42

Von Tiebolt vorbea la telefon, ţinând în mâna rămasă liberă biletul de la Kessler. La celălalt capăt al firului se afla primul deputat din Geneva.

  — Îţi spun că adresa e greşită! E o clădire veche şi părăsită care n-are instalaţie de telefon. Aş spune că Nachrichtendienst vi s-a infiltrat cu succes în reţeaua telefonică de stat. Acum găseşte-mi-o pe cea bună!

  Bărbatul blond ascultă câteva clipe, după care explodă.

  — Idiotule, nu pot să sun! Recepţionistul a jurat că n-o să-i dea numărul nimănui în afară de Holcroft. Indiferent ce i-aş spune, ar fi neliniştită. Şi-acum, găseşte-mi adresa aia! N-ai decât să-l trezeşti şi pe preşedintele Consiliului Federal dacă trebuie. Aştept să mă suni peste o oră.

  Trânti receptorul în furcă şi se uită din nou la biletul de la Kessler.

  Erich plecase să-l întâlnească pe Holcroft. Fără îndoială că acum erau deja la Excelsior, unde ultimul se trecuse în registru sub numele de Fresca. Putea să dea un telefon ca să se convingă, numai că asta însemna noi complicaţii. Americanul trebuia adus la un pas foarte mic de pierderea minţilor. Prietenul de la Londra asasinat, maică-sa de negăsit, ba chiar era posibil să fi auzit de moartea lui Helden la Neuchâtel. Mai mult ca sigur că Holcroft era pe punctul de a ceda, nu era exclus să solicite o întâlnire.

  Dar Johann încă nu era pregătit s-o accepte. Trecuse cu puţin de trei noaptea şi mama nu fusese reperată. Trebuia s-o găsească şi s-o ucidă. Mai erau şase ore până la întrunirea de la bancă. În orice clipă – din mijlocul unei mulţimi, dintr-un taxi aflat în mers, de pe o scară sau dintr-un colţ – putea să-şi vadă fiul şi să-l prevină strigând: Trădare! Opreşte-te! Abandonează operaţiunea Geneva!

  N-avea voie să se întâmple aşa ceva! Vocea trebuia să-i fie redusă la tăcere iar fiul ei trebuia să-şi respecte programul. Mai simplu spus, era nevoie să moară în noaptea asta, eliminându-se astfel toate riscurile. Iar apoi o să survină o altă moarte, repede şi discret. Fiul lui Heinrich Clausen îşi va fi îndeplinit misiunea.

  Dar întâi, maică-sa. Înainte de ivirea zorilor. Ceea ce-l înfuria era că nu ştia precis unde se află. La celălalt capăt al firului unui telefon a cărui adresă adevărată era îngropată în dosarul unui amărât de conţopist!

  Bărbatul blond se aşeză şi scoase un cuţit lung cu două tăişuri dintr-un fel de teacă practicată în interiorul paltonului. O să trebuiască să-l spele. I-l murdărise pilotul cu barbă roşcată.

Noel îşi deschise valiză aşezată pe suportul pentru bagaje şi se uită la grămada de haine răvăşite de dinăuntru. Pe urmă ochii lui cercetară pereţii albi cu tapetul încreţit, uşile cu canaturi de sticlă şi candelabrul din tavan împodobit mai mult decât trebuia. Camerele de hotel începeau să arate toate la fel; îşi aminti de excepţia sărăcăcioasă de la Berlin cu o anumită afecţiune. Era întrucâtva surprinzător că totuşi reuşise să-şi aducă aminte de ea, date fiind împrejurările. Intrase în această lume nouă şi tulburătoare în deplinătatea facultăţilor. Nu ştia precis dacă era bine sau rău dar era convins de acest lucru.

  Erich se afla la telefon, încercând să dea de von Tiebolt la D’Accord. Unde naiba umbla Johann? Era trei şi jumătate noaptea. Kessler închise şi se întoarse spre Noel.

  — A lăsat un mesaj în care ne spune să nu ne facem griji. E cu primul deputat. Fac tot ce depinde de ei ca s-o găsească pe mama ta.

  — Înseamnă că n-a sunat deloc?

  — Nu.

  — Nu pricep. Recepţionerul mai e acolo?

  — Da. I-ai plătit salariul pe două săptămâni. Nici nu se punea problema să nu stea toată noaptea, spuse Kessler, arborând apoi o expresie gânditoare. Să ştii că nu-i deloc exclus să fi întârziat. A pierdut vreo legătură, ceaţă pe aeroport, greutăţi la cine ştie ce birou de imigrare.

