Despre păsări şi joc

David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul[16] de in subţire.

2 Samuel 6:14

Cînd eram mic aveam în spatele casei un cîrd de curci şi curcani. La noi, fiecare creştea animale pe lîngă casă. Erau vaci, porci, foarte multe oi şi păsări. Noi nu aveam animale din cauză că treburile alor mei nu le lăsau timp pentru aşa ceva. Ai mei nu erau legaţi de pămînt. Creşteam însă păsări, pentru că ele erau una dintre sursele noastre de carne. Familia mea consuma cu predilecţie mîncare cuşer, cu toate că tata avea o slăbiciune pentru carnea de porc. Noi ne mai permiteam din cînd în cînd să mîncăm carne de porc, dar o altă parte a familiei – nu. Ea respecta foarte sever legile veterotestamentare, destul de clare în ceea ce priveşte mîncarea. Aşa că eram şi noi foarte restrictivi, din respect faţă de cealaltă parte a familiei, dinspre mamă. Ne obişnuiserăm uşor şi o făceam cu naturaleţe.

Pentru mine însă, curcile şi curcanii erau nişte animale mai speciale. De ce? Pentru că, atunci cînd eram mic, eu trebuia să am grijă de ele. În spatele casei noastre era o moară veche cu o curte mare şi un nuc imens în mijlocul ei, la umbra căruia ne făceam noi veacul. Aici ne jucam toată vara. Mai erau şi două cisterne de metal pe jumătate îngropate în pămînt, pe care ne căţăram şi stăteam întinşi ore în şir. Vara se înfierbîntau de la arşiţă şi atunci stăteam doar sub nuc, la umbră, dar cum se lăsa seara le escaladam şi ne încălzeam de la metalul încins. Stăteam pe ele ca nişte şopîrle pe pietre sau pe pămîntul fierbinte.

Eu aveam însă o misiune: trebuia să am grijă de „bibii”, puii mici de curcă, de o prostie îngrozitoare. Numai măgarii puteau fi mai încăpăţînaţi decît puii de curcă. Dacă nu voiau să intre în curte sau să iasă, nu avea sens să te chinui. Nu intrau sau nu ieşeau şi basta.

Cînd bibiii erau foarte mici, trebuia să-i prind pe rînd şi să-i dau mamei ca să le bage pe gît nişte boabe de piper negru. Cînd eram mic şi nu voiam să mănînc, mama mă ameninţa zîmbind:

— Dacă nu mănînci, o să te îndop ca pe bibii.

Şi eu îmi imaginam exact scena, pe care o şi vedeam executată de mama. Iei puiul de curcă, îl ţii strîns cu ambele mîini, îl apeşi atent, dar sigur cu două degete din spatele craniului spre cioc, în aşa fel încît să deschidă pliscul, iar cu cealaltă mînă, repede şi îndemînatic, îi bagi un bob de piper negru direct în beregată, în aşa fel încît să fie nevoit să-l înghită pe loc. Te uiţi cum îşi dă ochii peste cap de parcă se îneacă şi înghite în gol de multe ori, pînă cînd bobul destul de mare se duce pe gît. Se duce, alunecă uşor pe gîtul lung, pînă dispare undeva în pîntece. După aceea îi dai drumul şi puiul aleargă bezmetic cîteva secunde bune, pînă-şi revine. Da, iar dacă vreţi cumva să creşteţi curci, să ştiţi că picioarele acestor pui plăpînzi se freacă cu spirt ca să crească şi să treacă peste toate bolile. De ce? Habar n-am, dar aşa era tradiţia la mine în familie în ceea ce priveşte creşterea curcilor. Aş putea să fiu un bun crescător de curci şi curcani.

Cînd auzeam ameninţarea că o să fiu hrănit ca bibiii, îmi venea imediat pofta de mîncare. Nu mă imaginam stînd în braţele mamei şi trecînd prin această procedură nu foarte simplă. Mă temeam că o să mă înec. Şi mîncam tot.

