29

Fu stabilit locul de întâlnire. Exista un apartament liber în Montmartre, la ultimul etaj al unei clădiri vechi, al cărui proprietar plecase în Italia. Helden telefonă, dându-i lui Noel adresa şi ora. O să fie şi ea acolo ca să-şi prezinte fratele dar n-o să stea.

  Noel urcă ultima treaptă şi bătu la uşă. Auzi zgomotul unor paşi grăbiţi. Uşa se deschise iar Helden se ivi în vestibulul îngust.

  — Bună, dragul meu, spuse ea.

  — Bună, răspunse el jenat, lipindu-şi buzele de ale ei şi uitându-i-se peste umăr.

  — Johann e pe terasă, rosti ea râzând. Un sărut e permis în orice împrejurare. I-am spus… cât de mult ţin la tine.

  — Chiar a fost nevoie?

  — Oricât ar părea de ciudat, a fost. Mă bucur că am procedat aşa. M-a făcut să mă simt bine.

  Închise uşa, ţinându-l de braţ.

  — Nu pot să-ţi explic, continuă ea. Nu mi-am mai văzut fratele de peste un an. Dar s-a schimbat. Situaţia din Geneva l-a afectat; ţine cu orice preţ la reuşita operaţiunii. Nu l-am văzut niciodată atât de… nici eu nu ştiu… atât de gânditor.

  — Totuşi, mai am câteva întrebări, Helden.

  — Şi el la fel. Despre tine.

  — Zău?

  — La un moment dat în cursul dimineţii nici n-a mai vrut să te vadă. N-are încredere în tine. Crede că ai fost contactat şi plătit ca să trădezi operaţiunea Geneva.

  — Eu?

  — Gândeşte-te puţin. A aflat de la nişte oameni din Rio că te-ai întâlnit cu Maurice Graff. De la Graff te-ai dus direct la Londra, la Anthony Beaumont. Ai avut dreptate în privinţa lui: e agent ODESSA, spuse Helden făcând o scurtă pauză. Mi-a spus că… ţi-ai petrecut noaptea cu Gretchen, că te-ai culcat cu ea.

  — Stai un pic, o întrerupse Noel.

  — Nu, dragul meu, n-are importanţă. Ţi-am mai spus, o cunosc bine pe soră-mea. Dar există un tipar comun, nu ţi-ai dat seama? Pentru ODESSA, femeile au exclusiv o utilitate practică. Erai prieten cu cei din ODESSA, făcuseşi o călătorie lungă şi obositoare. Era absolut normal să ţi se satisfacă necesităţile.

  — E o mojicie!

  — Johann aşa vede lucrurile.

  — Se înşeală.

  — Acum şi-a dat seama. Cel puţin aşa cred. I-am povestit de lucrurile care ţi s-au întâmplat – ni s-au întâmplat – şi cum era cât pe-aci să fii ucis. A fost uimit. S-ar putea să mai aibă câteva întrebări, dar cred că s-a convins.

  Holcroft clătină din cap consternat. Pentru tine nimic nu mai este ca înainte… nimic nu mai poate fi la fel.

  Nu numai că nu mai era la fel, dar nici măcar aparenţele nu mai erau aceleaşi. Nu exista nici un fel de linie dreaptă între punctul A şi punctul B.

  — Hai să terminăm cu treaba asta, spuse el. Putem să ne întâlnim mai târziu?

  — Sigur.

  — Te întorci la lucru?

  — N-am fost la lucru.

  — Am uitat. Ai fost cu fratele tău. Ai spus că te duci la lucru dar ai rămas cu fratele tău.

  — A fost o minciună necesară.

  — Toate sunt necesare, nu?

  — Te rog, Noel. Să mă întorc să te iau? Peste vreo două ore?

  Holcroft căzu pe gânduri. Avea şi acum în minte veştile uimitoare pe care i le dăduse Miles. Încercase să ia legătura cu Sam Buonoventura în Curaçao dar Sam era plecat pe teren.

  — Ai putea să-mi faci un serviciu pentru asta, îi spuse lui Helden. Ţi-am povestit de Buonoventura, tipul din Caraibe. Am încercat să-l sun de la hotel, dar încă nu s-a întors. Dacă tot eşti liberă, nu poţi să stai la mine în cameră în eventualitatea că sună el? Nu te-aş ruga în alte condiţii, dar e urgent. S-a întâmplat ceva. O să-ţi povestesc mai târziu. Vrei?

