28

John Tennyson pătrunse în holul aglomerat al aeroportului Heathrow unde erau aşteptaţi pasagerii. Se îndreptă spre o limuzină Jaguar neagră care era parcată lângă bordură. Şoferul fumă o ţigară şi citea o carte. Văzându-l pe bărbatul blond care se apropia, ieşi din maşină.

  — Bună ziua, domnule Tennyson, spuse omul, cu un pronunţat accent galez.

  — Aştepţi de mult? întrebă Tennyson într-o doară.

  — Nu chiar, răspunse şoferul, luând servieta şi geanta de călătorie ale lui Tennyson. Bănuiesc că doriţi să conduceţi.

  — Da, o să te las în drum. Undeva de unde să poţi lua un taxi.

  — Pot să iau şi de aici.

  — Nu, vreau să stăm puţin de vorbă.

  Tennyson se urcă la volan; galezul deschise uşa din spate şi puse bagajele înăuntru. După câteva minute trecură de porţile aeroportului, încadrându-se pe şoseaua care ducea spre Londra.

  — Aţi călătorit bine? Întrebă galezul.

  — Am avut de lucru.

  — V-am citit articolul despre Bahrein. Foarte distractiv.

  — Bahrainul în sine e o distracţie. Vânzătorii indieni sunt singurii economişti din arhipelag.

  — Dar aţi fost amabil cu şeicii.

  — Şi ei au fost amabili cu mine. Ce veşti mai ai din Mediterana? Ai păstrat legătura cu fratele tău de la bordul vasului lui Beaumont?

  — Permanent. Folosim un radiotelefon instalat la Cap Camarat. Totul merge conform programului. Pe chei s-a lansat zvonul că a fost văzut comandorul plecând din Saint-Tropez cu o bărcuţă şi însoţit de o femeie. Nu se mai ştie nimic, nici despre barcă nici despre cei doi, de patruzeci şi opt de ore iar în larg s-a semnalat furtună. Fratele meu o să raporteze incidentul mâine. Fireşte, o să preia şi comanda vasului.

  — Bineînţeles. Înseamnă că totul merge bine. Moartea lui Beaumont o să fie deasupra bănuielilor. Accident pe vreme rea. Nimeni n-o să pună la îndoială cele relatate.

  — Nu vreţi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat de fapt?

  — Nu prea; ar însemna să te încarc cu o povară. În esenţă însă, Beaumont şi-a depăşit atribuţiile. A fost văzut unde nu trebuie de cine nu trebuie. S-au formulat speculaţii conform cărora distinsul nostru ofiţer ar fi fost în legătură cu ODESSA.

  Expresia de pe chipul galezului sugera mânie.

  — Asta e o chestie periculoasă. Tâmpitul.

  — Trebuie să-ţi spun ceva, rosti Tennyson. Momentul e aproape.

  Galezul răspunse pătruns de o teamă amestecată cu respect.

  — Înseamnă că s-a întâmplat?

  — Cred că peste două săptămâni.

  — Nu-mi vine să cred!

  — De ce? întrebă Tennyson. Totul merge conform planului. Trebuie să începem să trimitem telegramele. Peste tot.

  — Peste tot… repetă bărbatul.

  — Codul este „Wolfsschanze”.

  — Wolfsschanze? Dumnezeule, asta e!

  — Mai e puţin. Redactează o ultimă listă principală cu toţi conducătorii de regiuni, bineînţeles, într-un singur exemplar. Ia toate fişele de calculator, ţară cu ţară, oraş cu oraş, cu toate legăturile politice şi încuie-le într-o casetă metalică. Adu-mi caseta mie personal, împreună cu lista principală, de azi într-o săptămână. Miercuri. Ne întâlnim pe strada din faţa apartamentului meu din Kensington. La opt seara.

  — De azi într-o săptămână. Miercuri. Ora opt. Cu caseta.

  — Şi lista principală. Cea a conducătorilor.

  — Sigur.

  Galezul îşi lovi uşor dinţii cu încheietura degetului arătător.

  — A venit într-adevăr vremea, şopti el.

  — Mai există un mic obstacol dar trecem noi şi peste el.