Aceste păsări aveau însă cîteva obiceiuri stranii. Vara nu aveam decît o grijă, în afara programului obligatoriu: aceea de a le urmări să nu plece departe de casă sau de curtea morii. Stăteam la umbra nucului sau pe „ţisternele” din curte şi le supravegheam. Începusem să le învăţ toate obiceiurile. De cele mai multe ori citeam ceva. Mereu aveam o carte la mine. Dar le urmăream cu atenţie şi simţ de răspundere. Din două în două pagini aruncam cîte un ochi la ele.

Tot urmărindu-le, am observat că sînt momente în care se strîng grămadă şi încep să scoată sunete ciudate. La curci, nu femelele fac spectacol de obicei, ci curcanii. Ele nu au nici anvergura, nici penele, nici mărgelele necesare, nimic. E însă un moment în care ele fac spectacolul şi gălăgia cea mai mare. Se adună în grup şi încep să scoată nişte sunete stranii, îşi lasă capul ascuţit pe o parte şi se uită cu un ochi spre cer. Pentru că la curci ochii sînt plasaţi de o parte şi de alta a capului, cum sînt la noi urechile. Stau aşa minute în şir, scoţînd nişte cîrîituri foarte lungi. Privesc undeva sus, sus de tot.

Din cercetările pe care le-am făcut cînd eram copil, vă pot spune cu exactitate cînd fac acest spectacol zgomotos. Atunci cînd pe cer apar anumite păsări călătoare, dar mai ales de pradă. Nu am citit tratate despre comportamentul curcilor, însă vă pot spune că, dacă încep să facă aşa, trebuie să priviţi spre cer. Acolo, sus de tot, veţi vedea nişte păsări, şi nu orice fel de păsări. Bunelul meu îmi spunea cînd eram foarte mic că animalele îşi amintesc uneori ce-au fost.

— Animalele au fost domesticite. Din cînd în cînd, de îşi mai amintesc ce-au fost cîndva. Îşi amintesc cum au fost lăsate de Dumnezeu pînă să ne întîlnească pe noi, oamenii. Unele îşi amintesc că au zburat şi vor să zboare. Altele, că au fost cîndva animale de pradă şi vor să vîneze, nu să mănînce din mîna stăpînului. Altele îşi amintesc că au fost libere şi vor libertate. Animalele domestice sînt un lucru trist, asta trebuie să ştim. Doar noi ne bucurăm de ele, pe cînd de suferă că nu mai sînt ce-au fost. Au fost dresate, domesticite. Li s-a schimbat natura dată de Dumnezeu, pentru că şi omul se joacă de-a Dumnezeu şi vrea să-l imite. El creează, noi domesticim. Şi oamenii sînt la fel. Au fost altceva şi au fost „domesticiţi”. Păcatul le-a luat libertatea şi au uitat ce-au fost. Noi sîntem pe acest pămînt ca să le amintim ce-au fost şi ce sînt în adîncul sufletului. Noi trebuie să le readucem libertatea. Trebuie să-i ajutăm să-şi cîştige libertatea şi salvarea. De asta sîntem aici. Noi sîntem cei de pe cer, cei care zboară liber în înalturi. Ei, cei căzuţi, sînt ca aceste curci domesticite şi neputincioase, care mai ştiu doar să cîrîie din cînd în cînd.

Asta era lecţia bunicului, care de obicei putea să facă din orice exemplu o poveste cu morală. Ai noştri erau maeştri în a spune astfel de poveşti.

Mai exista un moment fascinant. Acela în care curcanii intrau în scenă. Atunci se înfoaie brusc şi devin ţanţoşi. Aripile se duc spre pămînt, penele se ridică, pieptul se umflă puternic, iar coada se transformă într-un imens evantai deschis. Mărgelele din jurul gîtului se înroşesc şi se umflă, mucul de pe nas se face roşu ca para focului şi curge în jos ca o trompă subţire de elefant, iar curcanul începe un dans nebun. Şi, din cînd în cînd, întinde brusc gîtul în faţă şi scoate un soi de chiot de luptă: clu-clu-clu-cluuuuu...

Copiii ştiau că în astfel de momente e bine să te fereşti din calea lor, pentru că devin violenţi şi te pot ciupi, pot sări pe tine. Ştiau însă şi că răspund la strigăte şi fluierături. Tu fluieri, strigi, scoţi sunete stridente, iar curcanul repetă după tine acest clu-clu-clu-clu-clu, întinzîndu-şi gîtul puternic, ca tenorii de la opera din Odessa. Spectacolul era fascinant.

