10

Acum lumina orbitoare a soarelui nu-i mai bătea în fereastra camerei de hotel; nu mai existau nici corpurile arămii şi date cu ulei ale copiilor mari care se jucau pe nisipul alb al Copacabanei. În schimb, străzile Londrei erau acoperite de o ploaie măruntă iar din când în când vântul sufla cu putere printre clădiri şi pe alei.

  Trecătorii se grăbeau din pragul uşilor spre cozile de la autobuze, spre staţiile de metrou şi spre baruri. La Londra era acea oră când englezii se simţeau eliberaţi din lanţurile trudei zilnice; faptul că-ţi câştigai existenţa nu însemna că exişti. Din experienţa lui Noel, nici un alt oraş din lume nu întâmpină cu o plăcere atât de mare sfârşitul zilei de muncă. Pe străzi exista un sentiment de bună dispoziţie controlată, în ciuda ploii şi a vântului.

  Se întoarse de la fereastră şi se îndreptă spre birou şi spre sticluţa argintie. Îi trebuiseră aproape cincisprezece ore de zbor ca să ajungă la Londra iar acum, odată ajuns, nu era sigur cum trebuia să procedeze. Încercase să se gândească în ambele avioane dar evenimentele din Rio de Janeiro erau atât de uluitoare iar informaţiile strânse atât de contradictorii, încât se simţi pierdut într-un labirint. Pădurea aceea necunoscută era prea deasă. Iar el abia începuse.

  Graff, un supravieţuitor de la Wolfsschanze? Unul din oamenii din Wolfsschanze? Nu era cu putinţă. Oamenii din Wolfsschanze erau devotaţi Genevei şi împlinirii visului lui Heinrich Clausen, iar familia von Tiebolt făcea parte integrantă din acel vis. Graff voia să-i distrugă pe cei din neamul lui von Tiebolt, tot aşa cum ordonase uciderea fiului lui Heinrich Clausen în zona unui punct de observaţie părăsit de deasupra oraşului Rio şi de la fereastra unei maşini noaptea, pe o stradă din oraş. Nu făcea parte din grupul Wolfsschanze. Nu avea cum.

  Fraţii Cararra. Şi ei erau complicaţi. Ce Dumnezeu îi împiedicase să părăsească Brazilia? Din câte-şi dădea seama, nici aeroporturile, nici cheiurile nu le erau închise.

  Credea ceea ce-i spuseseră dar existau prea multe întrebări elementare care aşteptau răspuns. Oricât de mult ar fi încercat să elimine această idee, era ceva în neregulă cu fraţii Cararra. Oare ce anume?

  Noel îşi turnă ceva de băut şi ridică receptorul telefonului. Avea un nume şi un loc de muncă: John Tennyson; The Guardian. Birourile ziarului nu se închideau la sfârşitul zilei. O să vadă în câteva minute dacă informaţia iniţială furnizată de fraţii Cararra era adevărată. Dacă exista un John Tennyson care scria la The Guardian, atunci Johann von Tiebolt fusese găsit.

  În acest caz, pasul următor, potrivit documentului de la Geneva, era ca John Tennyson să-l ducă la sora lui. Gretchen Beaumont. Soţia comandorului Beaumont din Marina Regală. Ea era persoana pe care trebuia s-o vadă; era cel mai vechi vlăstar în viaţă al lui Wilhelm von Tiebolt. Era cheia.

  — Îmi pare extrem de rău, domnule Holcroft, spuse la telefon vocea politicoasă de la biroul de informaţii al lui The Guardian, dar mă tem că nu putem comunica adresele şi numerele de telefon ale ziariştilor noştri.

  — Dar John Tennyson lucrează la dumneavoastră.

  Nu era o întrebare; omul spusese deja că Tennyson nu se afla în biroul din Londra. Holcroft voia doar o confirmare directă.

  — Domnul Tennyson este unul din oamenii noştri de pe continent.

  — Cum pot să-i transmit un mesaj? Imediat. E ceva urgent.

  Omul de la informaţii păru să ezite.

