38

Helden găsi cărarea aflată la trei kilometri de răspântia drumului care ieşea din Pres-du-Lac. Împrumutase o lanternă de la portar şi acum o îndrepta cu raza de lumină în faţă, începând să-şi croiască drum prin pădure spre casa lui Werner Gerhardt.

  Nu era ceva grozav, îşi spuse Helden, ajungând la construcţia ciudată care semăna cu o fortăreaţă de piatră în miniatură. Era foarte mică – mai mică decât coliba lui Herr Oberst – dar din locul unde stătea avu impresia că pereţii sunt foarte groşi. Raza lanternei lumină nişte bucăţi de piatră care ieşeau în evidenţă şi care fuseseră cimentate pe ambele laturi aflate la vedere. Acoperişul era şi el foarte greu. Puţinele ferestre erau mici şi se găseau la o distanţă destul de mare de pământ. Nu mai văzuse niciodată o asemenea casă. Părea desprinsă dintr-o carte de poveşti pentru copii şi vrăjită de nişte incantaţii magice.

  În acelaşi timp, îi dădu răspunsul la o întrebare provocată de observaţiile portarului când o văzuse întorcându-se din piaţa satului, cu câteva ore în urmă.

  — L-aţi găsit pe Gerhardt nebunul? Cică ar fi fost un mare diplomat înainte s-o ia razna. Se spune că vechii prieteni încă se gândesc la el, deşi nu mai vine nimeni să-l vadă. Pe vremuri însă veneau. I-au construit o casă zdravănă lângă lac. Nici un vânt de iarnă n-o s-o clintească vreodată din loc.

  Nici vânturile, nici furtuna şi nici zăpezile iernii nu puteau avea vreun efect asupra acestei case. Cineva pusese acolo mult suflet.

  Auzi sunetul unei uşi care se deschide. Helden tresări speriată, fiindcă pe laturile pereţilor din spate nu se afla nici o uşă. Pe urmă raza de lumină se opri asupra siluetei scunde a lui Werner Gerhardt. Stătea la marginea verandei de pe malul lacului şi la un moment dat ridică o mână.

  Oare cum reuşise bătrânul s-o audă?

  — Văd că ai venit, spuse Gerhardt, fără urmă de nebunie în voce. Hai repede, e frig aici în pădure. Intră şi stai în faţa focului. O să bem un ceai.

Camera părea mai mare decât ai fi bănuit privind construcţia de afară. Mobilierul masiv era vechi dar confortabil, având piele şi lemn din abundenţă. Helden se aşeză pe o canapea, încălzită de foc şi de ceai. Nu-şi dăduse seama cât îi fusese de frig.

  Vorbeau deja de câteva minute, Gerhardt răspunzându-i la prima întrebare înainte ca ea să aibă ocazia s-o pună.

  — Am venit aici de la Berlin cu cinci ani în urmă, trecând pe la Munchen, unde mi s-a stabilit deghizarea. Eram o „victimă” a ODESSEI, un om distrus care-şi trăise ultimii ani senil şi singur. Sunt o prezenţă ridicolă. Un medic de la clinică îmi păstrează fişa medicală. Îl cheamă Litvak, dacă o să ai vreodată nevoie de el. E singurul care ştie că sunt perfect normal.

  — Dar de ce a fost nevoie de deghizarea asta?

  — O să înţelegi pe măsură ce-o să stăm de vorbă. Întâmplător, te-ai mirat că ştiam că eşti afară, spuse Gerhardt, zâmbind. Această căscioară primitivă de pe malul lacului este foarte sofisticată. Nu se apropie nimeni fără să prind de veste. Se aude un zumzet.

  Surâsul bătrânului dispăru.

  — Ei bine, ce s-a întâmplat cu Klaus?

  Ea îi spuse. Gerhardt rămase tăcut o vreme, durerea citindu-i-se în ochi.