  — Sigur. Şi ce să-i spun?

  — Spune-i să stea pe loc vreo câteva ore. Sau să-ţi dea un număr unde să pot să-l sun mai târziu. Între şase şi opt, ora Parisului. Spune-i că e important.

  Noel băgă mâna în buzunar.

  — Uite cheia. Ţine minte, mă cheamă Fresca.

  Helden luă cheia iar apoi îl prinse de braţ, conducându-l în studio.

  — Şi tu ţine minte, pe fratele meu îl cheamă Tennyson. John Tennyson.

  Holcroft îl văzu pe Tennyson prin geamurile groase de culoarea plumbului care dădeau spre terasă. Purta un costum închis cu dungi şi nu avea nici palton, nici pălărie; îşi ţinea mâinile pe balustradă şi privea cerul de deasupra Parisului. Era înalt şi zvelt, având un corp de o perfecţiune aproape ireală; era corpul unui atlet, făcut numai din muşchi încordaţi şi bine întreţinuţi. Chipul nu semăna cu nimic din ce văzuse Noel până atunci. Era creaţia unui artist, cu trăsături prea idealizate ca să fie adevărate. Dar, tocmai fiindcă nu avea nici un cusur, era un chip rece. O faţă dăltuită în marmură, acoperită de un păr blond şi strălucitor, aranjat perfect şi potrivindu-se cu piatra sculpturii.

  Von Tiebolt alias Tennyson îl văzu prin geamul ferestrei; ochii li se întâlniră iar imaginea dăltuită în marmură dispăru. Ochii bărbatului blond erau vii şi pătrunzători. Se îndepărtă de balustradă şi se îndreptă spre uşa terasei. Păşind înăuntru, întinse mâna.

  — Sunt fiul lui Wilhelm von Tiebolt.

  — Eu sunt… Noel Holcroft… Tatăl meu a fost Heinrich Clausen.

  — Ştiu. Helden mi-a tot vorbit despre tine. Ai trecut prin multe.

  — Amândoi am trecut, încuviinţă Holcroft. Mă refer la sora ta şi la mine. Din câte-am înţeles, nici tu n-ai fost scutit de necazuri.

  — Din cauza moştenirii, din păcate, spuse Tennyson zâmbind. E destul de jenant că ne întâlnim în felul ăsta, nu?

  — Au fost şi momente când m-am simţit mai bine.

  — Şi n-am scos o vorbă, interveni Helden. Văd că aţi fost în stare să faceţi cunoştinţă. Acum pot să vă las.

  — Nu-i nevoie, spuse Tennyson. Cred că lucrurile pe care avem să ni le spunem te privesc şi pe tine.

  — Nu sunt foarte sigură. În plus, am ceva de făcut, replică Helden, îndreptându-se spre vestibul. Cred că e extrem de important – pentru o mulţime de oameni – să aveţi încredere unul în altul. Sper să fiţi în stare.

  Deschise uşa şi ieşi.

  Nici unul din cei doi bărbaţi nu vorbi preţ de câteva clipe. Amândoi rămaseră cu privirea pironită în locul unde stătuse Helden.

  — E deosebită, spuse Tennyson. O iubesc foarte mult.

  Noel întoarse capul.

  — Şi eu.

  Tennyson înregistră atât privirea cât şi afirmaţia făcută.

  — Sper că asta nu înseamnă o complicaţie pentru tine.

  — Nu, deşi s-ar putea să fie pentru ea.

  — Înţeleg, spuse Tennyson, apropiindu-se de fereastră şi privind afară. Nu sunt în măsură să-ţi dau binecuvântarea. Helden şi cu mine avem fiecare viaţa lui – şi chiar dacă aş fi, nu prea cred că aş vrea.

  — Mulţumesc pentru sinceritate.

  Bărbatul blond se întoarse.

  — Da, sunt sincer. Nu te cunosc. Ştiu doar ce mi-a povestit Helden despre tine şi ce am aflat pe cont propriu. Ce mi-a spus ea reprezintă de fapt lucrurile pe care ai avut grijă să i le spui tu, colorate, bineînţeles, de propriile ei sentimente. Ce am aflat eu nu e foarte clar. În plus, rezultatul nu prea se armonizează cu descrierea relativ entuziastă făcută de sora mea.

  — Amândoi avem întrebări. Vrei să începi tu?

  — Nu prea are mare importanţă, nu? Ale mele sunt foarte puţine şi foarte directe.