  — Cred că e destul de greu. Domnul Tennyson călătoreşte foarte mult.

  — Să fim sobri, pot să cobor, să vă cumpăr ziarul şi să văd de unde şi-a trimis articolul.

  — Da, bineînţeles. Numai că domnul Tennyson nu se semnează la sfârşitul articolelor. Nu la cele zilnice, doar la sintezele importante…

  — Atunci cum luaţi voi legătura cu el când aveţi nevoie? i-o tăie Holcroft convins că omul îi ascundea ceva.

  Se simţi din nou o ezitare de tipul celei de dinainte, de parcă omul şi-ar fi dres vocea. De ce?

  — Păi… avem un birou de expediere a mesajelor. S-ar putea să dureze câteva zile.

  — Dar n-am câteva zile. Trebuie să dau de el imediat.

  Tăcerea care se lăsă era înnebunitoare. Bărbatul de la The Guardian n-avea nici cea mai mică intenţie de-a oferi vreo soluţie. Noel încercă un alt şiretlic.

  — Ascultă, probabil că n-ar trebui să-ţi spun… e o chestiune confidenţială… dar la mijloc sunt nişte bani. Domnului Tennyson şi familiei sale li s-a lăsat o sumă de bani.

  — Nu ştiam că este căsătorit.

  — Mă refer la familia lui. El şi cele două surori. Le cunoşti? Ştii cumva dacă locuiesc la Londra? Cea mare este…

  — Nu ştiu nimic despre viaţa personală a domnului Tennyson, domnule. Vă sugerez să luaţi legătura cu un avocat consultant.

  Apoi, pe neaşteptate, închise telefonul.

  Nedumerit, Holcroft puse receptorul în furcă. De ce o asemenea lipsă de cooperare deliberată? Se prezentase, dăduse numele hotelului şi timp de câteva clipe bărbatul de la The Guardian îi făcuse impresia că-l ascultă, ca şi cum ar fi avut de gând să-i ofere ajutor. Însă nu-i oferise nimic şi deodată pusese capăt conversaţiei. Totul era foarte ciudat.

  Telefonul sună; nedumerirea lui crescu. Nu ştia nimeni că se afla la acest hotel. Pe buletinul de imigrare completat telefonic trecuse intenţionat Dorchester ca domiciliu din Londra şi nu Belgravia Square, unde stătea de fapt. Nu voia să reuşească nimeni să-i dea de urmă, mai cu seamă cei din Rio de Janeiro. Ridică receptorul, încercând să-şi potolească durerea de stomac.

  — Da?

  — Domnule Holcroft, sunt de la recepţie. Tocmai am aflat că nu vi s-a adus la timp coşuleţul de bun-venit. Ne pare extrem de rău. Mai rămâneţi câteva clipe în cameră?

  Pentru numele lui Dumnezeu, îşi spuse Holcroft. La Geneva aşteptau milioane peste milioane, iar funcţionarul îşi făcea griji pentru un coş cu fructe.

  — Da, rămân.

  — Foarte bine, domnule. Stewardul va veni imediat.

  Holcroft puse receptorul în furcă iar durerea de stomac se domoli. Ochii îi căzură pe cărţile de telefon de pe ultimul raft al noptierei. Puse mâna pe una din ele şi dădu paginile până ajunse la litera T. Erau vreo patru centimetri de Tennysoni, cam cincisprezece nume, nici un John dar trei J. O să înceapă cu ei. Ridică receptorul şi efectuă primul apel.

  — Alo, John?

  Bărbatul de la celălalt capăt al firului se numea Julian. Ceilalţi doi J erau femei. Exista o persoană pe nume Helen Tennyson, nu Helden. Formă numărul. Centralista îi spuse că numărul nu mai exista.

  Se întoarse ca să ia cartea de telefon unde era litera B. Erau şase familii Beaumont în Londra dar nici una nu avea vreo indicaţie de rang sau legătură cu Marina Regală. Însă n-avea ce pierde; ridică iar receptorul şi formă primul număr.

