22

Goniră spre nord pe şoseaua care ducea la Paris, în timp ce soarele sfârşitului de după-amiază scălda ţinutul cu raze portocalii şi galbene dar reci. Soarele de iarnă era acelaşi peste tot, era o constantă. Iar Holcroft se simţea recunoscător pentru acest lucru.

  Cod Wolfsschanze. E Wolfsschanze.

  Peter Baldwin ştiuse despre Geneva. Încercase să le spună celor de la M.I. 5 dar suspicioşii din Serviciul Englez de Informaţii nu-l crezuseră.

  Mai mereu se lăuda şi n-avea nimic!

  Pentru ce se lăuda? Ce târg voia să încheie? Cine era Peter Baldwin?

  Cine fusese Peter Baldwin?

  Cine era von Tiebolt… Tennyson?

  Dacă von Tiebolt nu e Tinamou, atunci ce e? De ce a fost împuşcat omul ăsta? Cei doi bărbaţi, de ce au încercat s-o răpească pe ea? Şi să te ucidă pe tine?

  De ce?

  În orice caz, o problemă fusese lămurită: John Tennyson nu era Tinamou. Indiferent ce-ar fi putut fi fiul lui Wilhelm von Tiebolt – şi chiar dacă ar reprezenta un potenţial pericol pentru Geneva – nu era el asasinul. Dar atunci cine era? Ce făcuse ca să aibă de-a face cu nişte ucigaşi? De ce era urmărit – şi nu numai el, ci şi sora lui?

  Întrebările nu-i dădură pace lui Noel ore întregi. Nu mai putea să se gândească la ele; dacă ar face-o, ar exploda. Trei oameni ucişi – unul chiar de el. Împuşcaţi pe o stradă laterală dintr-un sat francez uitat de lume, în timpul unui carnaval. O nebunie.

  — Ce crezi că reprezintă „Wolfsschanze”? întrebă Helden.

  — Ştiu ce reprezintă, spuse el.

  Ea se întoarse, surprinsă.

  Iar el îi spuse; tot ce ştia despre supravieţuitorii din Wolfsschanze. Acum nu mai avea nici un rost să ascundă faptele. După ce termină, ea rămase tăcută. Se întrebă dacă n-o solicitase prea mult. Într-un conflict în care n-avea ce să caute. Cu doar câteva zile în urmă, ea îi spusese că dacă n-o să se conformeze instrucţiunilor şi dacă nu era cine susţinea că este, o să plece din Paris şi n-o s-o mai găsească niciodată. Oare o să facă acelaşi lucru şi acum? Era cumva tocmai ameninţarea venită din Wolfsschanze povara finală pe care nu putea s-o accepte?

  — Ţi-e frică? întrebă el.

  — E o întrebare stupidă.

  — Cred că ştii ce-am vrut să spun.

  — Da, rosti ea, rezemându-şi capul de scaun. Vrei să ştii dacă o să fug.

  — Cred că da. O să fugi?

  Câteva clipe nu-i dădu nici un răspuns, iar el nu insistă. Când vorbi, din vocea ei răzbătea ecoul unei tristeţi asemănătoare cu a surorii ei, dar totuşi atât de diferită.

  — Nu pot să fug la fel cum nu poţi nici tu. Lăsând la o parte moralitatea şi frica, pur şi simplu nu e o soluţie practică, nu? Ne-ar găsi şi ne-ar ucide.

  — Sună fără drept de apel.

  — Ăsta-i adevărul. În plus, am obosit să tot fug. De Rache, de ODESSA, acum şi de Wolfsschanze. Trei vânători care se urmăresc între ei în timp ce ne hăituiesc pe noi. Trebuie să se termine. Herr Oberst are dreptate.

  — Am ajuns la aceeaşi concluzie ieri după-masă. M-am gândit că dacă n-ar fi mama aş fugi cu tine.

  — Fiul lui Heinrich Clausen, spuse Helden gânditoare.

  — Şi al altcuiva, spuse el, întorcându-i privirea. Ne-am înţeles? N-o să-l căutăm pe acest Payton-Jones.

  — Ne-am înţeles.

  — Cei de la M I. 5 or să ne caute oricum. N-au încotro. Au pus un om pe urmele noastre; or să afle că a fost ucis. O să se pună întrebări.