  — Pot să fiu de ajutor? Fac orice.

  — Ştiu, Ian. Eşti unul dintre cei mai buni. O să-ţi spun săptămâna viitoare.

  — Orice.

  — Fireşte, spuse Tennyson, micşorând viteza Jaguarului în apropierea unei ieşiri. Te-aş duce la Londra, dar am de mers spre Margate. E absolut obligatoriu să ajung imediat acolo.

  — Nu vă faceţi probleme pentru mine. Doamne, dar multe trebuie că mai aveţi pe cap!

  Ian rămase cu ochii pe chipul lui Tennyson, pe trăsăturile puternice, croite cu dalta, care sugerau atât de multe promisiuni şi atâta forţă.

  — Să fiu de faţă; să am privilegiul să asist la începutul operaţiunii. La renaştere. Nici un sacrificiu nu mi s-ar fi părut prea mare.

  Bărbatul blond surâse.

  — Mulţumesc, spuse el.

  — Lăsaţi-mă unde vreţi. Găsesc eu un taxi… nu ştiam că avem oameni şi la Margate.

  — Avem oameni peste tot, spuse Tennyson, oprind maşina.

  Tennyson mergea cu viteză pe şoseaua cunoscută spre Portsea. O să ajungă acasă la Gretchen înainte de ora opt, exact cum îşi propusese; ea îl aştepta abia la nouă. O să se poată convinge că n-are musafiri sau vecini prietenoşi, de sex bărbătesc, care să treacă pe la ea pentru a bea ceva.

  Bărbatul blond zâmbi ca pentru sine. Chiar dacă trecuse bine de patruzeci de ani, sora lui îi atrăgea pe bărbaţi la fel ca proverbiala flacără care cheamă fluturii: pârjoliţi şi ajunşi la saţietate din cauza căldurii, aceştia se salvau prin propria lor neputinţă de a ajunge la flacăra însăşi. Fiindcă Gretchen îşi ducea la îndeplinire promisiunea sexualităţii doar atunci când i se spunea. Era o armă care trebuia folosită la fel ca toate armele potenţial mortale: cu discreţie.

  Lui Tennyson nu-i plăcea deloc ce era silit să facă dar n-avea de ales. Toate firele care duceau la Geneva trebuiau retezate iar sora lui era unul din ele. Aşa cum fusese şi Anthony Beaumont. Pur şi simplu Gretchen ştia prea mult; duşmanii lui Wolfsschanze puteau s-o facă să cedeze – şi chiar asta aveau de gând.

  Existau trei informaţii pe care Nachrichtendienst nu le avea: orarul, metodele de distribuire a milioanelor şi listele. Gretchen cunoştea orarul, era la curent cu metodele de distribuire şi, ţinând cont că aceste metode erau legate de numele destinatarilor din lumea întreagă, ştia foarte bine şi conţinutul listelor.

  Sora lui trebuia să moară.

  Iar galezul trebuia să facă sacrificiul de care vorbise cu atâta nobleţe. Odată înmânate cutia ermetică şi lista principală, contribuţia galezului lua sfârşit. Iar el se transforma într-un simplu obstacol întrucât, cu excepţia fiilor lui Erich Kessler şi Wilhelm von Tiebolt, nimeni din cei rămaşi în viaţă n-avea să mai vadă vreodată listele. Mii de nume, în toate ţările, care erau adevăraţii moştenitori ai lui Wolfsschanze, rasa perfectă, Sonnenkinder.

PORTSEA – 15 M.

Bărbatul blond apăsă pe accelerator; Jaguarul ţâşni înainte cu viteză.

— Deci, în sfârşit a venit momentul, spuse Gretchen Beaumont, stând lângă Tennyson pe canapeaua din piele moale, în timp ce îi mângâia chipul cu o mână iar degetele îi atingeau în treacăt buzele, stârnindu-l aşa cum se pricepea atât de bine s-o facă încă de când erau copii.

  — Şi eşti atât de frumos. Nu mai există alt bărbat ca tine şi nici n-o să mai existe vreodată.

  Se aplecă în faţă, bluza descheiată lăsând să i se vadă sânii care parcă aşteptau să fie mângâiaţi. Îi acoperi gura cu a ei, scoţând acel geamăt de undeva din fundul gâtului care îl înnebunea.