  Înainte de a termina cel de-al patrulea apel, se auzi o bătaie în uşă; îi sosise coşul de bun-venit al englezilor. Trânti o înjurătură fiindcă fusese întrerupt; puse receptorul în furcă şi se îndreptă spre uşă, căutându-se de mărunţiş prin buzunare.

  Doi bărbaţi se aflau în prag, nici unul în uniformă de steward, ambii îmbrăcaţi cu mantale şi ţinându-şi fiecare pălăria în mână. Cel mai înalt dintre cei doi trecuse de cincizeci de ani şi avea un păr drept şi cărunt care încadra un chip ars de soare şi bătut de vânturi; cel mai tânăr era cam de vârsta lui Noel şi avea ochi limpezi şi albaştri, păr roşcat şi creţ şi un mic semn pe frunte.

  — Da?

  — Domnul Holcroft?

  — Da.

  — Noel Holcroft, cetăţean al Statelor Unite, număr de paşaport F-doi-zero-patru-şapte-opt…

  — Sunt Noel Holcroft. N-am ştiut niciodată pe de rost numărul paşaportului.

  — Putem să intrăm, vă rog?

  — Nu sunt sigur. Cine sunteţi?

  Ambii bărbaţi îşi ţineau legitimaţiile negre în mână; le deschiseră discret.

  — Serviciul Britanic de Informaţii, secţia 5, spuse cel mai în vârstă.

  — De ce aţi venit la mine?

  — O problemă oficială, domnule. Ne daţi voie înăuntru?

  Noel dădu din cap nesigur, în timp ce durerea de stomac îi revenea. Peter Baldwin, omul care îi ordonase să „amâne operaţiunea Geneva” făcuse parte din M.I. Secţia 6. Iar Baldwin fusese ucis de oamenii din Wolfsschanze fiindcă se amestecase. Oare aceşti agenţi englezi ştiau adevărul despre Baldwin? Ştiau că Baldwin îl sunase? O, Dumnezeule, numerele de telefon puteau fi aflate prin centralele hotelurilor! Sigur că ştiau!… Pe urmă Holcroft îşi aminti: Baldwin nu îl sunase; venise la apartamentul lui. Noel fusese cel care îl sunase.

  Nu aveţi idee ce faceţi. Nu are nimeni în afară de mine.

Dacă era să-l creadă pe Baldwin, acesta nu spusese nimănui nimic. În acest caz, unde era legătura? De ce se interesa Serviciul Britanic de Informaţii de un american pe nume Holcroft? De unde au ştiut unde să-l găsească? Cum?

  Cei doi englezi intrară. Bărbatul mai tânăr şi roşcat se duse repede la baie, aruncă o privire, apoi se întoarse şi se îndreptă spre fereastră. Colegul lui mai vârstnic rămase lângă birou iar ochii lui cercetau atent pereţii, podeaua şi dulapul deschis.

  — Bun, sunteţi înăuntru, spuse Noel. Ce s-a întâmplat?

  — Tinamou, domnule Holcroft. Spuse bărbatul cărunt.

  — Cine?

  — Repet. Tinamou.

  — Asta ce dracu’ mai e?

  — Conform enciclopediilor obişnuite, Tinamou este o pasăre că îşi face cuibul în pământ şi al cărei colorit de protecţie o face imposibil de distins de locul unde trăieşte; se deplasează dintr-un loc în altul prin zboruri scurte şi iuţi.

  — E foarte instructiv, dar n-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbiţi.

  — Noi credem că aveţi, spuse bărbatul mai tânăr aflat la fereastră.

  — Vă înşelaţi. N-am auzit în viaţa mea de o asemenea pasăre şi nu văd de ce aş fi auzit. Evident că vă referiţi la cu totul altceva dar nu pot să fac nici un fel de legătură.

  — Fireşte, îl întrerupse agentul de lângă birou, nu ne referim la o pasăre. Tinamou este un bărbat; cu toate acestea, numele i se potriveşte de minune.

  — Pentru mine nu înseamnă nimic. De ce ar trebui să însemne?

  — Pot să vă dau un sfat?