  — La care nu putem răspunde. Am fost urmăriţi, nu urmăritori.

  — Mă întreb cine erau? Cei doi bărbaţi, spuse el.

  — Cred că de la Rache. E stilul lor.

  — Sau al ODESSEI.

  — Posibil. Dar cel care m-a luat pe sus vorbea o germană ciudată. Un dialect de nerecunoscut. Nu era din Munchen şi în nici un caz din Berlin. Era ceva straniu.

  — Cum adică?

  — Era în acelaşi timp foarte gutural şi totuşi moale, dacă are vreun sens.

  — Nu prea are. Şi-atunci crezi că erau de la Rache?

  — Are vreo importanţă? Trebuie să ne apărăm de amândouă. Nu s-a schimbat nimic. Cel puţin, nu pentru mine. Se întoarse şi-i puse mâna pe braţ. Totuşi, îmi pare rău pentru tine.

  — De ce?

  — Pentru că acum fugi alături de noi. Ai devenit unul din copii – die verwunschte Kinder. Blestemaţii. Şi n-ai nici un fel de pregătire.

  — Am impresia că o obţin contra cronometru. Ea îşi retrase mâna.

  — Ar trebui să te duci la Berlin.

  — Ştiu. Trebuie să ne mişcăm repede. E nevoie să luăm legătura cu Kessler şi să-l aducem cu noi; el e ultimul care este implicat în… problemă, spuse Holcroft după o pauză.

  Ea zâmbi trist la auzul acestui cuvânt.

  — E fratele meu şi eşti tu; amândoi sunteţi bine informaţi şi gata de acţiune. Trebuie pregătit şi Kessler… Zurich este adevărata problemă. Acolo se află şi răspunsul la atât de multe lucruri.

  Noel se uită la ea. Nu-i trebui prea mult ca să priceapă la ce se gândea. Zurich însemna resurse mai presus de orice închipuire; bineînţeles că o parte din ele o să fie folosită pentru potolirea, dacă nu cumva eliminarea, fanaticilor din ODESSA şi Rache. Holcroft ştia că ea era la curent cu faptul că el asistase cu propriii lui ochi la ororile comise de aceştia; o treime din credit era deja al ei din plecare. Fratele ei o să fie de acord.

  — Operaţiunea Zurich o să reuşească, spuse el. În curând o să poţi să nu mai fugi. Cu toţii vom putea să ne oprim.

  Ea îl privi, căzând pe gânduri. Pe urmă se apropie de el pe scaun, îl luă de braţ şi-l ţinu aşa o vreme. Îşi lăsă capul pe umărul lui, în timp ce părul ei blond îi cădea pe haină.

  — Te-am chemat şi ai venit, spuse ea cu acea voce stranie şi ireală. A fost cât pe-aci să murim în după-masa asta. Un om şi-a dat viaţa pentru noi.

  — Era un profesionist, replică Noel. Poate că vieţile noastre nici nu contau pentru el. Căuta informaţii şi urmărea pe cineva despre care credea că i le poate oferi.

  — Ştiu asta. Am mai văzut asemenea oameni, asemenea profesionişti. Dar cel puţin acesta a fost cumsecade; mulţi nu sunt. Îi sacrifică prea uşor pe alţii în numele profesionismului.

  — Ce vrei să spui?

  — Nu eşti pregătit; ai fi făcut aşa cum ţi-a spus. Ai fi putut fi folosit ca momeală, ca să-i facă pe ceilalţi să tragă. I-ar fi fost mai uşor să te lase pe tine să încasezi gloanţele, iar apoi pe mine. Eu nu eram importantă pentru el. În zăpăceala care-a fost acolo şi-ar fi putut salva viaţa, punând totodată mâna pe cel pe care-l căuta. Dar ne-a salvat pe noi.

  — Unde anume mergem la Paris?

  — Nu mergem la Paris, spuse Helden. La Argenteuil. Au un hotel micuţ pe malul fluviului. E grozav.

  Noel îşi luă o mâna de pe volan şi o lăsă să cadă peste părul care-i acoperise o parte din haină.

  — Tu eşti grozavă, spuse el.

  — Sunt speriată. Trebuie să scap de frică.

  — Argenteuil? făcu el gânditor. Un hotel micuţ din Argenteuil. Ştii o grămadă de locuri, ţinând seama că trăieşti în Franţa doar de câteva luni.