  Dar nu putea să cedeze. Sau, dacă totuşi o făcea, ştia că avea să fie ultimul act al unui ritual secret care îl menţinuse pur şi nealterat… de când era copil. O prinse de umeri şi o împinse blând, rezemând-o cu spatele de canapea.

  — A sosit momentul, spuse el. Trebuie să ştiu tot ce s-a întâmplat cât am mintea limpede. Avem timp berechet. O să plec pe la şase dimineaţa la Heathrow şi-o să iau primul avion spre Paris. Acum însă ia vezi, n-ai uitat să-mi spui nimic despre american? Eşti sigură că n-a făcut nici o legătură între tine şi New York?

  — Sub nici o formă. Femeia moartă din faţa apartamentului său era o fumătoare înverşunată, în vreme ce eu nu fumez, aşa cum am scos în evidenţă când a fost aici. De asemenea, i-am spus că nu mai ieşisem de săptămâni întregi. Dacă ar fi avut îndoieli, fireşte că aş fi putut să i le spulber. Şi evident că m-am arătat plină de viaţă.

  — În concluzie, când a plecat habar n-avea că soţia extrem de erotică şi confuză cu care se culcase era una şi aceeaşi cu femeia din New York.

  — Sigur că nu. Şi e greşit spus „a plecat”, adăugă ea râzând. A luat-o la goană. Nedumerit şi cuprins de panică, încredinţat că sunt dezechilibrată – aşa cum ne-am înţeles – şi hotărât să se oprească la tine pentru operaţiunea Geneva.

  Se opri din râs.

  — Atâta doar că a fugit cu fotografia lui Tony, lucru pe care nu l-am prevăzut. Bănuiesc că o s-o aduci înapoi.

  Tennyson dădu din cap.

  — Da.

  — Ce-o să-i spui lui Holcroft?

  — Crede că Beaumont era agent ODESSA şi că într-un fel am avut necazuri cu Graff şi am fost nevoit să fug din Brazilia ca să nu fiu împuşcat. Asta i-a spus lui Kessler. Adevărul e că nu ştie exact ce s-a întâmplat la Rio, cu excepţia faptului că am ucis pe cineva; iar asta îl nelinişteşte, spuse Tennyson zâmbind. O să mă gândesc la ceva surprinzător, care să-l uimească şi să-l convingă că sunt mai sfânt decât Ioan Botezătorul. Şi, bineînţeles, o să fiu recunoscător că asociatul nostru a contribuit la eliminarea teribilului Beaumont din preocupările noastre.

  Gretchen îi luă mâna şi o ascunse între picioarele ei, frecându-i-o cu mătasea ciorapilor.

  — Nu eşti doar frumos, ci şi sclipitor.

  — Iar pe urmă o să schimb rolurile, făcându-l eu pe el să se simtă obligat să mă convingă că e demn de Geneva. El însuşi o să fie cel care o să trebuiască să-şi justifice mai mult decât ceilalţi rolul care-i revine prin testament. Are o importanţă psihologică esenţială să-l pun în poziţia asta; dependenţa lui de mine trebuie să crească.

  Gretchen îi strânse mâna între picioare şi-i fixă încheietura; strângerea fu neaşteptată şi încărcată de o atracţie sexuală.

  — Reuşeşti să mă exciţi şi când vorbeşti, o ştii şi tu, nu-i aşa?

  — Imediat, iubirea mea… singura mea iubire. Trebuie să stăm de vorbă.

  Tennyson îşi înfipse unghiile în piciorul surorii lui; aceasta scoase un geamăt.

  — Bineînţeles, o să ştiu mai bine ce am de spus după ce o să discut cu Helden.

  — Înseamnă că te întâlneşti întâi cu ea şi-abia pe urmă cu Holcroft?

  — Da. O s-o sun şi o să-i spun că trebuie s-o văd imediat. Pentru prima dată în viaţă o să constate că sunt cuprins de îndoieli şi că am o mare nevoie să mi se spună că acţiunile pe care le întreprind sunt bine gândite.

