23

Holcroft o asculta atent, pândind eventualele note false. Nu existau. Îi spunea ce ştia, chiar dacă asta nu însemna mare lucru.

  — Cam cu şase săptămâni înainte de a pleca din Brazilia, explică Helden, m-am întors acasă cu maşina, seara, după un seminar la Universitate; pe atunci locuiam în afara oraşului, în faţa porţii era parcată o limuzină închisă la culoare, aşa că am oprit în spatele ei. Îndreptându-mă spre verandă, am auzit pe cineva ţipând înăuntru. Se desfăşurau lupte grele şi nu-mi dădeam seama cine putea fi; nu l-am recunoscut pe cel care ţipa. Urla fără încetare şi am desluşit cuvinte ca „ucigaş”, „asasin”, „tu ai fost”… ceva în genul ăsta. Am dat fuga înăuntru şi l-am găsit pe Johann stând în hol în faţa bărbatului. M-a văzut şi i-a spus acestuia să se potolească. Omul a încercat să-l lovească pe Johann dar fratele meu e foarte puternic; i-a prins braţele bărbatului şi l-a împins pe uşă afară. Ultimele cuvinte pe care i le-a strigat acesta au lăsat să se înţeleagă că ştiau şi alţii; că aceştia o să aibă grijă ca Johann să fie spânzurat pentru crimă iar dacă n-o să se întâmple aşa o să-l ucidă cu mâna lor. A căzut pe trepte, continuând să ţipe, după care a alergat la limuzină iar Johann s-a luat după el. I-a spus ceva prin geamul portierei; bărbatul l-a scuipat în faţă pe fratele meu şi dus a fost.

  — L-ai întrebat pe fratele tău despre toate astea?

  — Normal. Dar Johann n-a vrut să stea de vorbă, spunând doar că omul era nebun. Pierduse o grămadă de bani într-o afacere riscantă şi înnebunise.

  — Dar nu l-ai crezut.

  — Am încercat dar pe urmă întrunirile au început să se ţină lanţ. Johann lipsea foarte mult de-acasă, câteodată zile întregi; se purta foarte neobişnuit. Apoi, la doar câteva săptămâni, a luat avionul şi a plecat la Recife, cu un nume nou într-o ţară nouă. Cine a fost ucis era foarte bogat şi foarte puternic. Altfel n-ar fi avut asemenea prieteni.

  — N-ai idee cine era bărbatul care a fost la voi acasă în seara aceea?

  — Nu. Îl mai văzusem dar nu-mi puteam aduce aminte unde, iar Johann n-a vrut să-mi spună. Mi-a interzis să mai vorbesc despre povestea aceea. Existau lucruri pe care nu trebuia să le ştiu.

  — Şi-ai acceptat situaţia?

  — Da. Încearcă să înţelegi. Eram copii de nazişti şi ştiam ce înseamnă asta. De cele mai multe ori era preferabil să nu pui întrebări.

  — Dar trebuia să ştii ce se întâmpla.

  — O, am fost învăţaţi; să nu-ţi formezi o imagine greşită, spuse Helden. Am fost antrenaţi ca să scăpăm de israelieni; ne puteau smulge informaţii cu forţa. Am învăţat să deosebim un racoleur din ODESSA de un fanatic din Rache, să scăpăm, să folosim o sută de şiretlicuri diferite ca să-i păcălim.

  Noel clătină din cap uimit.

  — Pregătirea de zi cu zi în locul clubului veseliei din liceu. E o nebunie.

  — Ai fi putut folosi cuvântul ăsta cu trei săptămâni în urmă, spuse ea prinzându-l de mână. Acum nu mai poţi. După cele întâmplate azi.

  — Cum adică?

  — În maşină ţi-am spus că-mi pare rău pentru tine fiindcă n-ai nici un fel de pregătire.

  — Iar eu ţi-am răspuns că am impresia că recuperez contra cronometru.

  — Dar atât de puţin şi atât de târziu. Johann mi-a spus să te învăţ tot ce pot. Vreau să fii atent la mine, Noel. Încearcă să ţii minte tot ce-ţi spun.

  — Ce anume?

  Holcroft simţi strânsoarea puternică a mâinii şi-i văzu îngrijorarea din priviri.