  — E posibil orice dar tot nu mi se pare normal. O cunosc. Mi-ar fi trimis vorbă.

  — Poate că a fost reţinută.

  — M-am gândit şi la asta. Ar fi cel mai bun lucru pentru ea. Călătoreşte sub paşaport fals. Să sperăm că o arestează şi o ţin vreo două-trei zile într-o celulă. Nici Helden n-a sunat?

  — Absolut deloc, răspunse germanul, aţintindu-şi brusc ochii asupra lui Noel.

  Holcroft se întinse, ţinându-şi trusa de bărbierit într-o mână.

  — Aşteptatul ăsta fără să ştiu nimic precis mă scoate din minţi, spuse el arătând spre baie. Mă duc să mă spăl.

  — Bună idee. Iar după aceea ce-ar fi să te odihneşti puţin? Probabil că eşti frânt. Au rămas mai puţin de cinci ore şi sunt convins că Johann e un om foarte capabil.

  — Pe asta mă bazez şi eu, spuse Noel.

  Îşi scoase cămaşa şi dădu drumul la maximum robinetului cu apă caldă ca să facă abur. Vaporii se ridicară, acoperind oglinda şi umezind porţiunea de deasupra chiuvetei. Îşi apropie chipul de sursa de căldură umedă, sprijinindu-se de marginea chiuvetei şi rămase aşa până când sudoarea începu să-i cadă de pe frunte. Era un procedeu pe care-l învăţase de la Sam Buonoventura cu câţiva ani în urmă. Nu reprezenta înlocuitorul ideal al unei băi de abur, dar îl ajuta.

  Sam? Sam! Pentru numele lui Dumnezeu, cum de nu se gândise la el? Dacă mama lui şi-ar fi schimbat planurile sau dacă s-ar fi întâmplat ceva, ar fi fost foarte posibil să-l sune pe Sam. Mai ales dacă la D’Accord nu exista nimeni cu numele de Noel Holcroft.

  Se uită la ceas; era patru fără un sfert, ora Genevei – unsprezece fără un sfert, ora Caraibelor. Dacă Sam avea ceva să-i spună, înseamnă că stătea lângă telefon.

  Noel închise robinetul. Auzi vocea lui Kessler din dormitor dar dincolo nu mai era nimeni. Cu cine discuta şi de ce vorbea pe un ton atât de scăzut?

  Noel se întoarse spre uşă şi o deschise vreo doi centimetri. Kessler se afla în partea opusă a camerei, stând cu spatele la baie şi vorbind la telefon. Noel auzi cuvintele şi ieşi din baie.

  — Îţi spun că ăsta e răspunsul. Călătoreşte cu un paşaport fals. Controlează în dosarele de la imigrări şi vezi…

  — Erich!

Iacov Ben-Gadiz închise trusa de prim ajutor, se ridică şi rămase lângă pat, privindu-şi opera. Rana lui Helden era inflamată dar nu exista nici un fel de infecţie, înlocuise bandajul mânjit cu unul curat.

  — Aşa, spuse el, deocamdată ajunge. Umflătura o să dispară într-o oră-două dar n-ai voie să stai în picioare. Ţine piciorul ridicat.

  — Să nu-mi spui că eşti medic, făcu Helden.

  — Nu-i nevoie să fii medic ca să te ocupi de rănile provocate de gloanţe. Trebuie doar să te obişnuieşti cu ele, spuse israelianul, îndreptându-se spre uşă. Rămâi aici. Vreau să vorbesc cu doamna Holcroft.

  — Nu!

  Ben-Gadiz se opri.

  — Cum ai spus?

  — N-o trimite singură. E copleşită de vinovăţie şi se teme cumplit pentru fiul ei. Nu poate să judece limpede, n-o să aibă nici o şansă. Nu face una ca asta.

  — Şi dacă vreau s-o fac, o să mă opreşti tu?

  — Există, o cale mai bună. Îl vrei pe fratele meu. Foloseşte-te de mine.

  — Primul lucru pe care-l vreau e lista acelor Sonnenkinder. Avem trei zile ca să-l ucidem pe von Tiebolt.

  — Trei zile?

  — Băncile sunt închise mâine şi duminică. Cel mai devreme se pot întâlni cu directorii de la Grande Banque luni. Lista se află pe primul loc. Sunt de acord cu Litvak, aceasta este prioritatea numărul unu.