  — Trebuie să ştii locurile unde nu se pun întrebări. Ţi se explică repede şi înveţi repede. Ieşim prin Billancourt. Grăbeşte-te, te rog.

Camera lor dădea spre Sena, având un balcon mic dincolo de uşile cu geamuri mari exact deasupra fluviului. Rămaseră câteva minute în aerul serii, el ţinând-o pe după mijloc şi privind amândoi în jos spre apele întunecate. Nici unul nu vorbi; fiecăruia atingerea celuilalt i se părea că-i aduce mângâiere.

  Se auzi o bătaie la uşă. Helden se încordă dar el zâmbi şi o linişti.

  — Nu te speria. Când erai în baie am comandat o sticlă de coniac.

  Ea îi întoarse zâmbetul şi răsuflă uşurată.

  — Zău că trebuia să mă laşi pe mine. Franceza ta e imposibilă.

  — Pot să spun „Remy Martin”, făcu el, dându-i drumul. E primul lucru pe care l-am învăţat la şcoală. Intră în cameră şi se îndreptă spre uşă. Luă tava de la ospătar şi rămase pe loc o clipă, privind-o Pe Helden. Ea închisese uşa de la balcon şi se uita pe fereastră la cerul serii. Era o femeie retrasă, o femeie singură care îl chema. El înţelese.

  Ar fi vrut să înţeleagă şi alte lucruri. Era frumoasă; acesta era adevărul şi n-avea rost să mai spună nimic. La fel de adevărat era faptul că era conştientă de propria frumuseţe. Era extrem de inteligentă, o altă calitate a cărei evidenţă făcea inutil orice alt comentariu. Iar dincolo de acea inteligenţă era obişnuită să trăiască în lumea aceea cufundată în întuneric şi populată de umbre. Ştia pe ce drum s-o apuce într-un sens mai larg, internaţional; se mişca repede şi hotărât. Probabil că existaseră zeci de situaţii în care se folosise de sex ca să obţină un avantaj dar bănuia că o făcuse calculat, cu sânge rece: ai grijă, cumpărătorule, poţi să ai parte doar de un corp. Gândurile mele rămân ale mele; n-o să afli nici unul.

  Se întoarse de la uşa cu geam; ochii îi erau blânzi iar expresia caldă dar totuşi rezervată, cercetătoare chiar şi acum.

  — Semeni cu un şef de sală nerăbdător care vrea să mă conducă la masă.

  — Pe aici, mademoiselle, spuse Noel, ducând tava la biroul mic din cealaltă parte a camerei şi punând-o pe el. Doamna doreşte cumva o masă mai aproape de apă?

  Puse un scăunel în faţa uşii cu geam şi se întoarse spre ea, zâmbind şi înclinându-se.

  — Dacă doamna binevoieşte să se aşeze, coniacul va fi servit şi vor începe focurile de artificii. Purtătorii de torţe din bărci doar pe dumneavoastră vă aşteaptă.

  — Şi tu unde o să stai, atrăgătorul meu garcon!

  — La picioarele dumneavoastră, doamnă.

  Se aplecă şi o sărută, ţinând-o de umeri şi întrebându-se dacă o să se ferească sau o să-l respingă.

  Indiferent la ce se aştepta, se dovedi nepregătit pentru ceea ce avea să se întâmple de fapt. Buzele ei erau moi şi umede, depărtate ca şi cum ar fi fost puţin umflate, mişcându-se lipite de ale lui şi invitându-l în gura ei. Întinse amândouă mâinile şi-i cuprinse chipul iar degetele îi mângâiară cu blândeţe obrajii, pleoapele şi tâmplele. Buzele i se mişcau în continuare, fremătând şi descriind cercuri deznădăjduite, atrăgându-l în ea. Acum erau amândoi în picioare. El îi simţi sânii strivindu-i-se de cămaşă şi picioarele care se lipiseră de ale lui, împingându-se în el, încercându-i tăria cu tăria lor, stârnindu-l.

  Pe urmă se întâmpla ceva ciudat. Ea începu să tremure; degetele îl cuprinseră pe după gât şi unghiile i se înfipseră în carne, ţinându-l strâns de parcă s-ar fi temut să nu plece. El auzi suspinele pe care le scotea din gât şi simţi cum începe să fie scuturată de convulsii. O înlănţui pe după talie şi-şi desprinse uşor faţa de a ei, silind-o să-l privească.