  — O să te duci la Berlin. Vreau să te şi întorci.

  Aceste cuvinte fură începutul. Noel avu momente când îi veni să zâmbească – sau, mai rău, să râdă – dar intensitatea vocii ei îl făcu să se stăpânească; era mai serioasă ca niciodată. În cursul după-amiezii fuseseră ucişi trei oameni. El şi Helden ar fi putut fi uşor victimele numărul patru şi cinci. Prin urmare, ascultă şi încercă să ţină minte. Totul!

  — N-ai timp să-ţi procuri acte false; ţi-ar lua câteva zile. Ai bani. Cumpără încă un bilet de avion. Fii cu ochii în patru şi nu permite nimănui să se aşeze lângă tine. Nu te lăsa înconjurat. În fine, nu mânca şi nu bea nimic altceva decât ce ţi-ai luat cu tine.

  Câteva clipe gândul îi fugi la un avion englez 747 şi la o fiolă de stricnină.

  — E o sugestie pe care n-am s-o uit.

  — Bine faci. E atât de uşor să ceri o cafea sau chiar şi un pahar cu apă. Abţine-te.

  — O să mă abţin. Ce se întâmplă când ajung la Berlin?

  — Într-un oraş, oricare ar fi, îl corectă ea. Găseşti un hotel mic într-un cartier aglomerat unde ocupaţia de bază este pornografia, unde există prostituţie şi narcotice. În zonele astea nu ţi se cer niciodată actele la recepţie. Ştiu pe cineva care o să ne dea numele unui hotel din Berlin…

  Cuvintele se înlănţuiau fără întrerupere, descriind diverse tactici, definind anumite metode, învăţându-l cum să improvizeze variaţiuni când era cazul…

  Trebuia să folosească nume false, să schimbe camerele zilnic iar hotelurile de două ori pe săptămâna. Convorbirile telefonice trebuiau efectuate întotdeauna de la telefoane publice, niciodată din camere de hotel sau din reşedinţe particulare. Era obligat să aibă la el un minimum de trei schimburi de haine de stradă, inclusiv pălării, şepci şi ochelari de forme diferite; pantofii trebuiau să aibă talpă de gumă. Erau cei mai buni pentru alergarea cu minimum de sunete, oprirea şi pornirea rapidă şi mersul silenţios. Dacă i se puneau întrebări, trebuia să mintă cu indignare dar nu şi cu aroganţă şi niciodată ridicând tonul. Acest gen de mânie provoca ostilitate iar ostilitatea însemna întârziere şi întrebări suplimentare. Când mergea cu avionul de la un aeroport la altul trebuia să aibă pistolul demontat, ţeava separată de mâner şi încărcătorul scos. În general, acest procedeu îi mulţumea pe vameşii europeni: armele inoperante nu-i interesau; contrabandă, da. Dar dacă aveau obiecţii, trebuia să-i lase să confişte pistolul; avea să cumpere altul în loc. Dacă totuşi i-l lăsau, trebuia să-l reasambleze imediat, într-o cabină de toaletă din W.C.-ul bărbaţilor.

  Strada… Îi spuse lui Helden că la străzi şi aglomeraţii se mai pricepea şi el.

  — Nu ştii niciodată suficient, replică ea. Şi îl sfătui să meargă cât mai aproape de bordură cu putinţă şi să fie gata să treacă strada printre maşini la cel mai mic semn de ostilitate sau supraveghere.

  — Ţine minte, îi spuse ea, tu eşti amatorul, ei sunt profesioniştii. Profită de poziţia asta; transformă-ţi handicapul într-un avantaj. Amatorul face lucruri neaşteptate, nu fiindcă ar fi isteţ sau experimentat, ci fiindcă altceva nu ştie. Procedează prin surprindere şi pe faţă, ca şi cum ai fi încurcat. Pe urmă opreşte-te şi aşteaptă. Adeseori confruntarea e ultimul lucru pe care şi-l doreşte cel care te supraveghează. Dar dacă vrea aşa ceva, e bine să-i dai ocazia. Trage. Ar trebui să ai şi un amortizor. O să-ţi aduc unul de dimineaţă. Ştiu eu de unde.

  Se întoarse uluit, incapabil să vorbească. Ea îi observă uimirea din priviri.