  — Încă o dată, sclipitor, spuse ea luându-i mâna dintre picioare şi aşezându-i-o sub sâni. Şi zici că surioara noastră umblă mai departe cu fel de fel de lepădături? Cu Verwunschkinderi băgăreţi, care au barbă şi cărora le miroase gura?

  — Sigur. Are nevoie să se simtă utilă, asta a fost slăbiciunea ei dintotdeauna.

  — Nu s-a născut înăuntrul Reichului.

  Tennyson râse dispreţuitor.

  — Ca să-şi satisfacă dorinţa de a se adapta, a ajuns dădacă. Locuieşte acasă la Herr Oberst şi are grijă de ticălosul ăla schilod. Schimbă maşinile de două ori pe seară, că nu cumva să dea de el asasinii din Rache şi ODESSA.

  — Într-o bună zi, ori unii ori ceilalţi tot or s-o lichideze, spuse Gretchen cu un aer gânditor. Trebuie să ne gândim şi la asta. Imediat după ce banca o să deblocheze contul, trebuie să scăpăm de ea. Nu e proastă, Johann. O să fie încă o crimă pusă în circa celor din Rache. Sau din ODESSA.

  — Mi-a trecut şi mie prin cap… Că veni vorba de crimă, ia spune-mi, cât a fost Holcroft pe-aici a pomenit cumva de Peter Baldwin?

  — Nici un cuvânt. Nici nu mă aşteptam, ţinând cont că mi-am jucat rolul cum scrie la carte. Am fost soţia dezechilibrată şi duşmănoasă. N-a vrut să mă înfricoşeze; şi nici n-a avut de gând să-mi dea informaţii periculoase pentru Geneva.

  Tennyson dădu din cap; planul fusese bine elaborat.

  — Ce reacţie a avut când i-ai vorbit despre mine?

  — Nu prea i-am dat timp să aibă reacţii, spuse Gretchen. I-am zis doar că eşti purtătorul de cuvânt al întregii familii von Tiebolt. De ce a încercat Baldwin să ajungă la el la New York? Ştii cumva?

  — Am reconstituit tabloul. Baldwin opera afară din Praga, fiind un agent M.I. 6 despre care mulţi spuneau că îşi oferea loialitatea cui dădea mai mult. Vindea informaţii în stânga şi-n dreapta, până când chiar ai lui au început să-l suspecteze. L-au concediat dar nu l-au dat în judecată fiindcă n-aveau cum să fie siguri; acţionase şi altădată ca agent dublu şi susţinuse că avea nevoie de un paravan. Era gata să jure că lucra la crearea unei reţele cu dublu sens. De asemenea, ştia numele fiecărui agent de legătură englez din Europa Centrală şi evident că şi-a informat superiorii că numele aveau să fie date în vileag dacă i s-ar fi întâmplat ceva. Şi-a păstrat nevinovăţia, pretinzând că era pedepsit fiindcă îşi făcea treaba prea bine.

  — Şi ce legătură are asta cu Holcroft?

  — Ca să înţelegi, trebuie să ai o imagine completă a lui Baldwin. Era competent şi avea sursele cele mai bune. În plus, se specializase pe postul de curier; putea să ia urma oricui. În timp ce era la Praga, i-au ajuns la ureche nişte vorbe legate de o avere uriaşă ţinută sub cheie la Geneva. Pradă de război a naziştilor. Zvonul nu era neobişnuit, mai circulaseră şi alte poveşti de-astea de la căderea Berlinului. Diferenţa în privinţa acestuia era că se menţiona numele lui Clausen. Şi poate că nici asta nu era ceva surprinzător în sine; Clausen fusese geniul financiar al Reichului. Numai că Baldwin a verificat totul până la cel mai mic amănunt; ăsta era stilul său de lucru.

  — S-a întors la arhivele curierilor, îl întrerupse Gretchen.

  — Da. Concentrându-se asupra ministerului de finanţe.

  Avuseseră loc sute de expedieri iar în zeci de cazuri destinatarul fusese Manfredi. Odată ce a făcut rost de numele lui Manfredi, s-a rezumat la o expectativă atentă şi răbdătoare, în timp ce banii se strângeau frumuşel în bancă, A intrat în acţiune abia când a auzit că Manfredi era pe cale să încheie un contract cu un american de care nu mai auzise până atunci, pe nume Holcroft. De ce? L-a cercetat atent pe Holcroft şi a dat peste maică-sa.