Curcanilor le plac cel mai mult nunţile din sudul Basarabiei, care, ca spectacol, întrec pînă şi show-ul lor. Toamna, odată cu startul sezonului de nunţi, începe şi spectacolul curcanilor. Recunosc că şi mie spectacolul nunţilor basarabene îmi plăcea la nebunie, chiar dacă eram total străin de ele. Mă aşezam pe scăunelul din faţa porţii sau pe gardul de la moara de lîngă casă şi urmăream cum se derulează totul.

În Bugeac şi în tot sudul Basarabiei, nunţile durează două zile. Cel puţin aşa era în anii ’70. Mai întîi trece vornicelul, eroul pe care se construieşte nunta adevărată. O nuntă adevărată în Bugeac nu poate avea loc fără el. Pot lipsi părinţii, naşii, finul, nenumăraţii cumetri. Pot lipsi chiar mirele şi mireasa. Un singur om nu poate lipsi însă: vornicelul.

Nu vă pot oferi teorii antropologice sau elemente de folclor, pentru că nu ştiu. Nu am studiat problema, iar sectanţii sînt foarte departe de aceste obiceiuri „lumeşti”. Vă pot spune însă ce-am văzut şi ce-am înţeles atunci cu mintea mea de copil. Acest personaj e cel mai important şi trebuie să aibă cîteva calităţi esenţiale. Trebuie să poată să bea neîncetat cu toată lumea două zile, fără să se îmbete. Dar cu absolut toată lumea. În treacăt fie spus, la noi în localitate erau pe atunci vreo 8.000 de suflete, din care beau serios cel puţin jumătate. Fireşte că nu putea bea cu toţi, dar cu cîteva sute bune tot trebuia să cinstească un pahar de vin. Existau şi astfel de oameni. Doar în

Grecia Antică. În Bugeac şi în sudul Basarabiei poţi întîlni asemenea eroi.

Acest protagonist al nunţilor basarabene mai trebuia să ştie să danseze şi să chiuie. Nu are sudul prea multe lucruri cu care să se laude. Nu sînt buni gospodari, cum sînt cei din nord. Nu sînt aşa mîndri şi falnici cum se cred nordiştii. Sudiştii sînt oameni mai modeşti, dar plini de viaţă. Dacă vrei însă o nuntă şi o înmormîntare pe cinste, atunci vino în sud. Cum ştiu ăştia să bea, să chiuie, să bocească şi mai ales să joace nu ştie nimeni. Numai caucazienii le pot face faţă. Unde au învăţat, cînd au învăţat şi de unde li se trage, nimeni nu ştie, nici măcar ei. Ştiu însă să facă foarte bine toate aceste lucruri.

Aici, în sud, femeile sînt cu bocitul şi cu înmormîntările. Ele sînt vioara întîi. Cînd vine vorba însă de nunţi, se schimbă rolurile. Aici bărbaţii sînt în centru. Întotdeauna m-am întrebat ce-o fi însemnînd chiotul de luptă pe care-l tot strigă vitejeşte la chefuri şi nunţi. „Unde joacă moldovenii, acolo pămîntul geme, hui-ui-ui-ui-ui-uiiii...” Cum adică geme pămîntul? mă întrebam eu. Ei bine, dacă vreţi să vedeţi ce înseamnă a geme şi mai ales cum o face pămîntul, atunci mergeţi la o nuntă din sudul Basarabiei. Pămîntul nu doar geme, ci se cutremură din temelii, mai rău ca în Apocalipsa lui loan. Da, geme şi trosneşte din toate încheieturile. Ce pot face bărbaţii aceştia cu mîinile, dar mai ales cu picioarele este de neimaginat.