  — Animalele, rosti el. Nu sunt în stare nici măcar să execute pe cineva cu un dram de bună-cuviinţă, trebuie neapărat să mutileze. Blestemaţi să fie!

  — Cine?

  — Falsul Wolfsschanze. Animalele. Nu vulturii.

  — Vulturii? Nu pricep.

  — Complotul de a-l ucide pe Hitler în iulie ’44 a fost o conspiraţie a generalilor. Ofiţeri de carieră – şi în principal oameni de ţinută – care şi-au dat seama de ororile săvârşite de Fuhrer şi de nebunii din jurul lui. Nu asta era Germania pentru care voiau să lupte. Obiectivul lor era să-l asasineze pe Hitler, să ceară o pace dreaptă şi să-i dea în vileag pe criminalii şi sadicii care acţionaseră în numele Reichului. Rommel i-a numit pe aceşti oameni „adevăraţii vulturi ai Germaniei”.

  — Vulturii… repetă Helden. „N-o să-i poţi opri pe vulturi”…

  — Poftim? Întrebă bătrânul.

  — Nimic. Continuaţi, vă rog.

  — Bineînţeles că generalii au eşuat şi că a urmat o baie de sânge. Două sute doisprezece ofiţeri, dintre care mulţi doar vag suspecţi, au fost torturaţi şi ucişi. Apoi, dintr-o dată, Wolfsschanze a devenit pretextul folosit la eliminarea tuturor dezacordurilor de opinii dinlăuntrul Reichului. Mii de oameni care dăduseră glas unor critici politice sau militare absolut nesemnificative au fost arestaţi pe bază de probe false şi executaţi. Imensa majoritate nici nu auzise de un sediu al statului major aflat la Wolfsschanze, ca să nu mai vorbim de vreun atentat la viaţa lui Hitler. Lui Rommel i s-a ordonat să se sinucidă ca pedeapsă pentru că a refuzat să ducă la îndeplinire alte cinci mii de execuţii fără judecată. Cele mai mari temeri ale generalilor s-au adeverit: demenţii puseseră stăpânire totală pe Germania. Asta au încercat să oprească la Wolfsschanze. La acel Wolfsschanze care era al lor: adevăratul Wolfsschanze.

  — Acel Wolfsschanze care era… al lor? întrebă Helden. „Moneda din Wolfsschanze are două feţe”.

  — Da, spuse Gerhardt. A mai existat un Wolfsschanze, un alt grup de oameni care doreau şi ei tot uciderea lui Hitler. Dar din motive total diferite. Aceşti oameni aveau impresia că el dăduse greş. I-au sesizat slăbiciunile şi capacitatea diminuată de acţiune. Au dorit să înlocuiască nebunia care exista cu o altă nebunie mult mai eficientă. În planurile lor nu exista nici un fel de apel pentru pace, ci doar continuarea înverşunată şi deplină a războiului. Strategiile lor includeau metode tactice folosite pentru ultima dată cu sute de ani în urmă, când armatele mongole făcuseră ravagii în Asia. Popoare întregi luate prizoniere, execuţii în masă pentru cele mai mici infracţiuni, o stăpânire bazată pe abuzuri atât de cumplite încât lumea ar cere armistiţiu, fie şi doar în numele omeniei.

  Gerhardt se opri. Când continuă, vocea îi era plină de ură.

  — Acesta era falsul Wolfsschanze, acel Wolfsschanze care n-ar fi trebuit să existe niciodată. Iar ei, oamenii acestui Wolfsschanze, îşi continuă misiunea şi-n ziua de azi.

  — Totuşi, oamenii ăştia au făcut parte din conspiraţia care urmărea să-l ucidă pe Hitler, spuse Helden. Cum de-au scăpat?

