6
— Daţi-mi voie să vă înţeleg exact, domnule Holcroft, spuse ataşatul vârstnic, rezemându-se de spătarul scaunului. Afirmaţi că vreţi să localizaţi o familie, dar nu sunteţi dispus să-i daţi numele. Îmi spuneţi că această familie a imigrat în Brazilia cândva în decursul anilor ’40 şi că, potrivit celor mai recente informaţii, a dispărut cu câţiva ani în urmă. Aşa este?
Noel observă expresia uimită de pe chipul ataşatului şi pricepu. Poate că era un joc nesăbuit, însă era singurul pe care Holcroft ştia să-l joace. N-avea de gând să rostească numele lui von Tiebolt înainte de a ajunge în Brazilia; n-avea de gând să dea nimănui ocazia să complice o căutare care de la bun început avea suficiente neajunsuri. Zâmbi binevoitor.
— N-am spus chiar asta. Am întrebat cum ar putea fi găsită o asemenea familie în împrejurările de care am pomenit. N-am spus că eu sunt cel care o caută.
— Atunci e o întrebare ipotetică? Sunteţi ziarist?
Holcroft cântări întrebarea diplomatului de duzină. Ce simplu ar fi să spună da; ce explicaţie convenabilă pentru întrebările pe care o să le pună el mai târziu.
Pe de altă parte, în câteva zile o să meargă cu avionul la Rio de Janeiro. Urma să completeze un buletin de imigrare, poate că şi o viză; nu ştia precis. Un răspuns mincinos dat acum ar putea deveni o problemă mai târziu.
— Nu, arhitect.
Ochii ataşatului îi trădară surprinderea.
— Atunci bineînţeles că o să vizitaţi şi Brasilia. E o capodoperă.
— Mi-ar plăcea foarte mult.
— Vorbiţi portugheză?
— Puţină spaniolă. Am lucrat în Mexic. Şi în Costa Rica.
— Dar ne abatem de la subiect, spuse ataşatul, aplecându-se în scaun. V-am întrebat dacă sunteţi ziarist şi aţi ezitat. Aţi fost tentat să răspundeţi afirmativ fiindcă e mai profitabil. Sincer să fiu, asta mă face să cred că, într-adevăr, dumneavoastră sunteţi cel care caută această familie dispărută. N-ar fi mai bine să-mi spuneţi şi restul?
Dacă va fi nevoie să mai şi mintă în timpul căutării prin această pădure necunoscută, îşi spuse Holcroft, ar trebui să înceapă prin a-şi analiza răspunsurile simple. Lecţia numărul unu: pregătirea.
— Nu prea sunt multe de spus, rosti el stânjenit. Fac o călătorie în ţara dumneavoastră şi i-am promis unui prieten că o să-i caut pe aceşti oameni pe care el i-a cunoscut cu mult timp în urmă.
Era o variaţiune pe tema adevărului şi era chiar bunicică, îşi spuse Holcroft. Poate că de aceea fusese în stare s-o ofere cu atâta convingere. Lecţia numărul doi: fundamentează-ţi minciuna pe un fapt adevărat.
— Şi totuşi, acel… prieten al dumneavoastră a încercat chiar el să-i repereze şi n-a reuşit.
— A încercat de la mii de mile distanţă. Nu e acelaşi lucru.
— Cred şi eu că nu e. Deci, din cauza distanţei şi fiindcă prietenul dumneavoastră se teme de… hai să le zicem… complicaţii, preferaţi să nu dezvăluiţi numele familiei.
— Aşa este.
— Nu, nu este aşa. Ar fi extrem de simplu ca un avocat să solicite prin cablu nişte informaţii de dosar confidenţiale de testamentul lui NOLCKOR firmă similară din Rio de Janeiro. Se practică la tot pasul. Familia pe care prietenul dumneavoastră vrea s-o găsească nu se află în nici un fel de evidenţă, aşa că prietenul vrea să-i descoperiţi dumneavoastră.
Ataşatul zâmbi şi dădu din umeri, ca şi cum ar fi predat o lecţie elementară de aritmetică.
Noel îl privi pe brazilian cu o iritare crescândă. Lecţia numărul trei: nu cădea în cursă din cauza unor concluzii corecte rostite din întâmplare.
— Ştiţi ceva? spuse el. Sunteţi o persoană foarte dezagreabilă.