  Bărbatul mai vârstnic vorbise pe un ton tranşant, cu o urmă de iritare în voce.

  — Sigur. Probabil că oricum n-o să-l pricep.

  — Ar fi mult mai bine să cooperaţi cu noi decât să refuzaţi. E posibil să fiţi folosit deşi, sincer să fiu, ne cam îndoim. În orice caz, dacă ne ajutaţi, suntem gata să credem că aţi fost într-adevăr folosit. Cred că mai corect de atât nu se poate.

  — Am avut dreptate, spuse Holcroft. Nu vă înţeleg.

  — Atunci haideţi să lămurim nişte lucruri şi poate că o să înţelegeţi. Aţi făcut cercetări în legătură cu John Tennyson, născut Johann von Tiebolt, care a imigrat în Regatul Unit cu aproximativ şase ani în urmă. În prezent este angajat pe post de corespondent poliglot pentru The Guardian.

  — Omul de la informaţii de la The Guardian, îl întrerupse Noel. V-a sunat – sau a pus pe cineva să vă sune. De-asta a ezitat, de-asta m-a dus cu vorba şi după aceea mi-a închis telefonul. Şi blestematele alea de fructe; ca să fiţi siguri că nu ies din cameră. Ce se întâmpla?

  — Putem să vă întrebăm de ce încercaţi să-l găsiţi pe John Tennyson?

  — Nu.

  — Aţi afirmat, atât aici cât şi la Rio de Janeiro, că e în joc o sumă de bani…

  — Rio de…! Isuse!

  — Că sunteţi un „intermediar”, continuă englezul. Ăsta a fost termenul pe care l-aţi folosit.

  — E o chestiune confidenţială.

  — Noi credem că e una internaţională.

  — Doamne sfinte, de ce?

  — Pentru că încercaţi să înmânaţi o sumă de bani. Dacă se respectă regulile de bază, se ajunge la trei sferturi din plata totală.

  — Pentru ce?

  — Pentru un asasinat.

  — Un asasinat?

  — Da. În băncile de date din jumătate din lumea civilizată, Tinamou are o singură descriere: „asasin”. „Asasin – şef”, ca să fiu exact. Iar noi avem toate motivele să credem că Johann von Tiebolt, alias John Tennyson, este Tinamou.

Noel era uluit. Mintea îi era cuprinsă de o agitaţie nebună. Un asasin! Doamne Dumnezeule! Asta încercase să-i spună Peter Baldwin? Că unul din moştenitorii contului din Geneva era un asasin?

  N-are nimeni idee în afară de mine.

Dacă aveau dreptate, sub nici o formă nu le putea dezvălui adevăratul motiv pentru care voia să-l găsească pe John Tennyson. Discuţiile de la Geneva ar fi dezastruoase; contul imens ar fi îngheţat, ar fi fost deferit tribunalelor internaţionale, iar testamentul lui ar fi fost distrus. Nu putea îngădui să se întâmple una ca asta; acum era conştient de acest lucru.

  Totuşi, era la fel de important că motivele pentru care îl căuta pe Tennyson să fie mai presus de orice bănuială, mai presus de orice relaţie cu Tinamou sau de recunoaştere a lui.

  Tinamou! Un asasin! Teoretic, era informaţia cea mai periculoasă cu putinţă. Dacă exista un sâmbure de adevăr în ce credeau oamenii de la M.I. 5, bancherii din Geneva vor suspenda discuţiile, vor închide seifurile şi vor aştepta încă o generaţie. Totuşi, hotărârea de anulare a testamentului ar putea fi luată doar de dragul aparenţelor. Dacă Tennyson chiar era Tinamou, putea fi dat în vileag, prins şi îndepărtat cu desăvârşire de contul din Geneva iar testamentul ar rămâne intact. Greşelile vor fi într-adevăr reparate. Potrivit prevederilor documentului, sora mai mare era cheia – ea era primul copil în viaţă, nu fratele.

  Un asasin! Dumnezeule!

  Trebuia început cu începutul. Holcroft ştia că trebuie să înlăture convingerile celor doi bărbaţi de la el din cameră. Se îndreptă nesigur spre un scaun, se aşeză şi se aplecă în faţă.