  — Transformându-se în oamenii cei mai fideli ai lui Hitler. S-au regrupat rapid, simulând dezgustul în faţa trădării şi dându-i de gol pe ceilalţi. Ca de obicei, zelul şi cruzimea l-au impresionat pe Fuhrer; vezi tu, în esenţă acesta era foarte laş la modul concret, fizic. Pe câţiva dintre ei i-a însărcinat cu îndeplinirea execuţiilor, delectându-se cu devotamentul lor.

  Helden se apropie de marginea canapelei.

  — Aţi spus că aceşti oameni, din celălalt Wolfsschanze, îşi continuă misiunea şi-n ziua de azi. Însă probabil că între timp cei mai mulţi dintre ei au murit.

  Bătrânul oftă.

  — Înseamnă că într-adevăr n-ai idee, nu-i aşa? Klaus aşa mi-a spus.

  — Ştiţi cine sunt? întrebă Helden.

  — Sigur. Chiar tu ai pus scrisorile la poştă.

  — Am pus o mulţime de scrisori la poştă pentru Herr Oberst. Dar nici una cu destinaţia Neuchâtel.

  — Pe cele care-mi erau adresate mie le-am primit.

  — V-a scris despre mine?

  — Adeseori. Te-a iubit foarte mult.

  Zâmbetul lui Gerhardt era cald dar dispăru treptat, pe măsură ce continuă să vorbească.

  — M-ai întrebat cum e posibil ca oamenii falsului Wolfsschanze să-şi îndeplinească misiunea şi-n ziua de azi. Ai dreptate, fireşte. Mulţi au murit. Prin urmare, nu de ei e vorba, ci de copiii lor.

  — Copiii.

  — Da. Sunt pretutindeni, în fiecare oraş, provincie şi ţară. În fiecare profesie şi în fiecare grup politic. Rolul lor este să exercite o presiune constantă, convingându-i pe oameni că ar putea trăi mult mai bine dacă cei puternici ar protesta împotriva slăbiciunii. Vocile înfuriate iau locul soluţiilor autentice, răutatea se instalează unde înainte domnea raţiunea. Aşa se întâmplă peste tot şi doar foarte puţini dintre noi ştiu despre ce e vorba: o pregătire masivă. Copiii au crescut.

  — De unde au venit?

  — Acum ajungem la miezul problemei. Iar asta o să-ţi dea răspunsul la alte întrebări, spuse bătrânul, aplecându-se în faţa. S-a numit „Operaţiunea Sonnenkinder” şi a avut loc în 1945. Mii de copii între şase luni şi şaisprezece ani au fost scoşi din Germania. Trimişi în toate părţile lumii…

  În timp ce Gerhardt îi spuse povestea, Helden simţi cum i se face rău, la modul cel mai concret cu putinţă.

  — S-a întocmit un plan, continuă Gerhardt, prin care milioane şi milioane de dolari aveau să fie disponibili pentru Sonnenkinder după o anumită perioadă de timp. Aceasta a fost calculată prin proiectări ale ciclurilor economice normale şi a ajuns să fie de treizeci de ani.

  Felul cum Helden trase brusc aer în piept îl întrerupse, dar numai pentru o clipă.

  — A fost un plan conceput de trei bărbaţi…

  Un strigăt ieşi din gâtul lui Helden.

  … Aceşti trei bărbaţi aveau acces la fonduri incalculabile iar unul dintre ei era poate cel mai strălucit finanţist al timpului nostru. El şi numai el a asigurat reunirea forţelor economice internaţionale care au determinat ascensiunea lui Adolf Hitler. Iar când Reichul acestuia l-a dezamăgit, s-a lansat în crearea altuia.

  — Heinrich Clausen… şopti Helden. O, Doamne, nu!… Noel! O, Dumnezeule, Noel!

  — A fost întotdeauna un simplu instrument, un canal de scurgere a banilor. Nu ştie nimic.

  — Înseamnă că…

  Helden făcu ochii mari; durerea din tâmple i se ascuţi.