  Vocea lui Tennyson se înăspri brusc.

  — Ce treabă ai avut cu Maurice Graff?

  — Credeam că ţi-a spus Helden.

  — Repet, mi-a spus ce i-ai zis tu. Acum spune-mi mie. Am ceva mai multă experienţă decât soră-mea. Nu sunt dispus să accept unele lucruri numai fiindcă vin de la tine. Anii m-au învăţat cum să procedez. De ce te-ai dus să-l vezi pe Graff?

  — Te căutam pe tine.

  — Pe mine?

  — Nu pe tine în mod special; familia von Tiebolt. Voiam să obţin informaţii despre voi.

  — Şi de ce Graff?

  — Mi s-a dat numele lui.

  — Cine ţi l-a dat?

  — Nu-mi aduc aminte…

  — Nu-ţi aduci aminte? Dintre atâtea mii de oameni din Rio de Janeiro, întâmplarea face să ţi se dea taman numele lui Maurice Graff.

  — Ăsta-i adevărul.

  — E ridicol.

  — Stai puţin, spuse Noel, încercând să reconstituie înlănţuirea evenimentelor care îl duseseră la Graff. A început la New York…

  — Ce a început? Graff era la New York?

  — Nu, la consulat. M-am dus la consulatul brazilian şi am vorbit cu un ataşat. Voiam să aflu cum puteam să dau de o familie care emigrase în Brazilia prin anii patruzeci. Ataşatul a cântărit datele şi şi-a închipuit că umblam după o familie germană. Mi-a ţinut o predică despre… mă rog, au spaniolii o expresie. La otra cara de los alemanes. Înseamnă cealaltă faţă a germanilor, ce se află dincolo de ce ştim noi.

  — Da, cunosc. Continuă.

  — Mi-a spus că la Rio există o comunitate germană solidă şi unită, condusă de câţiva oameni puternici. M-a prevenit în privinţa căutării unei familii germane dispărute şi mi-a spus că poate fi o treabă periculoasă. Poate că a exagerat fiindcă n-am vrut să-i dau numele vostru.

  — Slavă Domnului că nu i l-ai dat.

  — Când am ajuns la Rio n-am reuşit să aflu nimic. Până şi registrele de la imigrări fuseseră falsificate.

  — Lucru care a costat enorm pe mulţi oameni, spuse Tennyson cu amărăciune. Era singurul fel de a ne apăra.

  — M-am împotmolit. Pe urmă mi-am amintit că ataşatul îmi spusese că acea comunitate germană era condusă de câţiva oameni puternici. Am intrat într-o librărie germană şi l-am întrebat pe unul din vânzători despre case. Era vorba de cele mari, de conacele cu terenuri în jur. Le-am numit „bavareze”, dar şi-a dat seama ce voiam să spun. Sunt arhitect de profesie şi m-am gândit…

  — Am înţeles, spuse Tennyson dând din cap. Moşiile germane cele mai întinse, ale celor mai influenţi conducători ai comunităţii germane.

  — Întocmai. Vânzătorul mi-a dat două nume. Unul era evreiesc, celălalt era al lui Graff. Mi-a spus că moşia lui Graff se număra printre cele mai impresionante din Brazilia.

  — Aşa şi este.

  — Şi cam asta ar fi. Aşa am ajuns la Graff.

  Tennyson rămase nemişcat, cu o expresie neutră.

  — Nu e lipsit de logică.

  — Îmi pare bine că gândeşti aşa.

  — Am spus că e logic, nu că te cred.

  — N-am nici un motiv să mint.

  — Chiar dacă ai vrea, nu prea ai talent. Mă pricep de minune să depistez mincinoşii.

  Noel fu uimit auzind această afirmaţie.

  — Exact asta mi-a spus şi Helden în seara când ne-am întâlnit.

  — Am pregătit-o bine. Minţitul e un meşteşug care se învaţă. Te-ai întins mai mult decât ţi-e plapuma.

  — Ce dracu’ vrei să spui?

  — Că eşti un amator foarte convingător. Ţi-ai construit bine povestea dar mai ai ca să ajungi un profesionist. Lipseşte exact cheia de boltă. Ca arhitect, sunt sigur că înţelegi.

  — Pe legea mea că nu. Spune-mi tu.