  — Îmi pare rău, îi spuse aplecându-se în faţă, surâzând trist şi sărutându-l.

  Continuară să vorbească în cea mai mare parte a nopţii, profesoara şi elevul, iubita şi iubitul. Helden era obsedată; inventă fel de fel de situaţii şi-l punea să-i spună cum ar acţiona în împrejurările descrise.

  — Eşti în tren, străbaţi un coridor îngust şi ai asupra ta nişte acte importante. Un bărbat se apropie de tine din direcţia opusă. Îl cunoşti, e inamicul. În spatele tău sunt alţi oameni; nu poţi să te întorci. Ce faci?

  — Bărbatul ăsta, inamicul, vrea să-mi facă rău?

  — Nu ştii precis. Ce faci? Repede!

  — Păi, cred că merg mai departe. Atent, aşteptându-mă la ce-i mai rău.

  — Nu, dragul meu. Actele! Trebuie să le aperi! Te împiedici; cazi la pământ!

  — De ce?

  — Ca să atragi atenţia asupra ta; oamenii te ajută să te ridici. Iar într-o asemenea situaţie inamicul renunţă să te atace. Ţi-ai creat propria ta diversiune.

  — Prin mine însumi, spuse Noel, edificat.

  — Exact.

  Lucrurile continuară aşa ore în şir până când profesoara şi elevul fură epuizaţi. Făcură dragoste în linişte şi se ţinură în braţe, apăraţi şi mângâiaţi de propria lor căldură, izolaţi de lumea de afară care acum li se părea ceva îndepărtat. Într-un târziu, Helden adormi cu capul pe pieptul lui şi cu părul revărsându-i-se pe propriul chip.

  El mai rămase treaz o vreme, cu un braţ petrecut pe după umerii ei şi se întrebă cum era posibil ca o fetiţă care fusese fermecată de Vrăjitorul din Oz să ajungă o practicantă atât de versată a artei înşelării şi evadării. Venise din altă lume şi pătrunsese în lumea asta cu o viteză îngrijorătoare.

  Se treziră prea târziu ca Helden să mai meargă la serviciu.

  — Nu-i nimic, spuse ea întinzând mâna spre telefon. Avem de făcut cumpărături. Şefa mea o să accepte o a doua zi de boală. Cred că s-a îndrăgostit de mine.

  — Cred că şi eu, spuse Noel mângâindu-i linia gâtului cu degetele. Unde stai?

  Ea îl privi şi zâmbi în timp ce îi dădu numărul centralistei. Apoi acoperi receptorul.

  — N-o să poţi obţine informaţii preţioase exploatându-mi instinctele primare. Ai uitat că am antrenament?

  Zâmbi din nou.

  Iar el încercă iarăşi acel sentiment înnebunitor.

  — Vorbesc serios. Unde stai?

  Zâmbetul dispăru.

  — Nu pot să-ţi spun.

  Luă mâna de pe receptor şi vorbi repede în franceză cu centralista de la Gallimard.

  După o oră intrau în Paris cu maşina, mai întâi oprindu-se la hotel, unde el îşi strânse lucrurile, apoi ajungând într-un cartier plin de magazine cu îmbrăcăminte de mâna a doua. Profesoară îşi exercită încă o dată autoritatea; alese veşmintele cu un ochi de specialist. Hainele selecţionate pentru elevul ei erau absolut banale, greu de localizat într-o mulţime.

  Impermeabilului i se adăugară un loden şi un pardesiu maro, o pălărie ponosită de ţară, o altă pălărie de pâslă închisă la culoare, cu calotă boţită, o şapcă neagră al cărei cozoroc atârna moale în faţă. Toate erau uzate. Nu şi pantofii. Aceştia erau noi. O pereche cu talpă groasă de crep; o alta, ceva mai pretenţioasă, a cărei talpă de piele reprezenta baza pe care un pantofar adăugă un strat de gumă ceva mai încolo pe aceeaşi stradă.

  Atelierul de reparat încălţăminte se afla la patru blocuri distanţă de un magazin cu o faţadă sărăcăcioasă. Helden intră singură, lăsându-l să aştepte afară. Apăru după zece minute cu un cilindru perforat, amortizorul pistolului său automat.