  — Da, spuse Gerhardt, luându-i o mână. A fost ales un băiat, tot unul dintre fii. Un copil extraordinar, un membru al tineretului hitlerist animat de un devotament fanatic. Sclipitor şi frumos. A fost supravegheat, crescut şi pregătit pentru o anumită misiune în viaţă.

  — Johann… O, Dumnezeule mare, e Johann.

  — Da. Johann von Tiebolt. El e cel care îi va aduce pe Sonnenkinder la putere peste tot în lume.

  Sunetul ca un răpăit pe care-l auzea în jurul tâmplelor crescu în intensitate iar bătăile ca de tobă i se păreau că vibrează ca nişte tunete. Imaginile începură să-şi piardă conturul. Camera se învârti în jurul ei şi se aşternu întunericul. Helden se prăbuşi în gol.

Deschise ochii, neştiind cât de mult zăcuse fără cunoştinţă. Gerhardt reuşise s-o sprijine de canapea şi-i ţinea un pahar de coniac în dreptul gurii. Ea luă paharul în mână şi înghiţi iar alcoolul îşi făcu efectul imediat, readucând-o la momentul cumplit de mai înainte.

  — Johann, şopti ea, rostind numele ca şi cum ar fi scos un strigăt de durere. De aceea Herr Oberst…

  — Da, spuse bătrânul, anticipându-i vorbele. De aceea te-a adus Klaus la el. Răzvrătita fiică a lui von Tiebolt, născută la Rio şi înstrăinată de fratele şi de sora ei. Înstrăinarea asta era adevărată sau erai folosită pentru infiltrarea în rândurile tineretului german rătăcit şi nemulţumit? Trebuia să ştim.

  — Folosită şi apoi ucisă, adăugă Helden, cutremurându-se. Au încercat să mă ucidă la Montereau. O, Doamne, propriul meu frate.

  Bătrânul se ridică anevoie.

  — Mă tem că te înşeli, spuse el. A fost o după-amiază tragică, plină de greşeli. Cei doi oameni care v-au urmărit erau de-ai noştri. Primiseră instrucţiuni precise: să afle tot ce se putea afla despre Holcroft. Pe atunci încă era un factor necunoscut. Făcea parte din Wolfsschanze? Din Wolfsschanze-ul lor? Dacă era un simplu instrument de distribuire a banilor, rămânea în viaţă şi îl convingeam să ni se alăture. Dacă făcea parte din Wolfsschanze, îl ucideam. În acest ultim caz, ai fi fost luată de acolo înainte să păţeşti ceva şi să fii implicată. Din motive care ne scapă, oamenii noştri s-au decis să-l ucidă.

  Helden îşi coborî privirile.

  — Johann a pus un om să ne urmărească în după-masa aceea. Ca să afle pe cine interesa persoana lui Noel.

  Gerhardt se aşeză.

  — Înseamnă că oamenii noştri l-au văzut şi au crezut că e vorba de o întâlnire cu von Tiebolt, cu un emisar al Sonnenkinder-Wox. Pentru ei Holcroft făcea într-adevăr parte din Wolfsschanze. Nu le-a mai trebuit altceva.

  — A fost greşeala mea, explică Helden. Când omul acela m-a luat de braţ în mulţime, mi s-a făcut frică. Mi-a spus că trebuie să merg cu el. Vorbea germană. Am crezut că era din ODESSA.

  — Era vorba de ceva radical opus. Era un evreu dintr-un loc numit Har Sha’alav.

  — Un evreu?

  Gerhardt îi povesti pe scurt despre ciudatul kibbutz din deşertul Negev.

  — Ei alcătuiesc mica noastră armată. Expediem o telegramă şi ni se trimit oameni. Simplu ca bună ziua.

  Trebuie să se transmită ordinele… oamenilor curajoşi care vor apăra ultima baricadă. Helden înţelese cuvintele lui Herr Oberst.

— O să trimiteţi telegrama acum?