  Plângea. Îl privi o clipă; durerea i se citea în ochi, o durere atât de profundă încât Noel se simţi ca un intrus care asistă la chinurile tainice ale cuiva.

  — Ce este? Ce s-a întâmplat?

  — Scapă-mă de frică, şopti ea plângând.

  Îşi duse mâinile la nasturii de la bluză şi îi deschise, dând la iveală rotunjimile sânilor.

  — Nu pot să rămân singură. Te rog, scapă-mă de ea.

  O trase spre el, culcându-i capul pe piept şi simţindu-i părul mângâietor şi frumos, la fel de mângâietor şi frumos ca ea.

  — Nu eşti singură, Helden. Şi nici eu nu sunt singur.

Erau goi sub cuvertură, el având un braţ încolăcit în jurul ei, ea ţinându-şi capul pe pieptul lui. Cu mâna liberă îşi ridica mereu şuviţe din părul lung şi blond şi le lăsa apoi să cadă, acoperindu-i chipul.

  — Când faci aşa nu pot să văd, spuse ea râzând.

  — Arăţi ca un câine ciobănesc.

  — Eşti ciobanul meu?

  — Am şi ciomag.

  — Îngrozitor. Ai o gură spurcată.

  Întinse degetul arătător şi îl bătu pe buze. El îi prinse degetul între dinţi şi scoase un mârâit.

  — Nu poţi să mă sperii, şopti ea, ridicându-şi faţa deasupra lui şi apăsându-i limba în joacă. Eşti leul cel laş. Faci gălăgie dar nu muşti.

  El o prinse de mână.

  — Leul cel laş? Vrăjitorul din Oz!

  — Sigur, răspunse ea. Mi-a plăcut la nebunie Vrăjitorul din Oz. L-am văzut de zeci de ori la Rio. Acolo am început să învăţ engleza. Mi-am dorit foarte mult să mă cheme Dorothy. Ba chiar i-am spus căţelului meu Toto.

  — Îmi vine greu să mă gândesc că ai fost cândva fetiţă.

  — Dar să ştii că am fost. Nu m-am născut aşa…

  Se opri şi râse. Se ridicase deasupra lui; sânii erau în dreptul chipului lui. Mâna sa atinse instinctiv sfârcul sânului stâng. Ea gemu şi-i acoperi mâna, ţinând-o acolo în timp ce se lăsă în jos pe pieptul lui.

  — Oricum, am fost fetiţă. Am avut momente când am fost foarte fericită.

  — Când?

  — Când eram singură. Întotdeauna am avut camera mea, mama s-a ocupat de asta. Era mereu undeva în fundul casei sau al apartamentului; sau, dacă stăteam la hotel, era o cameră separată, departe de fratele şi sora mea. Mama spunea că sunt cea mai tânără şi că nu e voie să fiu deranjată de orele mai târzii de culcare ale celorlalţi.

  — Îmi închipui că asta te însingura destul de mult…

  — O, nu! Fiindcă n-am fost niciodată singură. Aveam în minte imaginea prietenilor care stăteau pe scaune sau pe pat şi cu care stăteam de vorbă. Vorbeam ore întregi, împărtăşindu-ne reciproc secretele.

  — Dar la şcoală? N-ai avut prieteni în carne şi oase?

  Helden tăcu o clipă.

  — Nu mulţi, câţiva. Acum, privind înapoi, nu pot să-i condamn. Eram cu toţii copii. Făceam ce ne spuneau părinţii – aceia dintre noi care mai aveau vreun părinte.

  — Ce le spuneau părinţii?

  — Că sunt o von Tiebolt. Fetiţa cu prenume caraghios. Mama era… mă rog, aşa cum era. Cred că s-au gândit că stigmatul meu ar putea fi molipsitor.

  Poate că fusese într-adevăr însemnată cu un stigmat, îşi spuse Noel, dar asta nu din cauza mamei ei. ODESSA lui Maurice Graff avea în vedere lucruri mai importante. Milioane peste milioane subtilizate de la Reichul lor iubit pentru a fi folosite de trădători ca von Tiebolt pentru a obţine o iertare pe scară largă.