  — Cu plăcere. Ai plecat din Brazilia cunoscând numele de von Tiebolt. Ajungi în Anglia iar după douăsprezece ore te afli într-o suburbie a oraşului Portsmouth cu sora mea, culcându-te cu ea. N-aveai idee nici măcar de numele de Tennyson. Cum ai fi putut să-l descoperi pe cel al lui Beaumont?

  — Dar ştiam de numele de Tennyson.

  — Cum! De unde-l ştiai?

  — I-am spus lui Helden. De la o pereche, frate şi soră, pe nume Cararra. Au venit să mă vadă la hotel.

  — A, da. Cararra. Un nume foarte obişnuit în Brazilia. Ţi-au spus ceva în mod special?

  — Sigur că nu.

  — Deci, aceşti fraţi Cararra vin să te vadă aşa, de nicăieri, pretinzând că sunt prietenii noştri dragi. Dar, aşa cum ţi-a spus deja Helden, nici n-am auzit de ei. Hai, domnule Holcroft, va trebui să găseşti ceva mai acătării, spuse Tennyson ridicând apoi vocea. Graff ţi-a dat numele lui Beaumont, aşa e? Ca de la ODESSA la ODESSA.

  — Nu! Graff habar n-avea. Crede că şi acum te ascunzi pe undeva prin Brazilia.

  — A spus el chestia asta?

  — A lăsat să se înţeleagă. Fraţii Cararra au confirmat. Au pomenit de nişte colonii din sud, „Catarina”, ceva de genul ăsta. O regiune muntoasă populată de germani.

  — Ţi-ai făcut tema corect. În Santa Catarina se află aşezările germane. Dar să ne întoarcem la misterioşii fraţi Cararra.

  Noel îşi aminti cu claritate frica de pe chipurile tinerilor fraţi din Rio.

  — Or fi misterioşi pentru tine, în ce mă priveşte nu sunt. Ori ai o memorie jegoasă ori eşti un prieten jegos. Mi-au spus că n-o prea ştiu pe Helden dar că pe tine te cunosc foarte bine. Au riscat enorm venind să mă vadă. Evrei portughezi care…

  — Portughezi…, îl întrerupse Tennyson, brusc îngrijorat. Dumnezeule! Şi zici că şi-au spus Cararra… Descrie-i!

  Holcroft se conformă. După ce termină, Tennyson spuse în şoaptă:

  — S-au întors din trecut… S-au întors din trecut, domnule Holcroft. Totul corespunde. Folosirea numelui de Cararra. Evrei portughezi. Santa Catarina… S-au întors la Rio.

  — Cine s-a întors?

  — Fraţii Montealegres, ăsta e numele lor adevărat. Cu zece, doisprezece ani în urmă… Ce ţi-au spus a fost un paravan, ca să nu le poţi dezvălui identitatea, nici chiar din greşeală.

  — Ce s-a întâmplat acum doisprezece ani?

  — Amănuntele nu contează, dar a trebuit să-i scoatem din Rio, aşa că i-am trimis la Catarina. Părinţii lor i-au ajutat pe israelieni, fapt pentru care au plătit cu viaţa. Cei doi copii au fost vânaţi; ar fi fost şi ei împuşcaţi. A trebuit să-i ducem în sud.

  — Înseamnă că în Catarina există oameni care ştiu de tine.

  — Da, câţiva. Baza noastră de operaţiuni era la Santa Catarina. La Rio ar fi fost prea periculos.

  — Ce operaţiuni? Care „noi”?

  — Acei dintre noi care au luptat în Brazilia împotriva ODESSEI.

  Tennyson clătină din cap.

  — Trebuie să-mi cer iertare. Helden a avut dreptate; te-am apreciat greşit. Ai spus adevărul.

  Noel avu sentimentul că era răzbunat când nici nu căutase aşa ceva. Se simţi jenat gândindu-se că avea să-i pună întrebări cuiva care luptase împotriva ODESSEI, care salvase de la moarte copii, expunându-se la fel de mult ca şi când i-ar fi scos de la Auschwitz sau Belsen, care o învăţase cum să supravieţuiască pe femeia pe care o iubea. Dar avea de pus nişte întrebări, nu putea să le dea uitării.

  — Acum e rândul meu, spuse Noel. Eşti foarte ager şi ştii nişte treburi de care eu habar n-am, dar nu prea cred că mi-ai zis mare lucru.

  — Dacă una din întrebările tale se referă la Tinamou, spuse Tennyson, îmi pare rău dar n-o să-ţi răspund. Nici n-o să stau de vorbă.