În după-amiezile toride de vară sau toamna devreme, cînd începe culesul, cînd viile ruginesc, vinul musteşte, teascurile storc, butoaiele se spală, iar în beciuri dă în clocot alcoolul, în stradă iese eroul satului, vornicelul. Este cel care începe marea bătălie, nunta satului. Cu un buchet de flori în piept, înfăşurat ca un erou medieval într-un ştergar moldovenesc alb brodat cu trandafiri roşii cu frunze verzi, pe care-l poartă ca pe un scut, cu o carafă de vin roşu în mînă – numită de noi „grafin” –, pe care-o ţine ca pe un buzdugan, porneşte la bătălie. Prima şi ultima bătălie. Pe viaţă şi pe moarte. Şi nici porţile iadului nu-l vor opri din bătălia sfîntă pe care o are de dus. I se aud chiotele de luptă din toate cele patru capete ale satului: hui-ui-ui-ui-ui-uiiii...

Şi doar curcanii mei îl acompaniază ca nişte bezmetici: clu-clu-clu-clu-cluuuu... Şi-l urmează îndeaproape. Uneori devin părtaşi şi ei la nuntă, căci nimerii nu-i mai poate opri. Doar „diavorul”, cum îi mai spune, în sud, vornicelului, joacă în mijlocul drumului ineliferent de vreme, de condiţii şi de ceea ce se întîmplă în jur. Chiuie şi rîde de nebunia curcanitor mei, care fac o horă splendidă în jurul lui. Merge acompaniat de mica lui armată de lăutari, compusă în special dintr-o vioară, un clarinet, un acordeon şi, fireşte, nelipsita tobă, inima orchestrei şi a jocului. Lăutarii cîntă, curcanii fac ca toate fiarele, diavorul chiuie din toţi rărunchii, joacă apăsat şi din cînd în cînd scoate buzduganul pentru a-i cinsti pe trecători şi pe cei la porţile cărora se opreşte pentru a-i invita la nuntă.

După care începe un du-te-vino prin tot satul. Hai după naşi, hai după mireasă, hai după socri, hai după fini, cumetri şi tot aşa. În sus, în jos, în deal, în vale, prin sat, cu tot alaiul şi cu vornicul în frunte, maestrul nostru de ceremonii, care conduce nunta şi nuntaşii ca pe o armată gata de ultima bătălie. Marea bătălie se dă în cortul amenajat în fundul curţii sau în „harmanul” mirelui, unde se strîng de obicei cîteva sute de meseni şi luptă pînă a doua zi, cînd pleacă de la bătălie mulţumiţi. Pentru că de fiecare dată înving. Bătălia lor, a mesenilor, a ostaşilor simpli, s-a terminat, nu însă şi a conducătorului oştirii, care are şi în ziua următoare de dus cîteva bătălii mai mici, dar serioase. Şi le duce.

De ce mi-am amintit toate aceste lucruri? Nici nu ştiu ce să vă spun. Poate pentru că noi, sectanţii, nu participam la aceste manifestări. Eu le-am privit mereu doar din faţa porţii sau de peste gardul de la moară. Această lume exista în jurul meu, dar eu nu făceam parte din ea. Nici ei din lumea mea. Ne uitam unii la alţii ca la nişte fiinţe din alte lumi. Ne mai intersectam, dar nu făceam parte din aceeaşi lume. Eram în universuri paralele. Şi totuşi trăiam în acelaşi univers. Era un univers pe care îl urmăream cu pasiunea celui din afară, atras, dar ţinut în frîu de propria lume, care avea alte rigori, principii şi lupte. Avea alţi eroi. Dar diavorul, vornicelul, mi-a rămas adînc imprimat în memorie. De acest lucru mi-am dat seama mult mai tîrziu, cînd, într-o zi, m-a sunat unul dintre cei mai buni prieteni din copilărie. Un moldovean pe jumătate găgăuz cu care am copilărit. Familiile noastre erau foarte apropiate. Mama a lucrat mulţi ani la farmacie împreună cu mama prietenului meu. Şi acest prieten mă anunţa că sînt invitat la o întîlnire la şcoala unde am învăţat şi eu o bună parte din copilărie. Plecasem de mult prea mult timp de-acolo. Nu prea mai ţineam legătura cu nimeni. Doar cu cîţiva prieteni, cu care mă vedeam o dată la cîţiva ani.