  — Lucrurile s-au mai îndreptat când ai crescut, nu?

  — Îndreptat? Sigur. Te adaptezi, te maturizezi, înţelegi atitudini pe care nu le înţelegeai în copilărie.

  — Prieteni mai mulţi?

  — Nu neapărat mai mulţi, poate mai apropiaţi. Nu prea mă pricepeam să mă integrez. Eram obişnuită să fiu singură; înţelegeam de ce nu sunt invitată la petreceri şi la mese simandicoase. Cel puţin nu în aşa-numitele case respectabile. Anii au diminuat activităţile sociale, ca să zic aşa, ale mamei dar nu şi interesele de afaceri. Era un rechin; eram evitaţi chiar şi de ai noştri. Şi bineînţeles că germanii n-au fost niciodată acceptaţi cu adevărat de restul locuitorilor din Rio, oricum nu în anii aceia.

  — De ce nu? Războiul se terminase.

  — Dar nu şi necazurile. Pe atunci, germanii reprezentau o sursă permanentă de necazuri. Bani falşi, criminali de război, vânători israelieni… a durat ani de-a rândul.

  — Eşti o femeie atât de frumoasă, îmi vine greu să mi te imaginez… izolată, să zicem.

  Helden se ridică şi se uită la el. Zâmbi şi-şi dădu părul pe spate cu mâna dreaptă, ţinându-şi-l strâns la ceafă.

  — Arătam foarte sobru, dragul meu. Părul lins, adunat într-un coc, ditamai ochelarii şi rochii întotdeauna cu un număr mai mare decât trebuia. Nu te-ai fi uitat de două ori la mine… Nu mă crezi?

  — Nu la asta mă gândeam.

  — Dar la ce?

  — Adineauri mi-ai spus „dragul meu”.

  Ea îl privi în ochi.

  — Da, chiar asta am făcut, nu? Mi s-a părut foarte firesc. Ai ceva împotrivă?

  Se întinse spre ea iar atingerea ţinu loc de răspuns.

  Stătea la loc pe scăunel, într-un furou care îi servea drept neglijeu şi luă din când în când câte o înghiţitură de coniac. Noel se afla pe podea lângă ea, rezemat de canapeaua cea mică, având pe el un şort şi o cămaşă descheiată în loc de halat. Se ţineau de mână şi priveau luminile bărcilor care licăreau pe suprafaţa apei.

  Îşi întoarse capul şi o privi.

  — Te simţi mai bine?

  — Mult mai bine, dragul meu. Eşti un om foarte blând. N-am cunoscut mulţi în viaţă.

  — Scuteşte-mă de amănunte.

  — O, nu la asta mă refer. Pentru cultura ta generală cunoscuţii lui Herr Oberst îmi spun Fräulein Eiszapfen.

  — Ce înseamnă asta?

  — „Ţurţur”, „Domnişoara Ţurţur”. La serviciu, sunt convinşi că sunt lesbiană.

  — Trimite-i la mine.

  — Prefer să nu.

  — O să le spun că eşti o fetişcană care se ocupă cu agăţatul şi foloseşte bice şi lanţuri de bicicletă. O s-o ia la fugă când o să te vadă.

  — Eşti foarte amabil, spuse ea, sărutându-l. Eşti cald, blând şi râzi uşor. Îmi placi tare mult, Noel Holcroft şi nu sunt deloc convinsă că fac bine.

  — De ce?

  — Fiindcă o să ne luăm la revedere şi o să mă gândesc la tine.

  Noel se întinse şi îi ţinu mâna care continuase să-i mângâie chipul; brusc deveni îngrijorat.

  — Abia ne-am dat bună ziua. De ce să ne luăm la revedere?

  — Ai de făcut anumite lucruri. Şi eu la fel.

  — Avem amândoi Zurichul.

  — Tu ai Zurichul. Eu am viaţa mea la Paris.

  — Nu se exclud reciproc.

  — Asta n-ai de unde să ştii, dragul meu. Nu cunoşti nimic despre mine. Unde trăiesc, cum trăiesc.

  — Cunosc o fetiţă care avea camera ei şi a văzut Vrăjitorul din Oz de zeci de ori.

  — Să gândeşti frumos despre ea. Şi ea va face la fel în ce te priveşte. Întotdeauna.