— Îmi pare rău că gândiţi în felul ăsta, replică sincer ataşatul. Vreau să vă fiu de ajutor. Ăsta-i rostul meu aici. V-am vorbit astfel dintr-un motiv foarte precis. Nu sunteţi primul şi, slavă Domnului, n-o să fiţi nici ultimul care caută oameni ajunşi în ţara mea „în decursul anilor ’40”. Sunt sigur că nu e nevoie să vă spun mai mult. Marea majoritate a acestor oameni au fost germani iar mulţi dintre ei au adus în Brazilia mari sume de bani, transferate prin intermediul unor persoane compromise din ţările neutre. Ceea ce vreau să vă spun sună foarte simplu. Aveţi grijă. Oamenii de genul celor de care vorbiţi nu dispar fără motiv.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Sunt nevoiţi, domnule Holcroft. Au fost nevoiţi. Lăsând la o parte tribunalele de la Nurenberg şi vânătorii israelieni, mulţi posedau fonduri – în unele cazuri, averi – care fuseseră furate de la popoarele cucerite, de la instituţiile lor, adeseori chiar de la guvernele lor. Aceste fonduri ar putea fi reclamate.
Noel îşi încordă muşchii stomacului. Există într-adevăr o legătură – abstractă, chiar înşelătoare în aceste împrejurări, dar există. Familia von Tiebolt fusese implicată într-un furt atât de mare şi de complex încât scăpase tuturor evidenţelor contabile. Dar era imposibil ca acesta să fie motivul pentru care dispăruse. Lecţia numărul patru: fii pregătit pentru coincidenţele surprinzătoare, oricât ar fi de forţate; fii pregătit să-ţi ascunzi reacţiile.
— Nu cred că familia ar putea fi implicată în ceva de acest gen, spuse el.
— Dar bineînţeles că nu puteţi fi sigur, din moment ce ştiţi atât de puţine lucruri.
— Să zicem că sunt sigur. Tot ce vreau să ştiu e cum să încerc să dau de ei – sau să aflu ce li s-a întâmplat.
— Am amintit de avocaţi.
— Fără avocaţi. Sunt arhitect, nu? Avocaţii sunt duşmanii noştri naturali; ne răpesc cel mai mult timp, spuse Holcroft zâmbind. Ce poate face un avocat pot să fac şi eu şi încă mai repede. Vorbesc spaniola. O să mă descurc în portugheză.
— Înţeleg.
Ataşatul se opri ca să întindă mâna spre o cutie cu trabucuri subţiri aflată pe birou. O deschise şi i-o oferi lui Holcroft care clătină din cap.
— Sunteţi sigur? Sunt din Havana.
— Sunt sigur. Sunt, de asemenea, în criză de timp.
— Da, ştiu.
Ataşatul luă o brichetă mare de argint de pe birou, o aprinse şi inspiră adânc; vârful trabucului luci. Îşi ridică brusc ochii spre Noel.
— Nu vă pot convinge să-mi spuneţi numele acestei familii?
— Oh, pentru Dumnezeu…
Holcroft se ridică în picioare. Se săturase; o să găsească alte surse.
— Vă rog, spuse brazilianul, staţi jos, vă rog. Încă un minut sau două. Nu e o pierdere de timp, vă asigur.
Noel sesiză insistenţa din ochii ataşatului. Se aşeză.
— Ce este?
— La comunidad alemana. Folosesc spaniola pe care o vorbiţi atât de bine.
— Comunitatea germană? Există o comunitate germană la Rio, asta vreţi să spuneţi?
— Da, dar nu e numai geografică. Există şi o zonă periferică – un fel de barrio german, dacă vreţi – dar nu la ea mă refer, ci la ceea ce noi numim la otra cura de las alemanes. Puteţi să înţelegeţi şi asta?
— „Cealaltă faţă”… ce se află dedesubt, dincolo de suprafaţă… în felul de a fi al germanilor…
— Întocmai. „Faţa nevăzută”, cum s-ar spune. Ceea ce-i face să fie aşa cum sunt; ceea ce-i face să comită lucrurile pe care le comit. E important să înţelegeţi.
— Cred că înţeleg. Cred că mi-aţi explicat. Majoritatea erau nazişti care scăpau din cursă întinsă la Nurenberg, aduceau bani ce nu le aparţineau, se ascundeau şi nu-şi dezvăluiau identitatea. Fireşte că aceşti oameni au tendinţa de a fi uniţi.