  Holcroft rămase cu gura căscată.

  — N-o să ce?

  — M-ai auzit foarte bine. Tinamou e un subiect pe care n-o să-l discut. Nu te priveşte.

  — Ba cred că mă priveşte! De fapt, lucrurile stau cam aşa: dacă nu vrei să discutăm despre Tinamou, n-avem nimic să ne mai spunem.

  Tennyson tăcu, uimit.

  — Bănuiesc că vorbeşti serios, nu?

  — Absolut.

  — Atunci încearcă să mă înţelegi. Nu putem lăsa nimic la voia întâmplării, fiindcă există posibilitatea, indiferent cât de îndepărtată, ca vreun cuvânt spus aiurea să ajungă la urechile cui nu trebuie. Dacă am dreptate – şi cred că am – o să-ţi primeşti răspunsul în câteva zile.

  — Nu e de-ajuns!

  — Atunci o să mai fac un pas. Tinamou a fost pregătit în Brazilia. De ODESSA. L-am studiat cât am putut de bine. Sunt pe urmele lui de şase ani.

  Noel avu nevoie de câteva secunde ca să-şi recapete glasul.

  — Eşti… de şase ani?

  — Da. A venit momentul ca Tinamou să lovească; o să aibă loc încă un asasinat. De aceea te-au contactat englezii; şi ei sunt la curent.

  — De ce nu lucrezi cu ei? Pentru Dumnezeu, dacă ai şti ce cred!

  — Ştiu ce a încercat cineva să-i facă să creadă. De asta nu pot să lucrez cu ei. Tinamou are surse peste tot. Ele nu îl cunosc dar cu toate acestea sunt folosite.

  — Ai spus „în câteva zile”.

  — Dacă m-am înşelat, o să-ţi povestesc totul. Ba chiar o să merg cu tine la englezi.

  — În câteva zile… Bine. Deocamdată nu mai discutăm despre Tinamou. Câteva zile.

  — În rest, o să-ţi spun tot ce sunt în stare. N-am nimic de ascuns.

  — Îl ştiai pe Beaumont de la Rio şi ştiai că face parte din ODESSA! Ba chiar m-ai acuzat că i-am luat numele de la Graff. Dar, cu toate astea, s-a însurat cu soră-ta. Ca de la ODESSA la ODESSA? Eşti de-ai lor?

  Tennyson nu stătu pe gânduri.

  — Am procedat în ordinea urgenţelor. Mai pe şleau, a fost ceva pus la cale. Sora mea Gretchen nu mai e ce a fost odată dar ura faţă de nazişti i-a rămas aceeaşi. A făcut cel mai mare sacrificiu dintre noi toţi. Ştim fiecare mişcare a lui Beaumont.

  — Dar el ştie că eşti von Tiebolt! De ce nu-i spune lui Graff?

  — Întreabă-l, dacă vrei. S-ar putea să-ţi spună.

  — Spune-mi tu.

  — Îi e frică, replică Tennyson. Beaumont e un porc. Chiar şi modul cum se implică are ceva necurat. Lucrează din ce în ce mai puţin pentru ODESSA şi doar când e ameninţat.

  — Nu înţeleg.

  — Gretchen are propria ei… hai să-i zicem putere de convingere, de care cred că ţi-ai dat şi tu seama. În plus, o mare sumă de bani, de provenienţă necunoscută, a fost depusă în contul lui Beaumont. La toate astea se adaugă faptul că se teme să nu fie dat de gol: de Graff, pe de o parte… de mine, pe de alta. Ne e de folos amândurora, bineînţeles, mai mult mie decât lui Graff. N-are loc de întors.

  — Dacă îi ştiai fiecare mişcare, trebuia să ştii că a fost în avionul acela spre Rio. Trebuia să ştii că mă urmăreşte.

  — Cum aş fi putut? Nici nu te cunoşteam.

  — A fost acolo. L-a trimis cineva!

  — Când mi-a spus Helden, am încercat să aflu cine. N-am descoperit mare lucru dar ce-am descoperit m-a făcut să intru la idei. Din câte-mi dădeam seama, porcul nostru încolţit începuse să fie contactat de o a treia tabără. Cineva care îi depistase legăturile cu ODESSA şi care îl folosea, la fel cum făcuse şi Graff. Şi eu.

  — Cine?

  — Ce n-aş da să ştiu! I s-a acordat o învoire de urgenţă de pe vasul lui din Mediterana. A plecat la Geneva.