  — Tu o s-o trimiţi. Mai devreme, am pomenit de un anume doctor Litvak de la clinică. Fişa mea medicală se află la el, pentru eventualii curioşi. E omul nostru. Are o instalaţie de radioemisie cu rază lungă de acţiune şi comunicăm în fiecare zi. E prea periculos să am un telefon aici. Du-te la el diseară. Ştie codurile şi o să ia legătura cu Har Sha’alav. Trebuie trimisă o echipă la Geneva iar tu o să le spui ce să facă. Johann, Kessler şi chiar Noel Holcroft, dacă nu mai poate fi readus pe calea cea bună, trebuie ucişi. Fondurile acelea n-au voie să se risipească.

  — Pe Noel o să-l conving eu.

  — Sper să poţi, de dragul tău. S-ar putea să nu fie chiar aşa simplu cum crezi. A fost manipulat într-un mod sclipitor. A ajuns să fie profund convins, mergând până la răzbunarea unui tată pe care nici măcar nu l-a cunoscut.

  — De unde ştiţi?

  — De la maică-sa. Ani de zile am crezut că făcea parte din planul lui Clausen şi am aşteptat. Pe urmă am luat-o la întrebări şi am aflat că nu se pusese niciodată problema. Fusese doar calea de acces la instrumentul perfect, precum şi autoarea lui. Cine altul în afara lui Noel Clausen-Holcroft, a cărui origine fusese ştearsă din toate registrele, rămânându-i doar în propria minte, ar fi acceptat condiţiile de secret deplin cerute de documentul de la Geneva? Un om obişnuit ar fi consultat un specialist în probleme juridice şi financiare. Dar Holcroft, încrezător în testament, a păstrat totul pentru el.

  — Dar trebuia să fie convins, spuse Helden. E un om puternic şi foarte moral. Cum puteau s-o facă?

  — Cum poţi convinge pe oricine că luptă pentru o cauză justă? întrebă retoric bătrânul. Având grijă să existe oameni care să încerce cu disperare să-l oprească. Am citit rapoartele de la Rio. Întâlnirea lui Holcroft cu Maurice Graff, acuzaţiile formulate la ambasadă. Totul a fost o şaradă. N-a încercat nimeni să-l ucidă la Rio dar asta a vrut Graff să-l facă să creadă.

  — Face parte din ODESSA.

  — Nici vorbă. E unul din conducătorii falsului Wolfsschanze… singurul Wolfsschanze care a mai rămas. Mai bine zis, a fost. A murit.

  — Poftim?

  — Împuşcat ieri de un bărbat care a lăsat un bilet în care pretindea că era o răzbunare din partea evreilor portughezi. Opera fratelui tău, bineînţeles. Graff era prea bătrân şi arţăgos. Îşi îndeplinise misiunea.

  Helden puse paharul de coniac pe podea. Trebuia să pună întrebarea.

  — Herr Gerhardt, de ce n-aţi dat niciodată în vileag toată operaţiunea Geneva?

  Bătrânul îi înfruntă privirea inchizitorială.

  — Fiindcă darea în vileag a Genevei ar fi doar o treabă făcută pe jumătate. Imediat după asta am fi fost ucişi. Dar nu contează. E vorba de restul.

  — Restul?

  — Cealaltă jumătate. Cine sunt aceşti Sonnenkinder? Cum îi cheamă? Unde se află? Acum treizeci de ani s-a redactat o listă principală, trebuie să fie la fratele tău. Este imensă – sute de pagini – şi în mod sigur e ascunsă undeva. Von Tiebolt ar fi gata să moară în flăcări şi tot n-ar spune unde e. Dar trebuie să mai fie încă o listă! Una scurtă, poate doar de câteva pagini. Ori o are la el, ori pe undeva prin preajmă. Cuprinde identităţile tuturor celor care urmează să primească fonduri. Aceştia or să fie oameni de acţiune în care Wolfsschanze are încredere. Iar aceasta e lista care poate şi trebuie să fie găsită. Trebuie să le spui soldaţilor din Har Sha’alav s-o găsească. Să oprească distribuirea banilor şi să găsească lista. E singura noastră speranţă.