— Fireşte, spuse brazilianul. Însă aţi fi tentat să credeţi că după atâţia ani asimilarea ar fi mai mare.
— De ce? Dumneavoastră lucraţi aici în New York. Duceţi-vă în Lower East Side, pe Mulberry Street sau în Bronx. Există enclave de italieni, polonezi, evrei. Sunt aici de decenii întregi. Dumneavoastră vorbiţi de douăzeci şi cinci, treizeci de ani. Asta nu înseamnă cine ştie ce.
— Există asemănări, desigur, dar credeţi-mă că nu e acelaşi lucru. Oamenii din New York de care vorbiţi se asociază pe faţă dar îşi poartă moştenirile pe ascuns. În Brazilia nu e aşa. Comunitatea germană pretinde că e asimilată dar nu e. În comerţ, da, însă nu şi în alte privinţe. Există un sentiment predominant de teamă şi mânie. Prea mulţi oameni sunt urmăriţi de prea multă vreme; o mie de identităţi sunt ascunse zilnic de toată lumea. Au propria lor ierarhie. Trei sau patru familii controlează comunitatea; uriaşele lor proprietăţi germanice au împânzit zonele noastre rurale. Bineînţeles că le consideră elveţiene sau bavareze.
Ataşatul se întrerupse încă o dată.
— Începeţi să înţelegeţi ce vă spun? Consulul general nu vrea să recunoască; guvernul ţării mele nu este de acord. Însă eu mă aflu mult mai jos pe scara ierarhică. Mie îmi revine misiunea. Acum înţelegeţi!
Noel era nedumerit.
— Sincer să fiu, nu. Nimic din ce mi-aţi spus nu mă surprinde. La Nurenberg au fost considerate „crime împotriva umanităţii”. Un asemenea lucru provoacă un mare sentiment de vinovăţie iar vinovăţia naşte teamă. E normal ca aceşti oameni, aflaţi într-o ţară care nu e a lor, să fie uniţi.
— Vinovăţia naşte într-adevăr teamă. Iar teama, la rândul ei, stârneşte bănuieli. În fine, bănuielile provoacă violenţă. Asta e lucrul pe care trebuie să-l înţelegeţi. Un străin care vine la Rio căutând nişte germani dispăruţi se lansează într-o acţiune potenţial primejdioasă. La otra cara de los alemanes. Se apără unii pe alţii.
Ataşatul îşi ridică trabucul.
— Daţi-ne numele, domnule Holcroft. Lăsaţi-ne pe noi să-i căutăm pe aceşti oameni.
Noel îl privi pe brazilian inhalând fumul preţioasei lui havane. Nu ştia precis de ce dar deodată se simţi neliniştit. Nu cădea în cursă din cauza unor concluzii corecte rostite din întâmplare.
— Nu pot. Cred că exageraţi şi am convingerea că n-o să mă ajutaţi.
Se ridică în picioare.
— Foarte bine, spuse brazilianul. O să vă spun ceea ce aţi descoperi şi singur. Când ajungeţi la Rio, duceţi-vă la Biroul de Imigrări. Dacă aveţi nume şi date aproximative, poate că o să vă ajute.
— Vă mulţumesc foarte mult, spuse Noel, întorcându-se spre uşă.
Brazilianul ieşi repede din birou într-o anticameră care servea drept sală de recepţii. Un tânăr care stătea într-un fotoliu se ridică imediat în picioare văzându-şi superiorul.
— Acum poţi să te întorci la tine în birou, Juan.
— Mulţumesc, Excelenţă.
Bătrânul străbătu mai departe camera, trecând pe lângă o secretară şi ajungând la o pereche de uşi duble. Pe partea stângă se afla marea emblemă cu Republica Federal de Brasil; în dreapta se găsea o tăbliţă cu litere aurite pe care stătea scris OFICIO DO CONSUL GENERAL.
Consulul general intră într-o altă anticameră mai mică unde se află biroul secretarei sale. Schimbă câteva vorbe cu fata şi se îndreptă spre uşa propriului birou.
— Fă-mi legătura cu ambasada. Cu ambasadorul, te rog. Dacă nu e acolo, află unde e. Spune-i că e o problemă confidenţială; o să-şi dea seama dacă poate să vorbească sau nu.