  — Ea a fost strategia lui Manfredi, îi tăie vorba Gretchen încă o dată.

  — De la bun început, încuviinţă Tennyson, dând din cap. L-a convins pe Clausen că ea trebuia să plece din Germania. N-avea probleme cu banii şi se învârtea printre oameni înstăriţi; ne putea fi de mare folos în America. Cu ajutorul lui Clausen, a ajuns s-o accepte până la urmă dar, cu toate acestea, a fost în primul rând creaţia lui Manfredi.

  — Sub înfăţişarea inofensivă a piticaniei ăleia se ascundea un Machiavelli, spuse Gretchen.

  — Fără poza aceea de inocenţă amabilă, mă îndoiesc că ar fi putut păcăli pe cineva. Dar nu era o copie perfectă a lui Machiavelli. Pe Manfredi îl interesau doar banii, era singura putere la care râvnea. Se gândea numai şi numai la partea lui din aur. Plănuia să obţină controlul asupra agenţiei din Zurich; de aceea l-am ucis.

  — Cât a aflat Baldwin din toate astea?

  — N-o să ştim niciodată precis; însă indiferent cât ar fi fost, asta urma să fie răzbunarea lui faţă de Serviciul Englez de Informaţii. Vezi tu, e adevărat că nu era agent dublu; era exact ce susţinea: un foarte eficient membru al lui M.I. 6 detaşat la Praga.

  — A dat de Manfredi?

  — A, da. A şi lăsat să se înţeleagă acest lucru, arătând că ştia de întâlnirea de la Geneva. A ajuns puţin cam târziu, atâta tot, spuse bărbatul blond, zâmbind. Parcă văd confruntarea: doi specialişti dându-şi târcoale unul altuia şi dorind amândoi ceva cu dispensare: unul să stoarcă informaţii – celălalt să nu le divulge nici în ruptul capului, ştiind că are de-a face cu o situaţie teoretic catastrofală. Probabil că s-a ajuns la anumite înţelegeri; pe urmă, cum era de aşteptat, Manfredi şi-a călcat cuvântul, a organizat întâlnirea cu Holcroft iar pe urmă ne-a atras atenţia asupra lui Baldwin. A acoperit toate urmele. Dacă soţul tău ar fi fost prins ucigându-l pe Peter Baldwin nu s-ar fi putut face nici un fel de legătură cu Manfredi. Era un om vrednic de respect. Ar fi putut câştiga.

  — Dar nu împotriva lui Johann von Tiebolt, spuse Gretchen, strângându-i mâna care îi rămăsese sprijinită sub sâni şi mişcându-i-o în sus. A propos, am mai primit o telegramă codificată de la Graff, din Rio. Iar e supărat. Zice că nu-l ţinem la curent.

  — A început să dea semne de senilitate. Şi el şi-a făcut datoria. Vârstă îl face să fie neglijent, ăsta nu-i momentul să trimită mesaje în Anglia. Mă tem că a sosit timpul pentru unser Freund din Brazilia.

  — O să dai ordinul?

  — De dimineaţă. Retezarea încă unui braţ al detestatei ODESSA. M-a antrenat mai bine decât trebuia.

  Tennyson se aplecă în faţă iar mâna lui cuprinse sinul surorii sale.

  — Cred că am vorbit destul. Ca de obicei, discuţia cu tine îmi limpezeşte capul. Nu-mi mai vine în minte nimic, nu mai am ce să te întreb.

  — Atunci poate că vrei să-mi ceri ceva. A trecut atâta timp, cred că acum faci explozie. O să am grijă de tine, cum am făcut întotdeauna.

  — De când eram copii, spuse Tennyson, acoperindu-i gura cu gura lui, în timp ce mâna ei îl pipăia prin pantaloni. Amândoi începuseră să tremure.