  — Ascultaţi-mă, le spuse el, cu o voce moale din cauza uimirii. V-am spus adevărul. Nu ştiu nimic despre nici un Tinamou şi despre nici un asasin. Eu am treabă cu familia von Tiebolt, nu cu un anumit membru al ei. Încercam să-l găsesc pe Tennyson fiindcă mi s-a spus că el era von Tiebolt şi că lucrează la The Guardian. Asta e tot.

  — Dacă aşa stau lucrurile, spuse bărbatul cu păr roşcat, poate că ne explicaţi exact ce treabă aveţi.

  Întemeiază-ţi minciuna pe un fapt adevărat.

— O să vă spun ce pot, ceea ce nu înseamnă mare lucru. Am pus şi eu cap la cap câte ceva din ce-am aflat la Rio. Este o problemă confidenţială şi e vorba într-adevăr de bani.

  Noel trase adânc aer în piept şi întinse mâna după ţigări.

  — Familiei von Tiebolt i s-a lăsat o moştenire – nu mă întrebaţi din partea cui fiindcă nu ştiu iar avocatul n-o să vrea să vă spună.

  — Cum îl cheamă pe acest avocat? întrebă bărbatul cărunt.

  — Va trebui să obţin permisiunea lui ca să vă spun, răspunse Holcroft, aprinzându-şi ţigara şi întrebându-se pe cine ar putea suna la New York de la un telefon public care să nu poată fi urmărit din Londra.

  — S-ar putea să vă cerem s-o faceţi, spuse agentul mai vârstnic. Continuaţi, vă rog.

  — La Rio am aflat că familia von Tiebolt era dispreţuită de comunitatea germană de-acolo. Bănuiesc – dar e o simplă ipoteză – că într-un fel s-au opus naziştilor din Germania şi că banii le-ar fi putut fi lăsaţi de unul sau mai mulţi germani antinazişti.

  — Din America? întrebă roşcatul.

  Noel simţi capcana, fiind pregătit. Fii consecvent.

  — Evident, cine a lăsat bani familiei von Tiebolt trăieşte acolo de multă vreme. Dacă a venit, sau au venit, în Statele Unite după război, asta ar putea să însemne că au avut certificate sanitare în regulă. Pe de altă parte, ar putea fi vorba de rude care au ajuns în State cu ani în urmă. Sincer să fiu, nu ştiu.

  — De ce aţi fost ales ca intermediar? Nu sunteţi avocat.

  — Nu, dar avocatul e prietenul meu, replică Holcroft. Ştie că fac multe călătorii, ştia că urma să merg în Brazilia pentru un client… Sunt arhitect. M-a rugat să dau nişte telefoane şi mi-a dat câteva nume, inclusiv ale oamenilor de la serviciul de imigrări din Rio.

  Procedează simplu, evită complicaţiile.

— V-a cerut destul de mult, nu?

  Neîncrederea agentului roşcat era uşor de sesizat în tonul întrebării.

  — Nu cine ştie. Şi el mi-a făcut atâtea servicii, puteam să-i fac şi eu unul.

  Noel trase din ţigară.

  — E o nebunie. Ceva care începuse ca o simplă… mă rog, e o nebunie.

  — Vi s-a spus că Johann von Tiebolt este unul şi acelaşi cu John Tennyson şi că lucrează la Londra sau că are sediul la Londra, spuse bărbatul mai în vârstă, ţinându-şi mâinile în buzunarele mantalei şi coborându-şi privirea spre Noel. Prin urmare, ca să faceţi un serviciu, v-aţi hotărât să veniţi din Brazilia în Anglia şi să-l găsiţi. Ca să faceţi un serviciu… Da, domnule Holcroft şi eu cred că e o nebunie.

  Noel îl fulgeră cu privirea pe bărbatul cărunt. Îşi aminti cuvintele lui Sam Buonoventura: M-am înfuriat şi eu… E singurul fel în care te poţi înţelege cu un sticlete plin de draci.