  Era echipat cu haine şi înarmat cum se cuvine. Era prelucrat şi aruncat în luptă după cea mai scurtă perioadă de pregătire elementară pe care şi-ar fi putut-o închipui cineva. Îl văzuse pe inamic. În viaţă şi urmărindu-l… iar apoi mort pe străduţele şi aleile unui sat numit Montereau-faut-Yonne. Oare unde era inamicul acum?

  Helden era convinsă că scăpaseră de el pentru o vreme. Credea că era posibil ca inamicul să-l aştepte la aeroport dar că, odată ajuns la Berlin, putea să scape iar de el.

  Trebuia s-o facă. Ea îl voia înapoi şi avea să-l aştepte.

  Se opriră la un restaurant mic ca să prânzească şi să bea un vin. Helden dădu un ultim telefon şi se întoarse în separeu cu numele unui hotel din Berlin. Se afla în Hurenviertel, acea zonă a oraşului unde sexul era un produs oferit pe scară largă.

  Îl prinse de mână şi-şi apropie chipul de al lui; peste câteva minute avea să iasă singur pe stradă şi să ia un taxi până la aeroportul Orly.

  — Ai grijă, dragul meu.

  — O să am.

  — Ţine minte lucrurile pe care ţi le-am spus. S-ar putea să-ţi prindă bine.

  — O să le ţin minte.

  — Lucrul cel mai greu e să accepţi că toate astea se întâmpla cu adevărat. O să te trezeşti întrebându-te: de ce eu? De ce toate acestea? Nu te mai gândi la ele; acceptă situaţia aşa cum este.

  Pentru tine nimic nu mai este ca înainte. Nimic nu mai poate fi la fel.

  — Am şi acceptat-o. Şi în plus te-am găsit pe tine.

  Ea se uită în altă direcţie, după care se întoarse spre el.

  — Când ajungi la Berlin, lângă hotel, agaţă o curvă de pe stradă. E o metodă de apărare foarte bună. Ţine-o pe lângă tine până când iei legătura cu Kessler.

  Avionul 707 al companiei Air France se apropia de aeroportul Tempelhof. Noel stătea în partea dreaptă a aparatului, pe al treilea loc de la capătul intervalului iar scaunul de lângă el era neocupat.

  Ai bani. Cumpără încă un bilet de avion… şi nu permite nimănui să se aşeze lângă tine; nu te lăsa înconjurat.

  Metode de supravieţuire recomandate de o supravieţuitoare, îşi spuse Holcroft. Iar apoi îşi aminti că şi mama lui se intitulase o supravieţuitoare. Althene folosise acest cuvânt cu o anumită mândrie când vorbise cu el la telefon, de la o distanţă de patru mii de mile.

  Îi spusese că o să facă o călătorie. Era felul ei de a sta ascunsă câteva săptămâni, metoda de evadare şi refugiu învăţată cu peste treizeci de ani în urmă. Dumnezeule, chiar că era incredibilă! Noel se întrebă unde o să plece şi ce o să facă. O să-l sune pe Sam Buonoventura, în Curaçao, peste câteva zile. Până atunci poate că o să afle el ceva despre ea.

  Controlul vamal de la Tempelhof decurse rapid. Holcroft intră în holul aeroportului, găsi toaleta bărbaţilor şi-şi montă la loc pistolul.

  Conform instrucţiunilor, luă un taxi până la parcul Tiergarten. În maşină, deschise valiza şi se schimbă, punându-şi pardesiul maro uzat şi pălăria veche de ţară. Maşina opri; plăti, ieşi şi ajunse în parc, ocolind lumea care se plimba, până când găsi o bancă liberă pe care să se aşeze. Cercetă atent mulţimea; nu se oprise şi nu ezitase nimeni. Se ridică repede şi se îndreptă spre una din ieşiri. În apropiere se afla o staţie de taximetre; se postă la coadă, privind pe furiş în jur să vadă dacă putea repera inamicul. Acum îi venea greu să localizeze ceva sau pe cineva în mod special; umbrele sfârşitului de după-amiază deveneau mai lungi şi mai întunecate.

  Îi veni rândul. Îi dădu şoferului numele a două străzi care se intersectau. Intersecţia se găsea la trei blocuri nord şi patru blocuri vest faţă de hotel. Şoferul rânji şi vorbi într-o engleză cu un accent pronunţat dar perfect inteligibilă.