  — Dacă e atât de importantă, precis că o are la el.

  — Mă îndoiesc. Oamenii de genul fratelui tău nu-şi asumă asemenea riscuri. Un accident, un jaf în plină stradă, cineva ca mine. Nu, nu cred că are lista asupra lui. Şi nici n-ar lăsa-o în seiful vreunui hotel. E la el în cameră. Într-un loc şi mai ascuns. Vreau să intru în camera aceea şi să-l fac să iasă o perioadă de timp.

  — Atunci ai un motiv în plus să mă foloseşti pe mine! spuse Helden. El crede că am murit. Nu m-a văzut la baza de hidroavioane; o căuta pe ea, nu pe mine. Şocul o să-l dea gata şi n-o să ştie ce să facă. O să meargă oriunde îi spun, numai să dea de mine. Trebuie doar să pronunţ cuvântul „Nachrichtendienst”. Sunt sigură de asta.

  — Şi eu tot pe asta mă bazez, răspunse Iacov. Dar pentru mâine, nu pentru noaptea asta. Nu pe tine te vrea în noaptea asta, ci pe mama lui Holcroft.

  — O să-i spun că e cu mine! E perfect!

  — N-o să te creadă. Tu, care te-ai dus la Neuchâtel ca să te întâlneşti cu Werner Gerhardt? Şi care ai scăpat? Pentru el ai devenit o capcană.

  — Atunci măcar lasă-mă să merg cu ea, îl rugă Helden. Aranjează o întâlnire şi n-o să mă arăt. Dar acordă-i totuşi o anumită protecţie. Am la mine un pistol.

  Ben-Gadiz se gândi câteva clipe înainte de a răspunde.

  — Îmi dau seama ce-mi oferi şi te admir pentru asta. Dar nu pot să vă risc viaţa amândurora. Vezi tu, de ea am nevoie în noaptea asta iar de tine mâine. Ea îl atrage în noaptea asta, tu o să faci aceiaşi lucru mâine. Nu se poate altfel.

  — Dar poţi să faci şi una şi alta în noaptea asta! insistă Helden. Tu pune mâna pe listă, eu o să-l ucid. Ţi-o jur!

  — Te cred, însă pierzi din vedere un lucru. Eu îl cred mai capabil pe fratele tău decât îl crezi tu. Indiferent de planurile pe care ni le facem, o să fie stăpân pe situaţie în întâlnirea din noaptea asta cu doamna Holcroft. Are şi numerele de telefon şi metodele. Noi nu le avem.

  Helden îl privi pe israelian.

  — Nu numai că o foloseşti, o şi sacrifici.

  — O să-l folosesc pe fiecare dintre noi şi o să-l sacrific pe fiecare dintre noi ca să fac ceea ce trebuie făcut. Dacă te amesteci, te ucid.

  Iacov se îndreptă spre uşa dormitorului şi ieşi.

  Althene stătea la un birou din partea din fund a camerei, pe care se afla o lampă micuţă care constituia singura sursă de lumină. Purta un halat roşu-închis pe care îl găsise într-un dulap şi care-i era mare. Hainele murate pe care le purtaseră ea şi Helden fuseseră întinse la uscat pe nişte calorifere. Scria pe o foaie de hârtie. Auzind zgomotul paşilor lui Iacov, se întoarse.

  — Am luat puţină hârtie din biroul tău, spuse ea.

  — Nu e nici hârtia mea, nici biroul meu, răspunse israelianul. Scrieţi o scrisoare?

  — Da. Fiului meu.

  — De ce? Cu puţin noroc o să dăm de el. O să puteţi sta de vorbă.

  Althene se lăsă în scaun, rămânând cu ochii fixaţi asupra lui Ben-Gadiz.

  — Cred că ştim amândoi că sunt slabe speranţe să-l mai văd vreodată.

  — Chiar aşa?

  — Sigur. N-are nici un rost să mă amăgesc singură… sau să mă amăgeşti tu. Von Tiebolt trebuie să se întâlnească cu mine. Iar când o s-o facă, n-o să-mi mai dea drumul. În orice caz, nu în viaţă. De ce-ar face-o?

  — O să luăm cele mai bune măsuri de precauţie cu putinţă.

  — O să-mi iau singură un pistol, mersi frumos. N-am de gând să stau proţăpită în faţa lui şi să-l invit să mă împuşte.

  — Cred că ar fi mai bine dacă v-aţi aşeza.

  Îşi zâmbiră unul altuia.