  — Păi staţi puţin! N-am venit special de la Rio la Londra pentru familia von Tiebolt. Sunt în drum spre Amsterdam. Dacă vreţi să verificaţi la biroul meu din New York, o să aflaţi că am o lucrare în Curaçao. Pentru cultura dumneavoastră, e o colonie olandeză, iar la Amsterdam mă duc pentru nişte discuţii pe marginea proiectelor.

  Privirea din ochii celui mai vârstnic păru mai puţin severă.

  — Înţeleg, spuse el încet. E foarte posibil să fi tras nişte concluzii greşite, dar cred că veţi fi de acord că modul cum s-au prezentat faptele la prima vedere ne-a condus la ele. Cred că vă datorăm scuze.

  Mulţumit de sine, Noel îşi stăpâni tentaţia de a zâmbi. Îşi învăţase bine lecţiile, minţise cu garda sus.

  — E-n regulă, replică el. Dar acum m-aţi făcut curios. Acest Tinamou. De unde ştiţi că e von Tiebolt?

  — Nu suntem siguri, răspunse agentul cu păr cărunt. Speram să ne-o confirmaţi dumneavoastră. Cred că ne-am înşelat.

  — Cu siguranţă. Dar de ce Tennyson? Bănuiesc că ar trebui să-i spun avocatului din New York…

  — Nu, îl întrerupse englezul. Nu faceţi asta. Nu aveţi voie să discutaţi cu nimeni despre acest lucru.

  — E cam târziu, nu? spuse Holcroft la risc. „Chestiunea” a fost discutată. Nu am nici o obligaţie faţă de domniile voastre dar faţă de avocatul acela am. Îmi e prieten.

  Oamenii de la M.I. 5 se uitară unul la altul, îngrijorarea citindu-li-se ambilor în priviri.

  — Înaintea unei obligaţii faţă de un prieten, spuse bărbatul mai în vârstă, cred că trebuie să stea o altă mult mai mare. Una care poate fi confirmată de propriul dumneavoastră guvern. Aceasta este o investigaţie de mare fineţe şi strict secretă. Tinamou este un ucigaş internaţional. Printre victimele lui se află câţiva dintre cei mai distinşi oameni din lume.

  — Şi credeţi că e Tennyson?

  — Dovezile sunt indirecte, dar foarte, foarte solide.

  — Dar totuşi neconcludente.

  — Neconcludente.

  — Acum câteva minute eraţi siguri.

  — Acum câteva minute încercam să vă prindem în cursă. E doar un procedeu tehnic.

  — E jignitor al naibii.

  — E eficient al naibii, spuse roşcatul cu semn pe frunte.

  — Care sunt dovezile indirecte împotriva lui Tennyson?

  — O să păstraţi secretul cu cea mai mare stricteţe? întrebă agentul mai vârstnic. Dacă doriţi, cererea vă poate fi transmisă şi prin intermediul autorităţii legislative supreme din ţara dumneavoastră.

  Holcroft renunţă.

  — Bine, n-o să sun la New York; n-o să spun nimic. Dar vreau informaţii.

  — Nu ne târguim, spuse bărbatul mai tânăr pe un ton arţăgos, domolit apoi de o privire a colegului său.

  — Nu e vorba de nici un târg, spuse Noel. Am zis că o să iau legătura cu un membru al familiei şi cred că aşa se cade. Unde pot să dau de surorile lui Tennyson? Una s-a măritat cu un comandor de marină pe nume Beaumont. Avocatul din New York ştie acest lucru; o să încerce el s-o găsească dacă n-o fac eu. Aş putea la fel de bine s-o caut eu.

  — Ar fi mult mai bine, încuviinţă bărbatul cu păr cărunt. Suntem convinşi că nici una din femei nu e la curent cu activităţile fratelui ei. Din cât ne-am putut da seama, membrii familiei s-au înstrăinat unul de altul. Nu ştim cât de serios însă fie că nu au comunicat între ei, fie că au făcut-o foarte rar. Sincer să fiu, apariţia dumneavoastră este o complicaţie cu care n-am vrea să ne împovărăm. Nu vrem să alertăm pe nimeni; o situaţie sub control e incomparabil de preferat.