  — O să le spun, rosti Helden. Şi or s-o găsească.

  Privi în altă parte, cufundată în alte gânduri.

  — Wolfsschanze. Chiar şi scrisoarea scrisă lui Noel Holcroft acum mai bine de treizeci de ani – în care acesta îl imploră şi îl ameninţa – făcea parte din plan.

  — Au rugat şi au ameninţat în numele vulturilor dar au fost de partea jigodiilor.

  — El n-avea de unde să ştie.

  — Nu, n-avea. Numele de „Wolfsschanze” invită la veneraţie, este un simbol al vitejiei. Acesta era singurul Wolfsschanze de care putea fi legat Holcroft. Nu avea cunoştinţă de celălalt Wolfsschanze, al gunoaielor. Nimeni nu avea. Cu o excepţie.

  — Herr Oberst?

  — Falkenheim, exact.

  — Cum a scăpat?

  — Prin cea mai simplă coincidenţă posibilă. Printr-o confuzie de persoană, spuse Gerhardt, apropiindu-se de cămin şi împingând lemnele cu un vătrai. Printre uriaşii din Wolfsschanze se afla şi comandantul sectorului belgian, Alexander von Falkenhausen. Falkenhausen, Falkenheim. Klaus Falkenheim plecase din Prusia de Răsărit la o întrunire la Berlin. Când tentativa de atentat a dat greş, Falkenhausen a reuşit să ia într-un fel legătura cu Falkenheim prin radio şi să-i anunţe dezastrul. L-a implorat pe Klaus să rămână deoparte. O să joace el rolul „şoimului” prins. Celălalt „şoim” îi era credincios lui Hitler, o să aibă grijă să-i lămurească şi pe ceilalţi. Klaus s-a împotrivit dar a înţeles. Avea multe de făcut. Cineva trebuia să supravieţuiască.

  — Unde este mama lui Noel? Întrebă Helden. Cât a apucat să afle?

  — Acum ştie tot.. Să sperăm că n-a intrat în panică. Am pierdut-o în Mexic. Credem că încearcă să-şi găsească fiul la Geneva. N-o să reuşească. În clipa când e reperată e un om mort.

  — Trebuie s-o găsim.

  — Nu în detrimentul celorlalte priorităţi, spuse bătrânul. Ţine minte că acum există un singur Wolfsschanze. Distrugerea lui e singurul lucru care contează, spuse Gerhardt lăsând vătraiul. Diseară o să te întâlneşti cu doctorul Litvak. Casa lui e aproape de clinică, mai sus de ea, pe un deal la doi kilometri nord. Dealul e destul de abrupt; radioul funcţionează bine acolo. O să-ţi dau…

  Un sunet asemănător unui zumzet umplu deodată încăperea. Răsună atât de tare între pereţi încât Helden simţi cum o străbat vibraţiile şi sări în picioare. Gerhardt se întoarse de lângă cămin şi privi spre o fereastră îngustă, cocoţată undeva pe peretele din stânga. Dădea impresia că studiază carourile de sticlă care erau prea sus ca să poată privi Prin ele.

  — Am pus o oglindă de noapte care captează imaginile pe întuneric, spuse el, privind concentrat. E un bărbat. Îl recunosc dar nu ştiu cine e.

  Se apropie de birou, scoase un pistol mic şi i-l dădu lui Helden.

  — Ce trebuie să fac? întrebă ea.

  — Ascunde-l sub fustă.

  — Nu ştiţi cine e? se interesă Helden, ridicându-şi fusta şi aşezându-se pe un scaun cu faţa la uşă, aşa încât arma rămase ascunsă.