  — Vreţi să vă distraţi puţin? Am prieteni, Hen Amerikaner. Nu riscaţi nici o boală ruşinoasă.

  — N-ai ghicit. Mă ocup de cercetări sociologice.

  — Wie?

  — Mă întâlnesc cu nevastă-mea.

  Merseră în tăcere pe străzile Berlinului. La fiecare cotitură, Noel pândea o eventuală maşină care să cotească în acelaşi loc în spatele lor. Văzu câteva dar nici una nu îi urmă o perioadă mai mare de timp. Îşi aminti cuvintele lui Helden: Adeseori folosesc emiţătoare radio. Un lucru simplu ca schimbarea pardesiului sau portul unei pălării i-ar putea face să-ţi piardă urma. Cei care primesc instrucţiunile caută pe cineva în haină şi fără pălărie şi nu găsesc pe nimeni.

  Existau oare oameni nevăzuţi care aşteptau un anumit taximetru cu un anumit pasager care purta anumite haine? Nu va şti niciodată; ştia doar că acum nu părea să-l urmărească nimeni.

  În cele aproape douăzeci de minute care-i trebuiră să ajungă la intersecţie, se lăsase întunericul. Străzile erau străjuite de firme stridente de neon şi de afişe sugestive. Tineri cowboys blonzi îşi duceau traiul alături de târfe cu fuste despicate şi bluze decoltate. Era un alt fel de carnaval, îşi spuse Holcroft, mergând spre sud în direcţia celor trei blocuri menţionate, spre colţul unde avea să facă la stânga.

  Văzu o prostituată care stătea în pragul unei uşi şi-şi dădea cu ruj pe buzele generoase. Se afla în acea limită de vârsta imprecisă şi atât de sfidător ascunsă de târfe şi de gospodinele elegante de prin mahalale – undeva între treizeci şi cinci şi patruzeci şi opt de ani, fiind pe punctul de a pierde lupta. Avea un păr negru ca pana corbului care-i încadra pielea albă şi palidă şi ochii înfundaţi în orbite şi încercănaţi. Mai încolo, la primul bloc, zări marchiza modestă a hotelului şi firma de neon din care lipsea o literă.

  Se apropie de ea, neştiind prea bine ce să spună. Exista şi un alt impediment în afara germanei lui lacunare – nu mai agăţase niciodată o prostituată pe stradă.

  Îşi drese vocea.

  — Bună seara, Fräulein. Vorbiţi englezeşte?

  Femeia îi întoarse privirea, la început cu răceală, cercetându-i pardesiul de stofă. Apoi ochii îi căzură pe valiza din mâna lui dreaptă şi pe servietă diplomat din stânga. Buzele i se depărtară şi zâmbi; avea dinţii galbeni.

  — Ja, prietene american. Vorbesc bine. Îţi arăt ceva bun.

  — Mi-ar plăcea. Cât?

  — Douăzeci şi cinci de mărci germane.

  — Aş spune că negocierile s-au încheiat. Vrei să vii cu mine?

  Holcroft scoase teancul de bani din buzunar, luă trei bancnote şi i le dădu femeii.

  — Treizeci de mărci germane. Hai la hotelul acela de mai încolo.

  — Wohin!

  Noel arătă spre hotelul din blocul care urma.

  — Acolo, spuse el.

  — Gut, rosti femeia, luându-l de braţ.

  Camera era la fel ca oricare altă cameră a unui hotel ieftin dintr-un oraş mare. Dacă avea vreun lucru bun, acela era cu siguranţă becul simplu din tavan. Era atât de chior încât lăsa să se vadă puţin din mobilierul pătat şi şubred.

  — Dreissig Minuten, anunţă târfa, scoţându-şi paltonul şi aşezându-l pe spătarul unui scaun cu un fel de elan milităros. Ai o jumătate de oră, nimic mai mult. Sunt, cum spuneţi voi, americanii, un om de afaceri. Timpul meu e preţios.

  — Sunt convins, spuse Holcroft. Odihneşte-te sau citeşte ceva. Plecăm în cincisprezece sau douăzeci de minute. Stai cu mine şi ajută-mă să dau un telefon.