  — N-o să intre nimeni în alertă, spuse Noel. Îmi las mesajul şi-mi văd de treabă.

  — La Amsterdam?

  — La Amsterdam.

  — Da, bineînţeles. Sora mai mare s-a măritat cu comandorul Anthony Beaumont; e a doua lui soţie. Locuiesc lângă Portsmouth, câteva mile la nord de baza navală, într-o suburbie din Portsea. E trecut în cartea de telefon. Fata mai mică s-a mutat de curând la Paris. Traduce pentru Editura Gallimard dar nu e de găsit la adresa firmei. Nu ştim unde locuieşte.

  Holcroft se ridică de pe scaun şi trecu printre cei doi bărbaţi, îndreptându-se spre birou. Puse mâna pe stiloul hotelului şi scrise pe o foaie de hârtie.

  — Anthony Beaumont… Portsmouth… Editura Gallimard… Cum se scrie „Gallimard”?

  Agentul roşcat îi spuse.

  Noel termină de scris.

  — O să dau telefon de dimineaţă şi o să trimit o notă la New York, spuse el, întrebându-se cam cât i-ar trebui ca să meargă cu maşina la Portsmouth. O să-i spun avocatului că le-am găsit pe surori dar n-am putut să iau legătura cu fratele. E bine aşa?

  — Nu v-am putea convinge să lăsaţi baltă toată povestea?

  — Nu. Ar însemna să explic de ce şi nu asta doriţi.

  — Foarte bine. Atunci, să sperăm c-o să fie bine.

  — Iar acum spuneţi-mi de ce credeţi că John Tennyson e unul şi acelaşi cu acest Tinamou. Îmi sunteţi datori.

  Bătrânul se opri.

  — Poate că da, spuse el. Subliniez încă o dată caracterul strict secret al informaţiilor.

  — Cui aş putea să-i spun? Nu lucrăm în acelaşi domeniu.

  — În regulă, rosti bărbatul cu păr cărunt. Cum aţi spus, vă suntem datori. Dar trebuie să ştiţi că faptul că vi s-au comunicat aceste lucruri putea duce la anumite concluzii. Foarte puţini oameni sunt la curent.

  Holcroft deveni rece şi nu-i fu greu să-şi exprime mânia.

  — Dar nici nu cred că sunt mulţi care s-au trezit că le bat la uşă oameni ca voi şi că-i acuză că plătesc asasini. Dacă aş fi la New York v-aş da în judecată. Chiar că-mi sunteţi datori.

  — Foarte bine. Am descoperit o schemă, la început prea vizibilă ca să merite să-i dăm atenţie, până când am studiat omul. De câţiva ani, Tennyson apărea constant în apropierea zonei unde aveau loc asasinate. Era ciudat. De fapt, scria articole despre aceste evenimente pentru The Guardian, trimiţându-şi reportajele de la faţa locului. Cam cu un an în urmă, de exemplu, s-a ocupat de uciderea acelui american la Beirut, tipul de la ambasadă care bineînţeles că lucra pentru C.I.A. Cu trei zile înainte, fusese la Bruxelles; brusc, a plecat la Teheran. Am început să-l studiem şi am aflat lucruri uimitoare. Credem că el este Tinamou. E absolut sclipitor şi, poate chiar nebun de legat.

  — Ce aţi aflat?

  — În primul rând, ştiţi cine-a fost tatăl lui. Unul din primii nazişti, un măcelar de ultimă speţă…

  — Sunteţi siguri că aşa stau lucrurile? întrebă Noel, dându-şi seama imediat că se pripise. Vreau să spun că nu înseamnă neapărat…

  — Nu, presupun că nu, spuse agentul încărunţit. Dar de aici decurg nişte lucruri cel puţin neobişnuite, ca să nu spun altfel. Tennyson e un fanatic care vrea să facă de toate. Şi-a luat două licenţe universitare în Brazilia la o vârstă la care majoritatea studenţilor abia se înscriu la facultate. A învăţat cinci limbi străine pe care le vorbeşte fluent. A fost un foarte bun om de afaceri în America de Sud; a strâns o groază de bani. Toate astea nu prea îl recomandă pentru un simplu post de corespondent al unui ziar.