  — Suntem firi practice amândoi, nu? Supravieţuitori.

  Iacov ridică din umeri.

  — Aşa e mai uşor.

  — Ia spune-mi, lista asta pe care-o vrei atât de mult, cu Sonnenkinderii, probabil că e imensă. Volume întregi. Nume de oameni şi de familii de pretutindeni.

  — Nu asta e lista pe care-o căutăm, asta e lista desfăşurată. Mă îndoiesc că o s-o vedem vreodată. Lista pe care putem s-o găsim, pe care trebuie s-o găsim, este cea practică. Numele conducătorilor care vor primi fondurile şi le vor distribui în regiunile strategice. Mai mult ca sigur că se află într-un loc de unde von Tiebolt poate s-o ia la orice oră.

  — Şi odată cu ea o să ai identitatea conducătorilor din Wolfsschanze.

  — De pretutindeni.

  — De ce eşti atât de sigur că e la D’Accord?

  — E singurul loc în care poate să fie. Von Tiebolt n-are încredere în nimeni. Pe ceilalţi îi lasă să se ocupe de câte o parte, iar el controlează întregul. Nu e genul lui nici să lase lista în seiful hotelului, nici s-o ţină la el. Se află în camera lui de la hotel, o cameră care la rândul ei e plină de capcane.

  Şi ar fi dispus s-o părăsească doar într-o împrejurare cu totul neplăcută.

  — Suntem de acord că această împrejurare o reprezint eu.

  — Da. Se teme de dumneavoastră ca de nimeni altcineva fiindcă nimeni nu l-ar putea convinge pe fiul dumneavoastră să abandoneze operaţiunea Geneva. Au nevoie de el, au avut mereu. Trebuie respectate legile pentru deblocarea fondurilor. N-a existat niciodată o altă cale.

  — Există aici o anumită ironie. Legea este folosită pentru săvârşirea celei mai mari fărădelegi posibile.

  — Procedeul nu e nou, doamnă Holcroft.

  — Dar fiul meu? O să-l ucizi şi pe el?

  — Nu am de gând.

  — Aş dori un răspuns mai concret.

  — N-am nici un motiv, dacă vine cu noi. Dacă poate fi convins de adevăr şi nu crede că e tras pe sfoară, e în interesul nostru să-l ţinem în viaţă. Wolfsschanze n-o să dispară odată cu anularea fondurilor. Sonnenkinderii sunt tot acolo. Vor fi grav afectaţi, dar nu daţi în vileag. Şi nici distruşi. O să avem nevoie de toate vocile care li se pot ridica împotrivă. Fiul dumneavoastră va avea de spus o poveste extrem de importantă. Împreună o să-i găsim pe oamenii la care trebuie să ajungem.

  — Cum o să-l convingi… dacă nu mă întorc de la întâlnirea cu von Tiebolt?

  Israelianul observă umbra unui surâs pe buzele lui Althene şi înţelese de ce se oprise. Deducţia lui fusese clară: nu avea să se mai întoarcă.

  — Din punctul meu de vedere şi al omului meu de legătură din Neuchâtel, avem la dispoziţie ziua de azi şi pe cea de mâine. Fără îndoială că mişcările de la Grande Banque or să înceapă luni. Or să-l ţină izolat, în aşa fel încât să nu se poată da de el. Treaba mea e să străpung această izolare şi să-l scot de acolo.

  — Şi ce o să-i spui când o s-o faci?

  — O să-i spun adevărul şi o să-i explic tot ce-am aflat la Har Sha’alav. Helden poate să ne fie extrem de folositoare – dacă rămâne în viaţă, ca să fiu sincer. Şi mai e şi lista. Dacă o s-o găsesc, o să i-o arăt.

  — Arată-i scrisoarea asta, îl întrerupse Althene, întorcându-se la hârtia de pe birou.

  — S-ar putea ca şi ăsta să fie de folos, spuse israelianul.

  — Erich!

Kessler se răsuci pe călcâie, înţepenind din tot corpul său rigid. Dădu să pună receptorul în furcă, dar Holcroft îl opri.

  — Stai. Cu cine discuţi?

  Noel înşfăcă receptorul şi vorbi.

  — Cine-i acolo?

  Tăcere.

  — Cine-i acolo?

  — Te rog, spuse Kessler, recăpătându-şi cumpătul, încercăm să te apărăm. Nu poţi fi văzut pe stradă, ştii bine. Or să te ucidă. Tu eşti cheia pentru Geneva.

  — Nu despre mine vorbeai!