  Deschise servieta diplomat şi găsi hârtia cu datele despre Erich Kessler, Lângă perete se afla un scaun; se aşeză şi începu să citească la lumina slabă.

  — Ein Telephonanruf! spuse femeia. Îmi plăteşti treizeci de mărci doar ca să te ajut mit dem Telephon?

  — Exact.

  — Dar e… verriickt!

  — Nu vorbesc germană. S-ar putea să am dificultăţi încercând să dau de persoana cu care vreau să vorbesc.

  — Atunci de ce aşteptăm aici? E un Telephon la colţ.

  — Cred că de dragul aparenţelor.

  Târfa zâmbi.

  — Mă foloseşti pe post de Deckung.

  — Ce?

  — Mă duci la tine în cameră şi nimeni nu pune întrebări.

  — N-aş crede, replică Noel stânjenit.

  — Nu-i treaba mea, mein Herr, spuse ea apropiindu-se de scaun. Dar dacă tot suntem aici… de ce să nu ne simţim bine un pic? Ai plătit. Nu-s de lepădat. Am arătat şi mai bine dar nu-s de lepădat.

  Holcroft îi întoarse zâmbetul.

  — Nu eşti deloc de lepădat. Dar nu, mulţumesc. Am o grămadă de chestii pe cap.

  — Atunci rezolvă-ţi problema, spuse prostituata.

  Noel citi informaţiile pe care i le dăduse Ernst Manfredi cu atât de multă vreme în urmă la Geneva.

  Erich Kessler, profesor de istorie, Universitatea particulară din Berlin. Cartierul Dahlen. Vorbeşte curent engleza.

  Legături: telefonul Universităţii – 731-426. Acasă-824-114. Un frate Hans, medic. Trăieşte la Munchen…

  Urma un rezumat al carierei universitare a lui Kessler, gradele obţinute, titlurile conferite. Erau copleşitoare. Profesorul era un om învăţat şi adeseori oamenii învăţaţi se dovedeau a fi sceptici. Cum o să reacţioneze Kessler primind un telefon de la un american necunoscut care venise la Berlin fără să-l anunţe în prealabil şi care voia să-l vadă în legătură cu o problemă pe care nu dorea s-o discute la telefon?

  Era aproape şase şi jumătate, venise momentul să afle răspunsul. Şi să-şi schimbe hainele. Se ridică, se apropie de valiză şi îşi scoase lodenul şi şapca cu cozoroc.

  — Să mergem, spuse Noel.

Prostituata stătea lângă cabina telefonică în timp ce Holcroft forma numărul. Voise s-o aibă lângă el în cazul în care n-ar răspunde Kessler, ci altcineva care nu vorbea engleza.

  Era ocupat. În jurul lui auzi sunetele limbii germane – conversaţii purtate pe un ton hotărât de perechile şi de grupurile care rătăceau în căutarea distracţiilor, aflate în trecere pe lângă cabina telefonică.

  Căzu pe gânduri. Oare dacă mama lui n-ar fi fost Althene, ar fi fost şi el aidoma unuia dintre cei care treceau pe lângă cabina de sticlă? Nu unde se afla chiar acum, ci undeva în Berlin, Bremerhaven sau Munchen? Noel Clausen. German.

  Cum ar fi arătat viaţa lui? Încercă un sentiment straniu. Fascinant, respingător… şi obsesiv. Ca şi cum s-ar fi întors în timp, prin straturile de ceaţă în care fusese învăluit şi ar fi descoperit o răspântie şi un drum pierdut în negură pe care ar fi putut porni, răzgândindu-se ulterior. Acum cercetă drumul de la răspântie; unde l-ar fi dus?

  Helden? Oare ar mai fi cunoscut-o dacă viaţa lui ar fi luat alt curs? Acum o cunoştea. Şi ştia că voia să se întoarcă la ea cât mai repede cu putinţă; voia s-o vadă din nou, s-o ţină iar în braţe şi să-i spună că… lucrurile… or să se îndrepte. Dorea s-o vadă râzând şi să ducă o viaţă în care trei rânduri de haine de stradă şi pistoalele cu amortizor nu or să mai fie esenţiale pentru supravieţuire. În care Rache ODESSA să nu mai constituie ameninţări la adresa echilibrului şi a existenţei.