Cel mai important diplomat brazilian din cel mai însemnat oraş al Americii închise uşa, se apropie de masa de lucru şi se aşeză. Luă un teanc de hârtii stivuite una peste alta. Primele câteva pagini erau fotocopii ale unor articole de ziar, relatări legate de persoana ucisă în cursa 591 a companiei British Airways de la Londra la New York, precum şi de descoperirea ulterioară a încă două crime la sol. Ultimele două pagini erau copii ale listei pasagerilor care zburaseră cu avionul respectiv. Diplomatul trecu în revistă numele: HOLCROFT, NOEL, DEP. GENEVA. BA # 577. O. LON. BA # 591. X. NYC. Privi această informaţie ca şi cum ar fi răsuflat uşurat văzând că încă era acolo.
Telefonul sună discret iar el ridică receptorul.
— Da?
— Aveţi legătura cu domnul ambasador, domnule.
— Mulţumesc.
Consulul general auzi un ecou, ceea ce însemna că dispozitivul de bruiaj fusese pus în funcţiune.
— Domnule ambasador?
— Da, Geraldo. Ce ai să-mi spui atât de urgent şi confidenţial?
— Acum câteva minute a fost aici un bărbat care m-a întrebat cum ar putea proceda ca să localizeze o familie din Rio pe care nu fusese în stare s-o descopere prin canalele obişnuite. Îl cheamă Holcroft. Noel Holcroft, un arhitect din New York City.
— Numele nu-mi spune nimic, rosti ambasadorul. Ar trebui să-mi spună?
— Doar dacă aţi citit recent lista pasagerilor din avionul British Airways care a venit de la Londra sâmbăta trecută.
— Cursa 591? întrebă ambasadorul tăios.
— Da. A plecat în dimineaţa aceea de la Geneva prin British Airways şi s-a transferat la Heathrow la 591.
— Iar acum vrea să localizeze nişte oameni din Rio? Cine sunt aceştia?
— A refuzat să spună. Eu am fost „ataşatul” cu care a stat de vorbă, bineînţeles.
— Bineînţeles. Spune-mi totul. O să trimit un mesaj prin cablu la Londra. Crezi că e posibil…? Întrebă ambasadorul, oprindu-se.
— Da, spuse încet consulul general. Cred că e foarte posibil să caute familia von Tiebolt.
— Spune-mi totul, repetă bărbatul aflat la Washington. Englezii cred că acele crime au fost opera lui Tinamou.
Noel avu un sentiment de deja vu privind în jur în salonul avionului Braniff 747. Culorile erau mai vii, uniformele personalului de zbor aveau o croială mai modernă. În rest, avionul părea identic cu cel al cursei 591 British Airways. Diferenţa era una de atitudine. Acesta era Rio Run, vacanţa lipsită de griji care urma să înceapă „în înaltul cerului şi să continue pe plajele Ţărmului de Aur”.
Numai că asta n-o să fie vacanţă, îşi spuse Holcroft. În nici un caz! Singurul punct culminant care îi era hărăzit se lega de o descoperire. Descoperirea locului unde se află sau nu familia von Tiebolt.
Zburau de mai bine de cinci ore. Ciugulise câte ceva dintr-o mâncare destul de proastă, dormise pe durata unui – film şi mai prost iar în cele din urmă se hotărâse să meargă în salon.
Se văzuse nevoit să amâne urcarea scărilor. Amintirea a ceea ce se întâmplase cu şapte zile în urmă era încă supărătoare. Incredibilul se produse sub ochii lui; un bărbat fusese ucis la un metru de locul unde stătea el. La un moment dat ar fi putut să-i atingă silueta care se zvârcolea. Moartea se aflase în imediata lui apropiere, o moarte nenaturală, provocată pe cale chimică, prin stricnină. Un alcaloid cristalin incolor care provoca crize şi dureri insuportabile. De ce se întâmplase? Cine era răspunzător şi din ce motiv? Datele erau precise, teoriile – speculative.
Doi oameni se aflaseră în vecinătatea victimei în salonul cursei 591 de la Londra. Oricare dintre ei ar fi putut administra otrava turnând-o în băutura victimei; se presupunea că aşa se şi întâmplase. Dar încă o dată, de ce? Potrivit poliţiei portuare, nu existau dovezi că acei doi bărbaţi îl cunoşteau pe Thornton. Iar bărbaţii – presupuşii ucigaşi – fuseseră şi ei lichidaţi prin împuşcare la sol, într-o cisternă de combustibil. Dispăruseră din avion, din zona de control vamal cu acces interzis, din biroul de verificare şi fuseseră la rândul lor ucişi. De ce? De cine?
