o s-o mai folosesc. Tu cum te lauzi?

  — Mămicile astea au bani de aruncat, aşa că stau prin preajmă. Vrei ceva de lucru?

  — Nu. Un hatâr.

  — S-auzim.

  — O să plec din ţară câteva luni cu treburi personale. Vreau un motiv ca să lipsesc din New York, ca să nu fiu de găsit. Un motiv de care să nu se îndoiască nimeni. Am o idee, Sam şi voiam să ştiu dacă mă poţi ajuta s-o pun în practică.

  — Dacă ne gândim amândoi la acelaşi lucru, pot.

  Se gândeau într-adevăr la acelaşi lucru. Era un procedeu destul de obişnuit ca la proiectele de mare amploare din locuri îndepărtate să fie folosiţi arhitecţi consultanţi, oameni ale căror nume nu apăreau pe organigrame sau pe schiţele de proiect dar care îşi puneau la dispoziţie priceperea. În general, această practică era întâlnită în zonele unde angajarea talentelor indigene era o chestiune de mândrie locală. Bineînţeles, problema care se ivea era că, în destul de multe cazuri, talentele indigene nu aveau o pregătire sau o experienţă suficientă. Învestitorii evitau riscurile, angajând meseriaşi cu înaltă calificare din afară, care corectau şi îndreptau munca localnicilor, supraveghind proiectele până la realizarea lor integrală.

  — Ai vreo sugestie? întrebă Noel.

  — Cum dracu’ să n-am. Alege una dintr-un număr de şase ţări subdezvoltate. Africa, America de Sud, chiar şi vreo insulă de-aici din Antile sau din Granada. Experţii străini se adună ca muştele, dar localnicii au încă sensibilitatea lor. Posturile de consultanţi sunt ţinute deoparte, fără să se facă tam-tam; e din ce în ce mai mult de lucru.

  — Nu vreau o slujbă, Sam. Vreau un paravan. Un loc: pe care să pot să-l indic, cineva de care să pot pomeni şi care să mă confirme.

  — De ce n-aş fi eu? O să rămân îngropat în capătul ăsta de lume cea mai mare parte a anului. Poate chiar mai mult. Mai am două porturi pentru ambarcaţiuni şi un yacht-club cu tot dichisul după ce termin hotelul. Eu sunt omul care-ţi trebuie, Noley.

  — Asta şi speram.

  — Asta mi-am şi închipuit. O să-ţi trimit toate datele iar tu spune-mi unde să dau de tine în cazul că vreunuia din amicii tăi din înalta societate îi vine-n gând să dea vreun ceai în cinstea ta.

  Până miercuri, Holcroft îşi plasă cei doi proiectanţi şi secretară, găsindu-le alte posturi. Aşa cum bănuise, nu-i fusese greu; erau oameni de nădejde. Vorbi de paisprezece ori la telefon cu şefii de proiect de la companiile unde trimisese schiţe de plan, aflând cu mirare că, din cele paisprezece liste, se afla pe primul loc în opt. Opt! Dacă ar fi reuşit cu toate, ar fi avut câştiguri mai mari decât în ultimii cinci ani la un loc.

  Dar nu două milioane de dolari; cifra asta îi rămăsese întipărită în minte. Şi chiar dacă n-ar fi existat, erau oricum supravieţuitorii din Wolfsschanze.

  Serviciul telefonic primi instrucţiuni precise. În acest moment, Holcroft Incorporated nu era disponibil pentru proiecte arhitectonice. Compania era implicată într-o operaţiune de mare amploare într-o zonă îndepărtată a globului. Dacă solicitantul doreşte să-şi dea numele şi numărul de telefon…

  Pentru cei care cereau informaţii suplimentare, fu înfiinţată o căsuţă poştală în Curaçao, în Antilele Olandeze, pe numele Sam Buonoventura, Limited. Iar puţinii clienţi care insistau să li se dea şi un număr de telefon îl primeau pe cel al lui Sam.

  Noel aranjase cu Buonoventura să-l sune o dată pe săptămâna; acesta urma să procedeze la fel cu serviciul telefonic.

  Vineri dimineaţa avea deja un sentiment de nelinişte faţă de hotărârea luată. Părăsea o grădină pe care o cultivase ca să intre într-o pădure necunoscută.

  Pentru tine nimic nu este cum a fost. Nimic nu mai poate fi la fel.

Şi dacă nu putea să-i găsească pe copiii lui von Tiebolt? Dacă muriseră şi fuseseră îngropaţi într-un cimitir brazilian? Dispăruseră cu cinci ani în urmă în Rio de Janeiro; ce-l putea face să creadă că avea să-i determine să reapară? Iar dacă nu reuşea, oare supravieţuitorii din Wolfsschanze aveau să lovească? Se temea. Dar teama nu pusese stăpânire chiar pe tot, îşi spuse Holcroft, îndreptându-se spre intersecţia dintre Seventy-third Street şi Third Avenue. Existau metode de strunire a fricii. Putea să ducă documentul de la Geneva autorităţilor, Departamentului de Stat şi să le spună ce ştia despre Peter Baldwin, Ernst Manfredi şi un portar pe nume Jack. Putea să dea în vileag furtul în stil mare de acum treizeci de ani şi mii de oameni din toată lumea vor veghea bucuroşi să nu i se întâmple nimic.

  Asta era lucrul cel mai rezonabil, numai că într-un fel raţiunea şi autoapărarea nu erau atât de importante. Cel puţin nu acum. Cu treizeci de ani în urmă un om se chinuise cumplit. Iar omul acela era raţiunea lui de a fi.

  Opri un taxi, pradă unei idei ciudate despre care ştia că se află undeva într-un cotlon al propriei imaginaţii. Era acel „altceva” care-l făcuse să intre în pădurea necunoscută.

  Îşi asuma o vină care nu-i aparţinea. Lua asupra sa păcatele lui Heinrich Clausen.

  Greşelile trebuie reparate.

  — Pe Fifth Avenue numărul 630, vă rog, îi spuse şoferului când se urcă în taxi.

  Era adresa consulatului brazilian.

  Vânătoarea începuse.