  — Geneva?

  Memoria lui Noel făcu un salt rapid în timp, oprindu-se la un moment anume, încărcat de mişcări iuţi, oameni care dădeau buzna şi nişte ţipete… pe un peron de gară. Pe un peron de beton din gară. Izbucnise o încăierare; un bărbat căzuse pe spate, cu cămaşa plină de sânge, un altul plecase în goană în urmărirea unui al treilea… Un om cuprins de panică trecuse alergând pe lângă el, cu ochii lărgiţi de frică, sub nişte… sprâncene stufoase şi înspicate.

  — Asta e, spuse Holcroft uimit. Beaumont a fost la Geneva.

  — Tocmai ţi-am spus.

  — Acolo l-am văzut! Nu-mi mai aminteam unde. M-a urmărit de la Geneva.

  — Mă tem că nu înţeleg ce vrei să spui.

  — Unde e Beaumont acum? întrebă Noel.

  — S-a întors pe vas. Gretchen a plecat la el acum câteva zile. Cred că la Saint-Tropez.

  Mâine plec în Mediterana. La un bărbat pe care îl detest… Totul era atât de clar acum. Poate că Tennyson nu era singurul om prezent în cameră care se lansase în judecăţi greşite.

  — Trebuie să aflăm cine l-a pus pe Beaumont pe urmele mele, spuse Noel, gândindu-se la bărbatul în jacheta de piele neagră.

  Tennyson avea dreptate; ajunseseră la aceeaşi concluzie. Există într-adevăr şi altcineva.

  — De acord, spuse bărbatul blond. Lucrăm împreună?

  Holcroft se simţi tentat. Dar încă nu terminase. N-avea voie ca mai târziu să se lovească de întrebări rămase fără răspuns. De atâtea ori se specificase că misiunea îi implica în egală măsură.

  — Poate, replică el. Dar mai sunt două lucruri despre care vreau să te întreb. Şi te previn că aştept răspunsuri pe loc, nu „în câteva zile”.

  — În regulă.

  — Ai ucis pe cineva la Rio.

  Ochii lui Tennyson se îngustară.

  — Ţi-a spus Helden.

  — Trebuia să ştiu; a înţeles şi ea. Există anumite prevederi la Geneva care nu admit surprizele. Dacă poţi fi şantajat, nu pot să te las să mergi mai departe.

  Tennyson dădu din cap.

  — Înţeleg.

  — Cine a fost? Pe cine ai ucis?

  — Mi-ai interpretat greşit reţinerea, replică bărbatul blond. Nu mă feresc deloc să-ţi spun cine a fost. Încerc să mă gândesc cum ai putea să verifici ceea ce-ţi spun. Nu e vorba de nici un şantaj. Nici n-ar avea cum să fie. Dar cum să te fac să fii convins?

  — Dându-mi un nume, de pildă.

  — Manuel Cararra.

  — Cararra?…

  — Da. De asta l-au folosit acei doi tineri. Ştiau că o să sesizez imediat legătura cu latura politică. Acest Cararra era unul dintre conducătorii Camerei Deputaţilor şi unul din cei mai puternici oameni din ţară. Însă nu era fidel Braziliei, ci lui Graff şi ODESSEI. L-am ucis cu şapte ani în urmă şi aş face-o şi mâine dacă aş putea.

  Noel cercetă chipul lui Tennyson.

  — Cine mai ştie?

  — Câţiva bătrâni. Numai unul mai trăieşte. O să-ţi dau numele lui, dacă vrei. Dar n-o să vrea să vorbească despre crimă.

  — De ce nu?

  — Pisică moartă a fost aruncată, cum s-ar zice, în ogradă vecinului. Înainte de-a pleca din Rio de Janeiro, m-am întâlnit cu ei. Ameninţarea mea a fost clară. Dacă mă urmărea cineva, dădeam în vileag tot ce ştiam despre Cararra. În felul ăsta aş fi distrus imaginea cvasi-venerată a unui martir conservator. Iar cauza conservatoare din Brazilia nu putea tolera un asemenea lucru.

  — Vreau numele.

  — Ţi-l scriu imediat, spuse Tennyson, trecând de la vorbă la faptă. Sunt sigur că poţi să dai de el printr-o convorbire peste ocean. N-o să-ţi ia mult. Numele meu alături de cel al lui Cararra o să fie de-ajuns.

  — S-ar putea s-o fac.