Gretchen stătea întinsă lângă el goală, respirând regulat, epuizată şi mulţumită. Bărbatul blond ridică mâna şi se uită la cadranul cu radiu al ceasului. Era două şi jumătate noaptea. Sosise momentul să îndeplinească lucrul teribil pe care i-l cerea testamentul celor din Wolfsschanze. Trebuia înlăturată orice urmă care putea duce la Geneva.

  Întinse o mână lângă pat, căutându-şi pantofii. Ridică unul, pipăindu-i tocul cu degetele în întuneric. Chiar în centru se găsea un mic disc metalic. Apăsă pe el şi îl roti spre stânga până când fu declanşat un arc minuscul. Aşeză discul pe noptieră, după care aplecă pantoful şi scoase un ac din oţel de vreo douăzeci şi cinci de centimetri, ascuns într-un orificiu îngust practicat din toc pe toată lungimea tălpii. Acul era flexibil dar nu se putea rupe. Dacă era înfipt cu precizie între a patra şi a cincea coastă, străpungea inima şi lăsa o urmă care de cele mai multe ori trecea neobservată, chiar şi la autopsie.

  Îl ţinu cu grijă între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte, întinzând în acelaşi timp stânga spre sora lui. Îi atinse sânul drept şi apoi umărul gol. Ea deschise ochii.

  — Nesătul mai eşti, şopti ea, zâmbind.

  — Numai tu mă faci să fiu, spuse el atrăgând-o spre sine până când se lipiră unul de altul. Eşti singura mea dragoste, adăugă, pe când braţul drept alunecă în spatele ei, întins la ceva mai mult de un sfert de metru de coloană ei vertebrală, îşi întoarse încheietura mâinii spre interior, potrivind acul în poziţia ideală. Pe urmă îl împlântă.

Drumurile lăturalnice de stradă erau derutante, dar Tennyson memorase itinerariul. Ştia cum se ajunge la căsuţa ascunsă unde se refugiase enigmaticul Herr Oberst, trădătorul Reichului. Chiar şi această autointitulat, „Oberst”, semăna cu un comentariu ironic. Trădătorul nu fusese colonel; fusese general al Wehrmachtului, generalul Klaus Falkenheim, ajuns la un moment dat al patrulea om ca importanţă din conducerea Germaniei. Fusese lăudat cu generozitate atât de egalii lui din armată, cât şi de Fuhrer în persoană. Şi, în tot acest timp, dincolo de uniforma strălucitoare şi amăgitoare se aflase sufletul unui şacal.

  Dumnezeule, cât de mult îl ura Johann von Tiebolt pe mincinosul acela beteag care-şi zicea Herr Oberst! Însă John Tennyson nu avea voie să manifeste nici urmă de ură. Dimpotrivă, trebuia să se dea pe lângă el, mărturisindu-şi veneraţia şi respectul. Căci, dacă există o metodă precisă de a-şi asigura cooperarea totală a surorii lui mai mici, ea implica aceste manifestări ale deferenţei.

  O sunase pe Helden la Gallimard, spunându-i că trebuia să vadă unde locuieşte. Da, ştia că stă în căsuţa lui Herr Oberst; sigur, ştia şi unde se afla aceasta.

  — Acum sunt ziarist. N-aş putea avea succes dacă n-aş beneficia de surse de încredere.

  Fusese uluită. Insistase s-o vadă pe la sfârşitul dimineţii, înainte de a se întâlni cu Holcroft după-masă. Nu voia să discute cu americanul dacă nu şi până nu o vedea pe ea. Poate că Herr Oberst ar putea contribui la clarificarea situaţiei. Poate că bătrânul gentleman va fi în stare să risipească temerile bruşte care se iviseră.

  Ajunse la drumul desfundat care străbătea iarba înaltă, aproape de văioaga neîngrijită care ferea casa lui Herr Oberst de ochii iscoditori. După alte trei minute se opri în faţa cărării care ducea la casa ţărănească. Uşa de deschise iar Helden îi ieşi în întâmpinare. Ce frumoasă era, ce mult semăna cu Gretchen.

  Se îmbrăţişară frăţeşte, nerăbdători amândoi să înceapă întâlnirea cu Herr Oberst. Ochii lui Helden exprimau nedumerire. Îl conduse înăuntrul casei mici şi austere. Herr Oberst stătea lângă cămin. Helden făcu prezentările.