  Holcroft îi luă mâna de pe chip.

  — Ce dracu’ vrei să spui? Mulţumesc pentru seara asta frumoasă şi adio?

  — Nu, dragul meu. Nu aşa. Nu acum.

  — Atunci ce vrei să spui?

  — Nu ştiu precis. Poate că pur şi simplu gândeam cu voce tare… Avem la dispoziţie zile, chiar săptămâni, dacă vrei.

  — Vreau.

  — Dar promite-mi că n-o să încerci niciodată să afli unde stau sau să dai de mine. O să te găsesc eu.

  — Eşti măritată!

  — Nu, râse Helden.

  — Atunci trăieşti cu cineva.

  — Da, dar nu e ce crezi tu.

  Noel o privi atent.

  — Ce trebuie să spun la chestia asta?

  — Spune că promiţi.

  — Dă-mi voie să te înţeleg. În afară de serviciu, nu mai am unde să te găsesc. N-am voie să ştiu nici unde locuieşti şi nici cum pot să iau legătura cu tine?

  — O să-ţi las numărul unei prietene. Dacă e ceva urgent o să mă anunţe.

  — Credeam că eu sunt prietenul tău.

  — Eşti. Dar în alt fel. Te rog, nu te supăra. O fac pentru propria ta protecţie.

  Holcroft îşi aminti de o discuţie avută cu trei seri în urmă. Copleşită de propriile spaime, Helden fusese îngrijorată şi în privinţa lui, temându-se că fusese trimis de cine nu trebuia.

  — Ai spus în maşină că Zurichul este soluţia pentru multe lucruri. Poate fi un răspuns şi pentru tine? E posibil ca Zurichul să-ţi schimbe modul de viaţă?

  Ea ezită.

  — E cu putinţă. Sunt atât de multe de făcut…

  — Şi atât de puţin timp, completă Holcroft, atingându-i obrazul şi silind-o să-l privească. Dar înainte de deblocarea banilor există banca din Geneva şi câteva condiţii precise care trebuie îndeplinite.

  — Înţeleg. Mi le-ai explicat şi sunt sigură că şi Johann le cunoaşte.

  — Eu nu sunt chiar aşa sigur. S-a expus la o serie de speculaţii care l-ar putea scoate din cursă.

  — Cum adică să-l scoată?

  — Descalificându-l. Înspăimântându-i pe oamenii din Geneva; făcându-i să închidă seifurile. O să ajungem şi la el imediat. Dar vreau să vorbim despre Beaumont. Cred că ştiu cu ce se ocupă dar am nevoie de ajutorul tău ca să primesc confirmarea.

  — Cum pot eu să te ajut?

  — Când Beaumont a fost la Rio, a ţinut cumva legătura cu Maurice Graff?

  — N-am idee.

  — Nu putem afla? Nu există oameni din Rio care ar putea să ştie?

  — Eu nu cunosc pe nimeni.

  — Trebuie să aflăm, fir-ar să fie. Trebuie să aflăm tot ce putem despre el.

  Helden se încruntă.

  — O să fie greu.

  — De ce?

  — Cu trei ani în urmă, când Gretchen a anunţat că se mărită cu Beaumont, am fost şocată; de fapt, ţi-am spus. Pe atunci lucram la o mică firmă de cercetări lângă Leicester Square – ştii de care, unul din locurile acelea îngrozitoare unde trimiţi cinci lire şi obţii toate informaţiile posibile despre un anumit subiect. Sau despre o persoană. Sunt superficiale, dar ştiu foarte bine cum să-şi folosească sursele.

  Helden se opri.

  — L-ai verificat pe Beaumont? întrebă Noel.

  — Am încercat. Nu ştiam exact ce caut dar am încercat. Am cercetat dosarul de la universitate şi am cules toate informaţiile despre cariera lui în marină. Peste tot erau numai aprobări şi recomandări, premii şi avansări. Nu pot să-ţi spun exact de ce, dar mi s-a părut că sesizez o nepotrivire. Am mers mai departe, încercând să aflu ce puteam despre familia lui din Scoţia.

  — Care era nepotrivirea?

  — Ei bine, conform dosarelor de la marină, părinţii lui erau oameni obişnuiţi. Ba chiar am avut impresia că n-o duceau grozav. Aveau un aprozar şi o florărie într-un oraş numit Dunheath, la sud de Aberdeen, lângă Marea Nordului. Cu toate acestea, cât timp a fost la universitate – la Cambridge, a propos – a fost un student obişnuit.