Invitaţia am primit-o cu reţinere, cu o anumită temere. Mă tem să trezesc anumite amintiri şi mai ales să revăd ceva ce mai păstrez doar în memorie. Cum e să-ţi revezi prietenii de copilărie după 30 de ani? Profesorii? Banca? Şcoala? Uneori preferi să nu mai vezi, să nu mai revezi, ci să rămîi cu acele amintiri frumoase.

Nu am rezistat însă ispitei, am mers şi am revăzut totul. Copiii pe care i-am părăsit cu mulţi ani în urmă erau acum oameni mari. Unii erau deja îmbătrîniţi de timp, munci şi griji. Ce m-a surprins foarte mult este că pe băieţi i-am recunoscut fără mari probleme, însă dintre fete, devenite între timp femei şi mame, nu am recunoscut-o aproape pe nici una. Nu înţeleg de ce. S-au schimbat de atît de mult? S-au schimbat mai mult decît bărbaţii? Sau mintea mea este structurată aşa şi reţin doar anumite lucruri? Ei însă susţineau la unison că doar eu nu m-am schimbat deloc. Probabil, pentru ei, sînt acelaşi, dar eu ştiu că m-am schimbat mult. Poate prea mult. Oricum, nu mai sînt copilul nevinovat din curtea morii care avea grijă de curci şi se uita peste gard, în aşteptarea nunţii.

De fapt, de aici au început amintirile mele cu jocul, curcile şi vornicelul. Ne-am aşezat la masă după ceremoniile de la şcoală. Am mîncat, am băut ceva şi am discutat mult. Şi brusc am auzit muzică „populară”. Iar oamenii aceia munciţi, îmbătrîniţi înainte de vreme, foştii copii pe care-i ştiam eu, au sărit ca arşi şi au început să joace o horă cum nu am văzut nici în filme, nici pe cele mai mari scene ale lumii. Vă rog să nu-mi spuneţi despre kitschul Lord ofthe dance. Aceia chiar nu ştiu să joace. Poate ştiu să danseze, dar nu să joace. La noi se zice joc, nu dans. Hora se joacă, nu se dansează. Te chem la joc, nu la dans. Dansează străinii şi burghezia de la oraş. Oamenii normali şi simpli joacă.

Colegii mei, pe care nu-i văzusem niciodată jucînd, deveniseră brusc nişte virtuozi. Zburau, săreau, picioarele băteau un ritm ameţitor, mîinile se mişcau în faţă şi-n spate. Hora se învîrtea într-un ritm nebun. Nu mai văzusem aşa ceva decît în copilărie, la nunţile satului şi mai ales la jocul vornicelului. În copilărie credeam, ba chiar eram convins că ştiu să joace aşa doar cîţiva din sat, care aveau acest talent şi erau cumva specializaţi. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că toţi sau aproape toţi pot face asta. Pe unii dintre foştii mei colegi nu numai că nu-i bănuiam şi nu-i credeam capabili să joace, dar nici măcar nu credeam că se pot ţine bine pe picioare, darămite să facă ce făceau.

Şi brusc am văzut minunea. Copil de sectant fiind, cred că m-aş fi minunat mai puţin dacă aş fi văzut a doua venire a lui Hristos decît să văd cum joacă foştii mei colegi. De unde au ieşit? Unde au învăţat? Cînd? Nimeni n-a putut să-mi răspundă. A fost ca o revelaţie pentru ei, dar şi pentru mine. Aşa cum a spus Hristos ologului din naştere „scoală şi mergi”, şi acela a început să meargă de parcă toată viaţa ar fi mers, la fel şi foştii mei colegi s-au ridicat şi au jucat ca şi cum ar fi supt dansul la sînul mamei. Se pare că în Bugeac şi în sudul Basarabiei băutul, chiuitul şi jocul nu se învaţă, ci vin de la sine, ca mersul şi vorbitul. Nu ştii cînd le înveţi. Ele sînt şi vin peste tine ca un dat natural. Aici, să bei, să chiui şi să joci este o anomalie. Să ştii e ceva natural. Deci eu eram anomalia. Odată şi odată ar trebui să încerc şi eu, cine ştie?