  — Chiar te rog, spuse Tennyson. O să-ţi confirme ce ţi-am povestit.

  Cei doi bărbaţi se priviră în ochi, la câţiva paşi unul de altul.

  — La Londra a avut loc un accident de metrou, continuă Noel. Au fost ucişi câţiva oameni, printre care şi un bărbat care lucra la The Guardian. Era omul a cărui semnătură se afla pe cartea ta de muncă. Omul cu care ai stat de vorbă la angajare, singurul care putea furniza vreo informaţie despre modul în care ai fost admis sau motivul admiterii.

  Brusc, ochii lui Tennyson redeveniră reci.

  — A fost un şoc. N-o să-l pot depăşi niciodată. Care e întrebarea?

  — A mai avut loc un accident şi la New York. Cu doar câteva zile în urmă. Şi atunci au fost ucişi câţiva oameni nevinovaţi dar unul dintre ei a fost vizat. Cineva la care ţineam foarte mult.

  — Repet, unde baţi, Holcroft?

  — Cele două cazuri sunt oarecum asemănătoare, nu găseşti? Cei de la M.I. 5 nu ştiu nimic despre accidentul din New York dar au nişte idei foarte precise despre cel din Londra. Le-am pus cap la cap şi am ajuns la o concluzie neplăcută. Ce ştii despre accidentul care a avut loc la Londra acum cinci ani?

  Tennyson devenise rigid.

  — Ai grijă, spuse el. Englezii merg prea departe. Ce vrei de la mine? Ce ai de gând să faci ca să mă discreditezi?

  — Termină cu prostiile! spuse Noel. Ce s-a întâmplat la metrou?

  — Am fost acolo!

  Bărbatul blond îşi vârî mâna sub gulerul acoperit parţial de costumul în dungi. Smuci furios, aproape sfâşiindu-şi cămaşa în dreptul pieptului şi dând la iveală o cicatrice care se întindea de la baza gâtului până la pectorali.

  — Habar n-am de New York dar experienţa de acum cinci ani de la Charing Cross o să-mi rămână în minte până la sfârşitul vieţii! Poftim, nu trece o zi fără să mi se aducă aminte de ea. Patruzeci şi şapte de copci, în apropierea toracelui. Atunci, cu cinci ani în urmă, la Londra, am crezut câteva clipe că am rămas fără cap. Iar omul acela de care vorbeşti atât de enigmatic a fost prietenul meu cel mai drag din Anglia! El ne-a ajutat să plecăm din Brazilia. Dacă l-a ucis cineva, acel cineva a încercat să mă ucidă şi pe mine! Eram cu el.

  — N-am ştiut!… Englezii n-au spus nimic. Nici n-au ştiut că erai acolo.

  — Atunci aş fi de părere să se intereseze cineva. Trebuie să existe pe undeva o fişă de internare. Nu cred că va fi greu de găsit.

  Tennyson clătină din cap.

  — Îmi pare rău, n-ar trebui să mă supăr pe tine. Dar englezii ăştia nu se dau în lături de la nimic.

  — Poate că într-adevăr n-au ştiut.

  — Da, e posibil. Sute de oameni au fost duşi din rama aceea de metrou. În noaptea aceea au fost umplute douăsprezece clinici din Londra; nimeni n-a dat mare atenţie numelor. Dar totuşi mă aşteptam ca pe-al meu să-l fi găsit. Am stat câteva zile în spital.

  Tennyson se opri brusc.

  — Parcă ai spus că un om la care ţineai foarte mult a fost ucis la New York cu doar câteva zile în urmă. Ce s-a întâmplat?

  Noel îi spuse despre felul cum fusese strivit Richard Holcroft de o maşină chiar pe trotuar, amintind şi de teoria avansată de David Miles. N-avea nici un sens să-i mai ascundă ceva acestui om pe care fusese pe punctul de a-l judeca total greşit.

  Relatarea nu făcu decât să confirme concluzia la care ajunseseră deja amândoi.

  Din câte-mi dădeam seama, porcul nostru încolţit începuse să fie contactat de o a treia tabără.

Cine?

Ce n-aş da să ştiu…

Altcineva.

Un bărbat în jachetă neagră de piele. Sfidându-l pe o alee întunecoasă din Berlin. Gata să moară… cerând să fie împuşcat. Refuzând să spună cine e şi de unde vine. Cineva sau ceva mai puternic şi mai bine informat şi decât Rache şi decât ODESSA.