  — Obişnuit?… Păi cum ar fi trebuit să fie?

  — Cred că normal era să beneficieze de bursă. Avea nevoie, întrunea criteriile şi totuşi nu s-a formulat nici o cerere de bursă. Mi s-a părut ciudat.

  — Aşa că ţi-ai îndreptat atenţia asupra familiei din Scoţia. Ce ai aflat?

  — Tocmai asta e. Aproape nimic. Ca şi cum ar fi dispărut. Nu există nici o adresă, nici o modalitate de a da de ei. M-am interesat în câteva rânduri la secretarul primăriei şi la oficiul poştal – locuri fireşti la care lumea nu se gândeşte niciodată. Se pare că familia Beaumont era o familie engleză care a ajuns pur şi simplu în Scoţia imediat după război, a rămas acolo câţiva ani şi pe urmă a părăsit ţara.

  — E posibil să fi murit?

  — Potrivit registrelor, nu. Marina le are la zi şi consemnează accidentele sau decesele. Figurau în continuare ca locuitori ai oraşului Dunheath dar plecaseră. Cei de la poştă n-aveau nici un fel de informaţii.

  Fu rândul lui Holcroft să se încrunte.

  — Pare o nebunie.

  — Mai e ceva, spuse Helden, aşezându-se mai bine pe scăunel. La nunta lui Gretchen a fost şi un ofiţer de pe vasul lui Beaumont. Cred că secundul lui. Omul era cu un an sau doi mai tânăr decât Beaumont şi era clar că îi era subaltern dar, cu toate acestea, între ei există o înţelegere care depăşea prietenia aşa cum apare ea într-o relaţie dintre doi ofiţeri.

  — Cum adică „înţelegere”?

  — Era ca şi cum ar fi gândit întotdeauna acelaşi lucru amândoi. Unul începea o propoziţie, celălalt o termina. Unul se întorcea într-o direcţie anume, celălalt comentă la ce se uita primul. Înţelegi ce vreau să spun? Ai văzut vreodată oameni de genul ăsta? Bărbaţi de genul ăsta?

  — Sigur. Fraţii foarte apropiaţi între ei sau iubiţii. Şi adeseori militarii care şi-au desfăşurat mult timp activitatea împreună. Ce ai făcut?

  — L-am verificat pe bărbatul acela. Am folosit aceleaşi surse şi am efectuat aceleaşi cercetări ca în cazul lui Beaumont. Rezultatul a fost extraordinar. Erau într-adevăr în fel; doar numele erau diferite. Dosarele universitare şi militare erau aproape identice şi presărate cu toate recompensele posibile. Ambii veneau din orăşele îndepărtata, având părinţi obişnuiţi şi, evident, neînstăriţi. Totuşi, amândoi au urmat cursurile unei universităţi importante fără ajutor financiar. Şi fiecare a devenit ofiţer fără vreo indicaţie prealabilă că ar fi avut în minte cariera militară.

  — Dar familia prietenului lui Beaumont? Ai reuşit să dai de ei?

  — Nu. Erau înregistraţi ca locuitori ai unui oraş de mineri din Ţara Galilor dar nu erau acolo. Nu mai dăduseră prin locul acela de ani de zile şi nimeni nu ştia nimic despre ei.

  Ceea ce aflase Helden se potrivea cu teoria lui Noel, conform căreia Anthony Beaumont era un agent al ODESSEI. Lucrul important pe care trebuia să-l facă acum era să-l îndepărteze pe Beaumont – şi pe toţi „asociaţii” lui – de desfăşurarea operaţiunii. Nu li se putea da voie să mai aibă vreun amestec în planul Geneva. Poate că el şi Helden se înşelaseră: poate că era bine totuşi să ia legătura cu Payton-Jones şi să se ocupe el de Beaumont. Însă trebuiau luate în considerare şi alte lucruri care decurgeau de aici, printre care pericolul ca Serviciul Englez de Informaţii să redeschidă dosarul Peter Baldwin şi să-şi concentreze atenţia asupra codului Wolfsschanze.