  — Este un moment de care o să-mi amintesc cu drag toată viaţa, spuse Tennyson. Aţi câştigat recunoştinţa germanilor de pretutindeni. Dacă o să vă pot fi vreodată de folos, spuneţi-i lui Helden şi o să fac tot ce-mi cereţi.

  — Sunteţi extrem de amabil, Herr von Tiebolt, replică bătrânul. Dar din ce mi-a spus sora dumneavoastră, se pare că dumneavoastră doriţi ceva de la mine şi nu pot să-mi dau seama ce. Cum aş putea să vă ajut?

  — Problema mea este acest american. Holcroft ăsta.

  — Ce-i cu el? întrebă Helden.

  — Acum treizeci de ani s-a înfăptuit un lucru minunat, o faptă incredibilă, pusă la cale de trei bărbaţi extraordinari care au vrut să îndrepte într-un fel fărădelegile comise de nişte măcelari şi sceleraţi. Printr-o conjunctură care pe atunci părea favorabilă, Holcroft a fost desemnat factorul-cheie în distribuirea mai multor milioane în întreaga lume. Acum mi se cere să mă întâlnesc şi să colaborez cu el…

  Tennyson se opri, ca şi cum nu şi-ar mai fi găsit cuvintele.

  — Şi? Spuse Herr Oberst, făcând o mişcare în faţă.

  — N-am încredere în el, rosti bărbatul blond. S-a întâlnit cu nazişti. Oameni gata să ne ucidă, Helden. Oameni ca Maurice Graff, din Brazilia.

  — Ce vrei să spui?

  — Sângele îşi cere din nou tributul. Holcroft e nazist.

  Chipul lui Helden se lăţi pradă şocului iar în ochi i se citi un amestec de mânie şi neîncredere.

  — E absurd! Johann, e o nebunie!

  — Zău? N-aş crede.

Noel aşteptă ca Helden să plece la serviciu şi abia pe urmă solicită o convorbire telefonică la New York, cu Miles. Petrecuseră o noapte plină de dragoste şi mângâiere. Ştia că trebuie s-o convingă că lucrurile or să meargă mai departe; relaţia lor nu avea un sfârşit hotărât dinainte. Acum nu mai era dispus să accepte aşa ceva.

  Telefonul zbârnâi.

  — Da, centrala, sunt domnul Fresca şi îl caut pe locotenentul Miles.

  — M-am gândit că eşti tu, spuse bărbatul care pentru Noel însemna o voce lipsită de o figură anume. Te-a găsit Interpolul?

  — Găsit? Sunt urmărit, dacă la asta te referi. Cred că i se spune „dare în urmărire”. E opera ta?

  — Exact.

  — Mi-ai dat două săptămâni! Ce dracu’ te-a apucat?

  — Încerc să te găsesc. Şi să-ţi ofer nişte informaţii care cred că te interesează. E vorba de maică-ta.

  Noel simţi o durere acută în piept.

  — Ce s-a întâmplat cu ea?

  — A fugit, spuse Miles făcând o pauză. E dată naibii, recunosc. A şters-o ca un profesionist. A plecat, chipurile, spre Mexico şi până să zici „Althene Holcroft” s-a transformat într-o bătrânica aflată în drum spre Lisabona, cu un nume schimbat şi cu un paşaport nou, prin amabilitatea meseriaşilor din Tulancingo. Din păcate, e o tactică depăşită. Le-am cam fumat pe toate.

  — Poate a avut impresia că o sâcâiţi, spuse Noel, fără prea multă convingere. Poate că a vrut doar să scape de voi.

  — N-o sâcâie nimeni. Şi, indiferent ce motive ar avea, ar fi bine să-şi dea sema că nu e singura care le cunoaşte. Mai există cineva foarte serios.

  — Ce vrea să zică asta?

  — A fost urmărită de un bărbat pe care n-am reuşit să-l localizăm în nici un dosar. Avea acte la fel de false ca ale ei. L-am înhăţat la aeroportul din Mexico City. Până să-i pună cineva vreo întrebare şi-a spart în dinţi o capsulă de cianură.