  — Încercăm s-o găsim pe mama ta! Spuneai că a plecat din Lisabona cu un paşaport fals. N-am înţeles lucrul ăsta. Johann cunoaşte câţiva oameni care pun la dispoziţie asemenea acte; despre asta discutam acum.

  Holcroft vorbi din nou în receptor.

  — Von Tiebolt? Tu eşti?

  — Da, Noel, se auzi răspunsul dat pe un ton calm. Erich are dreptate. Am aici nişte prieteni care se străduiesc să ne ajute. S-ar putea ca mama ta să fie în pericol. N-ai voie să participi la cercetări. Trebuie să rămâi ascuns.

  — „N-am voie”? „Trebuie”? rosti Holcroft, tăios. Hai să vă spun ceva, valabil pentru amândoi, continuă el, vorbind în receptor, dar rămânând cu ochii pe Kessler. Eu hotărăsc şi ce fac şi ce nu fac. Aţi înţeles?

  Savantul dădu din cap. Von Tiebolt nu spuse nimic. Holcroft ridică tonul.

  — Te-am întrebat dacă ai înţeles!

  — Da, bineînţeles, răspunse Johann în cele din urmă. Cum ţi-a spus şi Erich, nu vrem decât să te ajutăm. Această informaţie referitoare la mama ta care călătoreşte cu un paşaport care nu e al ei ar putea fi de folos. Cunosc oameni care se ocupă cu genul ăsta de probleme. O să dau câteva telefoane şi-o să te ţin la curent.

  — Te rog.

  — Dacă nu te văd până dimineaţă, ne întâlnim la bancă. Presupun că ţi-a explicat Erich.

  — Da, mi-a explicat. Şi Johann… iartă-mă că mi-am ieşit din fire. Ştiu că încercaţi să mă ajutaţi. Oamenii după care umblăm se numesc „Nachrichtendienst”, nu-i aşa? Asta ai aflat la Londra.

  Pe fir se lăsă tăcerea, după care se auzi:

  — De unde ştii?

  — Au lăsat o carte de vizită. Îi vreau pe ticăloşii ăştia.

  — Şi noi.

  — Mulţumesc. Sună-mă imediat cum afli ceva.

  Noel închise.

  — Să nu mai faci asta niciodată, îi spuse el lui Kessler…

  — Îmi cer iertare. Am crezut că procedez bine. La fel cum am crezut că şi tu ai procedat bine urmărindu-mă la ieşirea din hotelul D’Accord.

  — Trăim într-o lume împuţită, spuse Noel, punând mâna pe telefon.

  — Ce faci?

  — Am pe cineva în Curaçao şi vreau să vorbesc cu el. S-ar putea să ştie el ceva.

  — A, da. Inginerul care-ţi retransmite mesajele.

  — Îi sunt dator.

  Noel prinse centrală pentru convorbiri peste ocean şi-i dădu numărul din Curaçao.

  — Rămân la telefon sau mă sunaţi?

  — La ora asta liniile nu sunt aglomerate, domnule.

  — Atunci rămân.

  Se aşeză pe pat şi aşteptă. Nu trecură nouăzeci de secunde şi auzi cum sună telefonul lui Buonoventura.

  Răspunse o voce de bărbat, dar nu era a lui Sam.

  — Da?

  — Cu Sam Buonoventura, vă rog.

  — Cine întreabă?

  — Un prieten intim. Sun din Europa.

  — M-aş mira să mai dea fugă, domnu’. Gata cu răspunsul la telefon.

  — Ce tot vorbeşti?

  — Sam a luat-o-n freză, domnu’. O jigodie de negru de pe-aici l-a strâns de gât cu o sârmă. Căutăm şi pe câmp şi pe plajă, doar, doar om pune mâna pe puiul de căţea.

  Holcroft îşi înclină capul, închise ochii şi-şi opri respiraţia. Mişcările îi fuseseră puse în legătură cu Sam, iar ajutorul acestuia nu putea fi tolerat. Buonoventura era centrul lui de informaţii. Trebuia să fie ucis ca să nu mai transmită nici un fel de mesaje. Nachrichtendienst încerca să-l izoleze, în timp ce el îi rămăsese dator lui Sam, iar datoria fusese plătită cu moarte. Tot ce avea legătură cu el era atins de aripa morţii. Era mesagerul ei.

  — Nu vă mai pierdeţi vremea pe câmp, spuse el, aproape fără să-şi dea seama că vorbeşte. Eu l-am ucis.