  — Nu. A sosit ieri; l-am văzut în piaţă. Poate e de-ai noştri, poate nu. Nu ştiu.

  Helden auzi paşi în apropierea uşii de la intrare. Aceştia se opriră. Urmă o clipă de linişte, după care se auziră bătăi grăbite în uşă.

  — Herr Gerhardt?

  Bătrânul răspunse, având acum vocea ascuţită şi cadenţa melopeică pe care le folosise în piaţă.

  — Doamne sfinte, cine-o fi? E al naibii de târziu. Chiar spuneam o rugăciune.

  — Vă aduc veşti de la Har Sha’alav.

  Bătrânul răsuflă uşurat şi-i făcu un semn din cap lui Helden.

  — E de-ai noştri, spuse el, trăgând zăvorul. Numai noi ştim de Har Sha’alav.

  Uşa se deschise. Timp de o fracţiune de secundă Helden îngheţă, după care ţâşni de pe scaun şi se aruncă pe podea. Silueta din prag ţinea în mână o armă cu ţeava groasă; detunătura fu asurzitoare. Gerhardt se arcui pe spate, pământul îi fugi de sub picioare iar corpul i se transformă într-o masă contorsionată şi plină de sânge, rămânând o clipă în aer înainte de a se prăbuşi peste birou.

  Helden se târî în spatele fotoliului din piele, căutându-şi pistolul ascuns sub fustă.

  Se auzi încă o împuşcătură la fel de asurzitoare ca prima. Spătarul din piele al fotoliului zbură sfârtecat dintre tijele de susţinere. Apoi încă una, după care simţi o durere şi avu o senzaţie de rece ca gheaţa în picior. Sângele îi mânji tot ciorapul.

  Ridică pistolul şi apăsă de mai multe ori pe trăgaci, nedându-şi seama dacă ocheşte sau nu şi încercând să nimerească silueta uriaşă aflată în întuneric în faţa uşii.

  Îl auzi pe bărbat ţipând. Cuprinsă de panică, se lovi de perete, ca o insectă încolţită şi prinsă în cursă, pe punctul de a-şi pierde viaţa atât de neînsemnată. Lacrimile continuară să-i şiroiască pe obraji în timp ce ţinti din nou şi apăsă pe trăgaci, până când nu se mai auzi nici o împuşcătură, ci doar declicurile deprimante ale pistolului rămas fără gloanţe. Groaza o făcu să scoată un ţipăt; nu mai avea muniţie. Speră din suflet că o să moară repede.

  Îşi auzi ţipetele – le auzi cu adevărat – ca şi cum ar fi plutit undeva în văzduh, privind haosul şi fumul de dedesubt.

  Chiar era fum. Peste tot. Umpluse camera iar aburii înţepători îi provocau usturimi ale ochilor, orbind-o. Nu înţelegea. Nu se întâmplase nimic.

  Apoi auzi nişte cuvinte rostite cu voce slabă, şoptită.

  — Copila mea…

  Era Gerhardt! Plângând cu suspine, se sprijini cu mâna de perete şi se dădu mai încolo. Îşi târî piciorul plin de sânge şi se apropie de locul de unde venise şoapta.

  Fumul începuse să se împrăştie. Văzu silueta ucigaşului. Zăcea pe spate, având câteva cerculeţe roşii în gât şi pe frunte. Murise.

  Gerhardt era pe moarte. Se târî până la el şi-i atinse chipul cu o mână, stropindu-l cu propriile lacrimi.

  — Copila mea… du-te la Litvak. Trimite telegrama la Har Sha’alav. Păzeşte-te de Geneva.

  — Să mă păzesc!…

  — Tu, copilă. Ei ştiu că ai venit la mine. Wolfsschanze te-a văzut… Doar tu ai mai rămas. Nachricht…

  — Ce?

  — Tu eşti… Nachrichtendienst.

  Capul lui Gerhardt se îndepărtă de chipul ei, alunecând încet. Bătrânul murise.