  — Oamenii se schimbă; interesele se schimbă. Dovezile de genul ăsta chiar că sunt indirecte. Şi extrem de slabe.

  — Cu toate acestea, împrejurările în care lucrează aici ne confirmă presupunerile, spuse bărbatul mai în vârstă. Nimeni de la The Guardian nu-şi aduce aminte când sau cum a fost angajat. Într-o bună zi numele lui a apărut pur şi simplu pe statul de plată computerizat, cu o săptămână înainte de a trimite primul reportaj din Anvers. Nu auzise nimeni de el.

  — Dar cineva tot l-a angajat.

  — Da, aşa este. Omul a cărui semnătură a apărut pe dactilograma întrevederii de angajare şi în cartea de muncă a fost ucis într-un accident de metrou cu totul neobişnuit, în care şi-au pierdut viaţa cinci persoane.

  — Un metrou din Londra… spuse Holcroft, oprindu-se. Îmi amintesc că am citit despre el.

  — S-a invocat o greşeală a mecanicului dar nu ţine, adăugă roşcatul. Omul avea o experienţă de optsprezece ani. A fost crimă în toată regula. Prin amabilitatea lui Tinamou.

  — Nu puteţi fi sigur, spuse Holcroft. Greşeala e greşeală. Care au fost câteva din celelalte… coincidenţe? Unde au mai avut loc crime?

  — Am pomenit de Beirut. De asemenea, la Paris. O bombă a explodat sub maşina ministrului francez al muncii, în Rue du Bac, omorându-l pe loc. Tennyson se afla la Paris; cu o zi înainte fusese în Frankfurt. Cu şapte luni în urmă în timpul incidentelor din Madrid, o oficialitate a guvernului a fost împuşcată de la o fereastră de la etajul patru, chiar deasupra mulţimii. Tennyson se găsea la Madrid; venise cu avionul de la Lisabona cu doar câteva ore mai devreme. Mai sunt şi altele; fenomenul continuă şi astăzi.

  — Nu l-aţi interogat niciodată?

  — De două ori. Nu ca pe un suspect, fireşte, ci ca pe un expert în acest gen de evenimente. Tennyson e aroganţa întruchipată. A pretins că a analizat regiunile caracterizate prin tulburări sociale şi politice şi că şi-a urmat instinctul, ştiind precis că în acele locuri aveau să se producă acte de violenţă şi asasinate. A avut impertinenţa să ne dea şi lecţii; ne-a spus că ar trebui să învăţăm să anticipăm şi să nu ne lăsăm surprinşi atât de des.

  — E posibil să fi spus adevărul?

  — Dacă aţi avut de gând să ne jigniţi, s-a marcat. Ţinând seamă de ce s-a întâmplat în seara asta, poate că am meritat-o.

  — Îmi cer scuze. Dar date fiind calităţile pe care le are, trebuie să vă gândiţi şi la această posibilitate. Unde e Tennyson acum?

  — A dispărut în Bahrein de patru zile. Oamenii noştri din teren îl urmăresc din Singapore până în Atena.

Cei doi bărbaţi de la M.I. 5 intrară în liftul nepopulat. Agentul roşcat se întoarse spre colegul său.

  — Ce impresie ţi-a făcut? întrebă el.

  — Nu ştiu, sună încet răspunsul. I-am spus destul ca să-l punem pe jar; poate aflăm ceva. Prea se poartă ca un amator ca să fie o legătură adevărată. Cei care plătesc pentru un asasinat ar fi nebuni dacă ar trimite banii prin Holcroft. Iar dacă ar face-o, Tinamou nu i-ar primi.

  — Dar minţea.

  — Evident. Şi încă destul de prost.

  — Înseamnă că e folosit.

  — Foarte posibil. Dar pentru ce?