  Un bărbat răspunse la telefon, eu o voce profundă şi blândă.

  — Domnul Kessler? Domnul doctor Kessler?

  — N-o să vindec nici o boală, domnule, sună răspunsul jovial în engleză, dar titlul este corect, deşi atât de ponegrit. Cu ce vă pot fi de folos?

  — Mă numesc Holcroft. Noel Holcroft. Sunt din New York, arhitect de profesie.

  — Holcroft? Am o sumedenie de prieteni americani şi, fireşte, universitari cu care corespondez dar nu-mi amintesc numele.

  — Nici n-aveţi cum; nu mă cunoaşteţi. Cu toate acestea, am venit la Berlin ca să vă văd. Trebuie să discutăm o problemă confidenţială care ne priveşte pe amândoi.

  — Confidenţială?

  — Să spunem… o chestiune de familie.

  — Hans? S-a întâmplat ceva cu Hans?

  — Nu…

  — Altă familie nu am, domnule Holcroft.

  — E vorba de ceva care a avut loc cu ani în urmă. Mă tem că nu pot să vă spun mai multe la telefon. Vă rog să aveţi încredere în mine, e ceva urgent. Nu ne-am putea întâlni diseară?

  — Diseară? spuse Kessler, făcând apoi o pauză. Aţi ajuns astăzi la Berlin?

  — La sfârşitul după-amiezii.

  — Şi vreţi să mă vedeţi diseară… înseamnă că e vorba într-adevăr de ceva urgent. Trebuie să mă întorc la birou cam o oră în cursul serii. Ora nouă vă convine?

  — Da, spuse Noel cu uşurare în glas. Foarte mult. Oriunde spuneţi.

  — V-aş invita acasă dar am nişte musafiri. Există un Lokal pe Kurfurstendam. De obicei e aglomerat dar au câteva separeuri liniştite în spate iar directorul mă cunoaşte.

  — Este foarte bine.

  Kessler îi dădu numele şi adresa.

  — Cereţi să fiţi condus la masa mea.

  — Aşa voi face. Vă mulţumesc foarte mult.

  — Sunteţi binevenit. Dar trebuie să vă previn: îi tot spun patronului că mâncarea e formidabilă. Lucrurile nu stau chiar aşa, dar el este un tip deosebit de agreabil şi cumsecade cu studenţii. Ne vedem la ora nouă.

  — Voi fi acolo. Încă o dată, mulţumesc.

  Holcroft puse receptorul la loc în furcă, simţindu-se cuprins deodată de un sentiment de încredere. Dacă omul era la fel ca vocea de la telefon, atunci Erich Kessler era inteligent, hazos şi extrem de plăcut. Ce uşurare!

  Noel se întoarse şi-i zâmbi femeii.

  — Mulţumesc, spuse el, dându-i încă zece mărci.

  — Auf Wiedersehen.

  Prostituata se întoarse şi plecă. Holcroft o privi o clipă dar atenţia îi fu atrasă brusc de un bărbat îmbrăcat cu o jachetă de piele neagră, aflat undeva în dreptul blocului mai mic. Stătea în faţa unei librării dar nu-l interesau cărţile pornografice expuse în vitrină. În schimb, se uita direct la el. Când ochii li se întâlniră, bărbatul se întoarse.

  Să fi fost unul din duşmani? Un fanatic din Rache? Un nebun din ODESSA? Sau poate cineva pus pe urmele lui de capii din Wolfsschanze? Trebuia să afle.

  Adeseori confruntarea e ultimul lucru pe care şi-l doreşte cel care te supraveghează. Dar, dacă vrea aşa ceva, e bine să-i dai ocazia…

  Cuvintele lui Helden. O să încerce să-şi amintească tactica; o s-o pună în aplicare chiar acum. Pipăi umflăturile din stofa lodenului; arma şi amortizorul erau acolo. Îşi desprinse cozorocul de la şapcă, strânse mânerul servietei diplomat şi se îndepărtă de bărbatul cu jachetă din piele neagră.