Nimeni nu putea să răspundă. Doar întrebări. Pe urmă. Încetaseră şi întrebările. Povestea dispăruse din ziare şi din reportajele radio şi T.V. La fel de spectaculos că şi atunci când apăruse, de parcă s-ar fi emis o interdicţie de difuzare. Încă o dată, de ce? Încă o dată, cine purta răspunderea?
— Aţi cerut whisky cu gheaţă, nu, domnule Holcroft?
Sentimentul de deja vu era deplin. Cuvintele erau aceleaşi dar persoana care le rostise era alta. Stewardesa care stătea lângă el, punând paharul pe măsuţa rotundă din plastic laminat, era atrăgătoare – la fel de atrăgătoare ca stewardesă din cursă 591. Ochii ei aveau aceeaşi privire francă pe care îşi aminti că o observase şi la fata de la British Airways. Cuvintele, chiar şi folosirea numelui său, erau rostite pe un ton asemănător, doar accentul fiind altul. Lucrurile erau prea asemănătoare. Sau poate că vina o purta mintea lui – ochii, urechile, simţurile – preocupată de amintirea a ce se întâmplase cu şapte zile în urmă?
Îi mulţumi stewardesei, aproape temându-se să se uite la ea şi gândindu-se că dintr-o clipă în alta o să audă un ţipăt lângă el şi o să vadă un bărbat pradă unor chinuri înfiorătoare, zvârcolindu-se spasmodic şi prăbuşindu-se peste raftul cu reviste.
Pe urmă Noel îşi dădu seama de un lucru care nu făcu decât să-i accentueze neliniştea. Stătea exact pe locul pe care îl ocupase şi în timpul acelor momente îngrozitoare din cursă 591. Într-un salon construit la fel cu salonul în care se aflase acum o săptămână. Faptul în sine nu era chiar atât de neobişnuit; prefera poziţia aceea şi se aşeza adeseori acolo. Dar acum lucrul i se părea macabru. Priveliştea care i se oferea era aceeaşi, iluminatul nu era cu nimic diferit de cel de atunci.
Aţi cerut whisky cu gheaţă, nu, Domnule Holcroft?
O mână întinsă, un chip drăguţ, un pahar.
Imagini, sunete.
Sunete. Un râs răguşit, de beţiv. Un bărbat care consumase prea mult alcool şi care îşi pierduse echilibrul căzând pe spate peste marginea scaunului. Însoţitorul lui privindu-şi încântat prietenul care abia se mai ţinea pe picioare. Un al treilea bărbat – cel care în câteva clipe avea să moară – încercând prea din greu să se distreze şi el. Nerăbdător să le facă pe plac, vrând să se alăture grupului. O stewardesă atrăgătoare care turna whisky, zâmbea, ştergea tejgheaua barului unde din cele două băuturi mai rămăsese una fiindcă cealaltă se vărsase şi ocolea în grabă tejgheaua ca să ajute un pasager beat. Al treilea bărbat, nerăbdător, poate stingherit, vrând în continuare să se joace cu băieţii, întinzând mâna după…
Un pahar. Singurul pahar! Unicul pahar care rămăsese pe tejgheaua barului.
Al treilea bărbat luase acel pahar!
Era un whisky cu gheaţă. Băutura care trebuia dusă pasagerului care stătea în cealaltă parte a salonului, la măsuţa din plastic laminat. O, Dumnezeule! Îşi spuse Holcroft, în vreme ce imaginile i se derulau rapid înainte şi înapoi în minte. Băutura de la bar – băutura pe care o consumase un străin pe nume Thomton – îi fusese destinată lui. Stricnină fusese pentru el. Convulsiile oribile ale agoniei urmau să fie ale lui! Moartea trebuia să-l lovească pe el!
Îşi coborî ochii spre paharul aflat în faţa lui pe masă; degetele i se încleştaseră pe el.
Aţi cerut whisky cu gheaţă, nu?…
Împinse băutura într-o parte. Deodată simţi că nu mai poate sta la masa aceea, că nu mai poate rămâne în salon. Trebuia să plece; trebuia să se silească să-şi alunge imaginile din minte. Erau prea clare, prea adevărate, prea oribile.