Cînd eram mic, aceste nunţi erau un soi de indicator al vieţii satului. În anii ’60-’70 s-a întîmplat un fenomen foarte straniu. În ciuda proiectului comunist oficial, care lupta serios pentru urbanizarea accelerată, la scară mare, satele moldoveneşti au cunoscut o înflorire fără precedent. Nivelul de bunăstare a atins cote pe care nu le cunoscuse vreodată. Tipul de muncă şi organizare oferea un ritm aparte şi suficient timp liber. Satele, cel puţin cele din Basarabia, au înregistrat un nivel de dezvoltare a infrastructurii destul de ridicat pentru acele vremuri şi acel context: de la drumuri la şcoli şi spitale, de la cluburi şi cinematografe la magazine, biblioteci şi librării. Da, în anii ’70 existau în fiecare sat o baie publică, o bibliotecă şi o librărie. Repet, librărie, de unde puteai cumpăra cărţi din tot spaţiul sovietic. Cele mai speciale se comandau direct sau prin sistem de abonament. În drum spre şcoală eu aveam acces la o baie, o librărie, trei biblioteci, un spital, trei stadioane, un cinematograf şi o Casă de Cultură unde luam lecţii de muzică.

Numărul locuitorilor crescuse destul de mult. În ciuda acestei tendinţe spre modernizare, acces la informaţie şi tehnică, localităţile rurale şi colhozurile fiind destul de bine dotate tehnic, satul moldovenesc din perioada sovietică mai degrabă s-a conservat. În loc să se dizolve, cum era de aşteptat, el s-a păstrat. Ceea ce trebuia să fie o modernizare accelerată şi dizolvarea ruralului în favoarea urbanizării a avut un efect pervers: o conservare mai degrabă, chiar dacă au fost şi anumite mutaţii interesante. Ceea ce nu au reuşit însă comuniştii în anii ’60-’80 a reuşit aşa-zisa „democraţie liberală” în ultimii 15-20 de ani. Acum, satele din sud, altădată de o vioiciune exagerată, au început să arate ca nişte cimitire. Infrastructura se năruie, pămînturile sînt în paragină sau fărîmiţate în mici parcele care pot oferi cel mult hrană pentru subzistenţă. Lipsa locurilor de muncă, emigraţia masivă, natalitatea scăzută, distrugerea aproape totală a bibliotecilor, a librăriilor, a caselor de cultură, a stadioanelor şi a cinematografelor. Librăriile de altădată s-au transformat în magazine second-hand sau în crîşme. Baia nu mai funcţionează de mult.

E o tristeţe cumplită. Un bun prieten dă o descriere foarte exactă a acestei situaţii: „Patru lucruri au rămas stăpîne în sat: Deznădejdea, Alcoolul, Dumnezeu şi Moartea. Deznădejdea e trăirea la nesfîrşit a trecutului, Alcoolul e pentru prezent, Dumnezeu e speranţa unui viitor, iar Moartea joacă, de nevoie, rolul realistului”. În satele şi orăşelele noastre de provincie s-a pierdut, cred eu, cel mai de preţ lucru: speranţa. A murit nădejdea şi a rămas doar moartea să bîntuie pe uliţe.

Şi am auzit că e pe cale să moară şi ultimul vornicel, diavorul satului. Am auzit că nunţile şi-au schimbat total forma şi conţinutul. Privind însă spre foştii mei colegi cum joacă, parcă mi-a mai trecut din disperarea care mă cuprinsese.

Poate că toamna ar fi bine ca din cînd în cînd să revedem jocul nebun al vornicelului străbătînd cele patru zări, cu „grafinul” de vin în mînă şi chiuind războinic în mijlocul uliţei. Cu siguranţă însă cînd chiotul vornicelului va amuţi e semn că a murit satul. Dar ce e veşnic în lumea asta? Nici măcar veşnicia. Aceste sate nici măcar noi nu am putut să le salvăm, dacă or fi avut vreodată nevoie de salvarea noastră. Cine ştie... Poate că totuşi nu e încă totul pierdut. Sînt conştient că, mai devreme sau mai tîrziu, această lume va dispărea. Poate că ar merita însă o moarte mai frumoasă, cu bocete cum numai în sud poţi auzi...