  — Ce mi-ai povestit se potriveşte cu ce cred eu, spuse Noel. Hai să ne întoarcem la fratele tău. Bănuiesc cam ce s-a întâmplat la Rio. Acum vrei să vorbim despre asta?

  Helden făcu ochii mari.

  — Nu ştiu ce vrei să spui.

  — Fratele tău a aflat ceva la Rio, aşa e? A aflat de Graff şi de ODESSA braziliană. Ăsta a fost motivul pentru care a fost vânat şi a trebuit să plece. N-a fost vorba nici de mama ta, nici de afacerile fratelui tău şi nici de altceva asemănător. A fost vorba de Graff şi de ODESSA.

  Helden respiră încet.

  — N-am auzit niciodată de aşa ceva, crede-mă.

  — Atunci ce s-a întâmplat? Spune-mi, Helden.

  Ea îl imploră din priviri.

  — Te rog, Noel. Îţi datorez atât de mult; nu mă face să plătesc în felul ăsta. Ce i s-a întâmplat lui Johann la Rio n-are nici o legătură cu tine. Şi nici cu Geneva.

  — Asta n-ai de unde să ştii. Nici eu n-am de unde să ştiu. Ştiu doar că trebuie să-mi spui. Trebuie să fiu pregătit. Sunt atâtea lucruri pe care nu le înţeleg.

  O strânse de mână şi continuă.

  — Ascultă-mă. Azi după-masă am dat buzna în camera unui orb. Am forţat uşa; a fost un zgomot îngrozitor, tare şi neaşteptat. Era bătrân şi fireşte că n-a putut să mă vadă. N-a avut cum să vadă frica din propriii mei ochi. Îi tremurau mâinile şi a şoptit o rugăciune în franceză… La început am vrut să mă duc la el, să-i ţin mâinile în ale mele şi să-i spun că ştiu ce simte. Înţelegi? Nu a văzut frica din ochii mei. Sunt înspăimântat, Helden. Nu sunt genul de om care năvăleşte în casele altora, trage cu pistolul şi devine ţinta altuia. Nu pot să dau înapoi dar mi-e frică. Aşa că trebuie să mă ajuţi.

  — Vreau s-o fac, doar ştii.

  — Atunci spune-mi ce s-a întâmplat la Rio. Ce i s-a întâmplat fratelui tău?

  — Efectiv n-are importanţă, spuse ea.

  — Totul are importanţă.

  Noel se ridică şi se apropie de scaunul pe care-şi aruncase haina. Îi arătă lui Helden căptuşeala sfâşiată.

  — Uită-te aici. Cineva din mulţime a încercat să bage cuţitul în mine după-masă. Nu ştiu cum stai tu dar mie aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat; nu e unul din lucrurile obişnuite ale vieţii. Mă sperie de moarte… şi mă înfurie la culme. Iar acum cinci zile, la New York, omul lângă care am crescut – singurul căruia i-am spus vreodată „tată” – se plimba pe trotuar şi a fost ucis de o maşină „scăpată de sub control” care a vrut să-l lovească şi l-a strivit de o clădire! Moartea lui a fost un avertisment. Pentru mine! Aşa că nu-mi povesti nici despre Rache, nici despre ODESSA şi nici despre oamenii din Wolfsschanze. Am început să-mi dau seama ce învârt puii ăştia de căţea şi aş vrea să-i curăţăm până la unul. Cu banii de la Zurich, lucrul ăsta se poate face. Fără ei, nu ne ascultă nimeni. Asta deja ţine de economie şi de societate. Nu dai pe uşă afară pe cineva care are 780 de milioane de dolari. Pe oamenii de calibrul ăsta îi asculţi.

  Holcroft îşi lăsă haina să cadă pe jos.

  — Singurul mod de a ajunge la Zurich este să dăm satisfacţie băncii din Geneva iar la Geneva putem merge doar dacă ştim să ne folosim căpăţânile. De fapt, n-avem pe nimeni de partea noastră; suntem doar noi. Familia von Tiebolt, familia Kessler… şi un membru al familiei Clausen. Iar acum spune-mi. Ce s-a întâmplat la Rio?

  Helden îşi coborî privirile spre haina sfâşiată, apoi se uită din nou la Noel.

  — Johann a ucis pe cineva.

  — Pe cine?

  — Nu ştiu, zău că nu ştiu. Dar era cineva important.