Se ridică de pe scaun şi se îndreptă rapid şi nesigur spre scări. Râsetele beţivilor apăreau şi dispăreau pe fondul unui implacabil ţipăt de groază care prevestea moartea neaşteptată. Nimeni nu putea auzi sunetele acelea dar îi bubuiau în minte.
Coborî şovăitor scara în spirală şi ajunse dedesubt. Lumina era slabă; câţiva pasageri citeau, ţinându-şi aprinse veiozele de dimensiuni reduse, dar majoritatea dormeau.
Noel era buimăcit. Zgomotul pe care îl auzea ca pe nişte lovituri de ciocan nu voia să înceteze, imaginile nu voiau să dispară. Simţi nevoia să vomite, să elimine teama care i se cuibărise în stomac. Unde era toaleta? La bucătărie… dincolo de bucătărie? Dincolo de draperii; asta era. Sau nu era? Dădu draperiile în lături.
Deodată privirea îi fu atrasă undeva jos în dreapta, la locul din faţă din a doua despărţitură a avionului 747. Un bărbat se mişcase în somn. Un bărbat solid al cărui chip îl mai văzuse cândva. Nu-şi amintea unde dar era sigur. O faţă; schimonosită de panică, trecând în goană pe lângă el, asemănătoare cu a lui. Ce găsise la faţa aceea? Ceva care făcuse o impresie de scurtă durată dar puternică. Ce anume?
Sprâncenele; asta era! Sprâncene groase, un păr încâlcit, un amestec ciudat de alb şi negru. Sprâncene cărunte; unde le văzuse? De ce vederea acelor sprâncene frapante într-un mod atât de straniu declanşa amintirile confuze ale unui alt act de violenţă? Unde le văzuse? Nu-şi putea aduce aminte şi fiindcă nu era în stare simţea cum îi năvăleşte sângele în cap, Bubuiturile crescură în intensitate; tâmplele îi zvâcneau.
Brusc, bărbatul cu sprâncene stufoase se trezi, dându-şi seama cine ştie cum că era privit. Ochii lor se întâlniră; recunoaşterea fu deplină.
Iar în recunoaşterea aceea îşi făcuse loc violenţa. Dar a cui? Când! Unde!
Holcroft dădu din cap stânjenit, incapabil să gândească. Durerea din stomac era ascuţită de parcă ar fi fost produsă de un cuţit; sunetele pe care le auzea în minte deveniseră acum adevărate tunete. Pentru o clipă uită unde se afla; apoi îşi aminti, iar imaginile reveniră. Secvenţele şi sunetele unei crime care, dacă nu ar fi intervenit un accident, i-ar fi luat viaţa.
Trebuia să se întoarcă la locul lui. Trebuia să se stăpânească, să oprească durerea, tunetele şi bătăile puternice din piept. Se întoarse şi trecu repede dincolo de draperii şi de bucătărie, ajungând la intervalul care ducea la locul pe care-l ocupa.
Se aşeză în semiîntuneric, recunoscător fiindcă nu se afla nimeni lângă el. Îşi lăsă cu toată forţa capul pe spătarul fotoliului şi închise ochii, încercând să se concentreze şi să-şi alunge din minte imaginea cumplită a unui chip grotesc care ţipa în ultimele clipe ale vieţii. Dar nu reuşi.
Chipul acela se transforma în propriul lui chip.
După aceea trăsăturile îşi pierdură conturul, ca şi cum figura ar fi dispărut, pentru a se recompune imediat. Chipul care se ivi acum nu era unul pe care să-l recunoască. O figură ciudată, colţuroasă, din care existau porţiuni cunoscute, nu însă şi chipul în ansamblu.
Fără să vrea, scoase un geamăt înăbuşit. Nu văzuse niciodată chipul dar deodată ştiu al cui era. Din instinct. Era chipul lui Heinrich Clausen. Un om pradă chinurilor cu treizeci de ani în urmă. Tatăl necunoscut care îi lăsase testamentul.
Holcroft deschise ochii ce-l usturau din cauza transpiraţiei care începuse să-i şiroiască pe faţă. Exista acum încă un adevăr pe care nu-l trăgea inima să-l recunoască. Cei doi bărbaţi care încercaseră să-l omoare cu stricnină fuseseră ei înşişi ucişi. Se amestecaseră.
Oamenii din Wolfsschanze se aflaseră la bordul acelui avion.