Altcineva.

Noel îi spuse totul lui Tennyson, simţindu-se uşurat că putea vorbi. Uşurarea îi era sporită de modul cum ascultă bărbatul blond. Ochii lui cenuşii cu puncte mici rămaseră aţintiţi pe chipul lui Holcroft, ficşi şi concentraţi. După ce termină, Noel se simţi epuizat.

  — Asta e tot ce ştiu.

  Tennyson dădu din cap.

  — Până la urmă tot ne-am întâlnit, nu? Trebuia să spunem amândoi ce ne stătea pe suflet. Fiecare a crezut despre celălalt că îi este duşman şi ne-am înşelat amândoi. Acum, să trecem la treabă.

  — De când ştii de Geneva? întrebă Holcroft. Gretchen mi-a zis că ai anunţat-o că într-o bună zi o să vină un bărbat şi o să vorbească despre un aranjament ciudat.

  — De când eram copil. Mama mi-a spus că exista o sumă de bani extraordinar de mare, care urma să fie folosită în nişte scopuri măreţe, pentru îndreptarea greşelilor cumplite făcute în numele Germaniei de oameni care nu erau germani adevăraţi. Dar s-a oprit aici, nu mi-a dat amănunte.

  — Înseamnă că nu-l cunoşti pe Erich Kessler.

  — Ţin minte numele dar vag. Eram foarte tânăr.

  — O să-ţi placă de el.

  — Sunt convins, dacă e aşa cum mi l-ai descris. Spuneai că-şi aduce fratele la Geneva? Are voie?

  — Da. I-am spus că o să-l sun la Berlin şi că o să-i dau datele.

  — De ce nu aştepţi până mâine sau poimâine şi să-l suni din Saint-Tropez?

  — Beaumont?

  — Beaumont, spuse Tennyson, strângându-şi buzele. Cred că ar trebui să ne întâlnim cu porcul nostru încolţit. Are ceva să ne spună. Mai precis, cine s-a folosit de el ultima oară? Cine l-a trimis în gara aceea din Geneva? Cine l-a plătit sau l-a şantajat, punându-l să te urmărească de la New York şi apoi la Rio de Janeiro? Când o să aflăm toate astea, o să ştim şi de unde venea bărbatul în jacheta de piele neagră de care vorbeai.

  Altcineva.

  Noel se uită la ceas. Era aproape şase; stătuse de vorbă mai bine de două ore cu Tennyson dar, cu toate acestea, încă mai aveau multe să-şi spună.

  — Vrei să iei masa cu sora ta şi cu mine? întrebă el.

  Tennyson surâse.

  — Nu, prietene. O să vorbim în drum spre sud. Am de dat nişte telefoane şi de trimis articolul. N-am voie să uit că sunt ziarist. Unde stai?

  — La Georges Cinq. Sub numele de Fresca.

  — O să te sun mai încolo în cursul serii, spuse Tennyson, întinzând mâna. Pe mâine.

  — Pe mâine.

  — Şi dacă binecuvântarea unui frate îţi spune ceva, consideră că o ai.

  Johann von Tiebolt stătea lângă balustrada terasei, în aerul rece al începutului de seară. Sub el, pe stradă, îl văzu pe Holcroft ieşind din clădire şi luând-o pe trotuarul din dreapta.

  Fusese atât de uşor. Orchestrarea minciunilor fusese concepută şi realizată atent iar interpretarea avusese parte de un suport al convingerii revoltate şi al dezvăluirilor neaşteptate care atrăseseră după ele acceptarea. Trebuia să-i dea ştire unui bătrân din Rio; acesta ştia ce are de spus. O să plaseze o fişă medicală într-unul din spitalele din Londra, având grijă ca datele şi informaţiile să corespundă unui accident tragic care avusese loc cu cinci ani în urmă la staţia de metrou Charing Cross. Şi dacă totul decurgea conform planului, ziarele de seară aveau să publice în curând o ştire referitoare la o altă tragedie. Un ofiţer de marină dispăruse cu soţia undeva în Mediterana, la bordul unei mici ambarcaţiuni de agrement.

  Von Tiebolt zâmbi. Totul mergea aşa cum fusese pus la cale cu treizeci de ani în urmă. Acum nici chiar Nachrichtendienst nu mai putea să-i oprească. Peste câteva zile şi Nachrichtendienst o să fie redus la neputinţă.

  Sosise momentul pentru intrarea în scenă a lui Tinamou.