  Porni în grabă pe stradă, ţinându-se aproape de bordură şi pregătit s-o ia la goană printre maşini. Ajunse la colţ şi coti la dreapta, trecând rapid printr-o mulţime de spectatori care priveau două manechine de plastic în mărime naturală simulând un act sexual pe o imitaţie de blană de urs neagră. Holcroft fu înghiontit; servieta diplomat îi fu apăsată de coapsă iar apoi smucită, ca şi cum una din victimele atinse de un colţ ascuţit ar fi împins-o în faţă… Smulsă, trasă – luată; servieta diplomat putea fi „furată”, iar documentele din ea citite de cei care n-ar trebui să le citească niciodată. Dar nu fusese chiar atât de prost; scosese scrisoarea de la Heinrich Clausen şi fragmentele mai bogate în informaţii ale documentului de la Geneva. Nici cifre, nici surse, doar antetul băncii şi numele – o poliloghie juridică fără sens pentru un hoţ obişnuit dar ceva cu totul diferit pentru unul de excepţie.

  Helden îl prevenise că era riscant să ţină la el chiar şi aşa ceva, însă el luase în calcul eventualitatea că necunoscutul Erich Kessler să-l creadă nebun, aşa încât avea nevoie măcar de câteva fragmente prin care să-şi confirme povestea incredibilă.

  Dar acum, dacă era urmărit, trebuia să lase servieta într-un loc unde să n-aibă cum să fie furată. Dar unde? Fireşte că nu la hotel. Un compartiment cu cheie la purtător într-o gară sau într-un parc de autobuze? Neconvenabil, fiindcă ambele erau accesibile; locurile de acest gen ar fi o joacă de copil pentru un hoţ experimentat.

  În plus, avea nevoie de acte – de fragmentele acelea – pentru Erich Kessler. La „Lokal”. Directorul mă cunoaşte. Cereţi să fiţi condus la masa mea.

  Cârciuma de pe Kurfurstendam. Dacă ar merge acum acolo, ar atinge două obiective. Pe drum şi-ar da seama dacă e într-adevăr urmărit iar odată ajuns acolo, ar putea fie să rămână, fie să lase servieta în grija directorului.

  Îşi croi drum pe stradă, căutând un taxi liber şi privind în urmă ca să descopere dacă îl supraveghează cineva – un bărbat în jachetă de piele neagră. Undeva în faţa blocului, la intrarea din mijloc, se afla un taxi. Alergă spre el.

  Când intră, se întoarse rapid. Şi îl văzu pe bărbatul în jacheta de piele neagră. Acum nu mai mergea. În schimb, stătea în şaua unei mici motociclete, împingând-o de-a lungul bordurii cu piciorul stâng. Pe stradă mai erau şi alte motociclete asemănătoare care circulau în ambele direcţii.

  Bărbatul în jacheta de piele neagră renunţă să mai împingă motocicletă, se întoarse şi simulă că stă de vorbă cu cineva de pe trotuar. Prefăcătoria era prea vizibilă; nimeni nu părea să răspundă încercării lui de a intra în vorbă. Noel se urcă la loc în taxi şi spuse numele şi adresa cârciumii. Maşina se puse în mişcare.

  La fel făcu şi bărbatul cu jacheta de piele neagră. Noel îl privi în oglinda retrovizoare. Ca şi bărbatul din Fiatul verde de la Paris şi acest locuitor al Berlinului era un expert. Rămase la câteva lungimi de maşină în spatele taxiului, cârmind repede în momentele dificile ca să se asigure că obiectul supravegherii era în continuare acolo.

  N-avea rost să se mai uite. Holcroft se rezemă în scaun şi încercă să se gândească la următoarea mişcare pe care avea s-o facă.

  Adeseori confruntarea e ultimul lucru pe care şi-l doreşte cel care te supraveghează… Dar dacă vrea aşa ceva… e bine să-i dai ocazia.

  Dar oare chiar voia aşa ceva? Era pregătit pentru confruntare? Nu era uşor să-şi răspundă. Nu făcea parte din cei dispuşi să-şi verifice curajul cu bună-ştiinţă. Dar în minte îi reveni acut imaginea lui Richard Holcroft strivit de zidul unei clădiri pe un trotuar din New York.

  Frica îl făcea să fie precaut; mânia îi dădea forţă. Un singur răspuns se impunea clar. Îl voia pe bărbatul în jacheta de piele neagră. Şi avea de gând să pună mâna pe el.