Despre ritualuri şi molocani

Ferice va fi de voi cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocări, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!

Matei 5:11

Demult, una dintre sectele noastre a fugit departe de lume. A venit reforma care a produs buntul staroverilor, iar ceva mai tîrziu, un grup radical s-a retras definitiv din această lume, departe de puterea şi mînia bisericii pravoslavnice şi a ohranei ţariste, înainte de a-i lua puterea ţaristă pentru a fi înfundaţi în puşcăriile siberiene, au plecat singuri. Tot în capătul Siberiei.

Siberia este o imensitate. Aici nimic nu se măsoară în kilometri, ci în ore, zile şi ani. Aici spaţiul nu-şi are rostul, îşi pierde din conţinut, îşi pierde din prioritatea de a fi măsurat. De ce? Pentru că e un spaţiu nesfîrşit. E greu de pus într-o metrică cu care omul occidental raţional să-l poată cuprinde. Ce mai poate face el? Să apeleze la o altă metrică pe care să o aplice spaţiului. Şi apelează la măsurători temporale, care aici capătă alt sens. Aici nimeni nu spune cîţi kilometri mai are de mers, ci cîte ore, zile sau săptămîni. Sau cîţi ani are de stat. Aici se găsesc faimoasele puşcării şi gulaguri.

Şi a existat o sectă care s-a retras definitiv departe de lumea dezlănţuită a răului. Membrii ei erau convinşi că foarte curînd va veni Antihristul. Toate semnele prevesteau acest lucru. Şi pentru a se salva au plecat şi s-au aşezat undeva departe, fără să lase nici o urmă. A apărut apoi ceva, dar nu Antihristul, ci comunismul.

Au trecut ani, zeci de ani, un şir pe care nimeni nu-l mai urmărise. Lumea a uitat de ei. Prin anii ’70 însă, cînd începuse goana după resurse naturale, o expediţie de geologi şi ingineri petrolişti hoinăreau prin necuprinsul spaţiu siberian în căutarea preţioaselor materii prime. La un moment dat au văzut ceva ce semăna cu nişte aşezări umane. Geologii s-au uitat pe hartă să vadă dacă e cu putinţă să fie o zonă locuită. Harta era albă aici, iar primele regiuni locuite erau la distanţe de zeci de zile.

Cînd s-au apropiat de aceste stranii locuinţe, au descoperit şi cîţiva oameni. Da, erau nişte locuitori care arătau precum cei din cărţile de istorie. Nişte mujici ruşi, îmbrăcaţi în haine împletite, ţesute manual, cu opinci, cu ustensile din lemn şi care vorbeau o limbă arhaică. Aceşti oameni stranii erau ultimii reprezentanţi ai unei secte despre care se credea că a dispărut prin anii 1880. De aproape o sută de ani aceştia nu mai intraseră în contact cu lumea. Trăiau singuri, rupţi de toate şi aşteptau fericiţi sfîrşitul lumii.

Ce au descoperit însă antropologii care au venit imediat să-i cerceteze? Au găsit în jurnalul lor o serie de însemnări. Toată istoria lor se reducea la cîteva elemente legate de viaţa, moartea, naşterea cuiva. Sau de evenimente importante pentru ei: un an roditor, un animal mort, o vînătoare bună sau un accident la vînătoare. Acestea erau evenimentele în jurul cărora se învîrtea viaţa lor. Îşi construiseră o lume a lor, cu o istorie, o viaţă socială şi economică, o cronologie proprii. Aveau totuşi indirect o mică legătură şi cu lumea din exterior, cu marea lume pe care o părăsiseră.

„În anul X de la crearea lumii, anul în care roadele s-au făcut bine şi peştele a fost din belşug, pe cer am văzut o lumină mişcătoare.” Sau: „În anul X de la crearea lumii, în care ursul ne-a mîncat o capră, iar Mişa şi-a rupt piciorul, am văzut pentru prima dată o pasăre mare, înfiorătoare, străbătînd cerul şi lăsînd în spate o dîră de fum”. Să fi fost un sputnic, să fi fost o rachetă, să fi fost un avion?

Cam aşa sînt constituite în general cronologia şi istoria grupurilor mici şi marginale, rupte radical de grupul majoritar. Ele îşi creează o altă societate, o altă economie, o altă istorie. Dau o altă semnificaţie lucrurilor. Istoria mare capătă sens numai prin micile şi aparent nesemnificativele evenimente din viaţa lor. A privi lumea şi istoria mare prin lupa acestor comunităţi mici şi marginale e ca şi cum ai întoarce binoclul invers.

E o poveste pe care am auzit-o de la unul dintre prietenii noştri de familie, molocani, care ne vizitau des şi erau mari maeştri ai povestirilor. Povesti foarte stranii.

Tot de la ei am auzit mult mai tîrziu o altă poveste care ţine de mitologia propriei comunităţi. În istoria noastră a rămas ceva nescris şi aproape nerostit, dar care pur şi simplu se ştie, cum că întemeietorul comunităţii noastre a decis să se boteze singur. De ce? Sînt multe speculaţii. Poate pentru a se delimita de toţi ceilalţi, poate pentru că nu avea la îndemînă pe cineva cu această autoritate, poate pentru că aşa sîntem noi. Nu ştim. Se spune însă că el s-a botezat singur. Pare în concordanţă cu spiritul nostru.

În legendele comunităţii noastre se spune că am preluat şi am învăţat multe lucruri de la molocani sau duhobori, cum li se mai spunea prin imperiu. Povestea auzită de la bătrîni spune că molocanii sînt numiţi aşa pentru că nu beau deloc alcool, doar lapte. Fireşte că, atunci cînd era nevoie, consumau apă. Chiar de la apariţia lor, prin secolul al XVIII-lea, au fost stigmatizaţi drept „eretici”. Au fost trecuţi chiar în categoria specială „erezie deosebit de gravă”. Această etichetă îi punea automat pe lista celor care vor fi reprimaţi şi expulzaţi cît mai departe de oraşele mari din partea europeană a Rusiei şi din oraşele importante din întregul imperiu. Se pare însă că ţarul Aleksandru I a fost puţin mai îngăduitor şi le-a dat anumite libertăţi. Conform bunei tradiţii ţariste însă, au fost expulzaţi cît mai departe de centru. Au ajuns să fie răspîndiţi prin diverse regiuni şi gubernii ale periferiei imperiului. Unele comunităţi au luat calea exilului şi au ajuns chiar pînă în Canada, SUA şi Turcia, dar şi prin Caucaz şi Basarabia. În Basarabia s-au aşezat aproape de gurile Dunării, prin oraşele din Bugeac: Ismail, Cetatea Albă, Bolgrad şi altele. Aici au pus bazele unor comunităţi destul de stabile, care au devenit la un moment dat foarte atractive şi pentru alte secte apropiate prin crez şi ritualuri. Molocanii urmau să aibă o influenţă foarte mare asupra sectelor cu orgini în spaţiul european şi nord-american, care aveau să apară la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în zona noastră.

În ciuda faptului că proveneau din comunitatea pravoslavnică majoritară, molocanii, ca şi rascolnicii, erau foarte diferiţi de tot ce era ortodox. Reprezentau despărţirea de comunitatea majoritară pravoslavnică, prin adoptarea modelului total opus rascolnicilor. Dacă primii aveau o abordare conservatoare, de păstrare a vechilor tradiţii autentice, opunîndu-se oricărei încercări de reformă, cei din urmă erau partizanii unei reforme radicale. Erau mai degrabă un soi de protestanţi ce negau cea mai mare parte a tradiţiei şi comunitatea din care proveneau, fiind atraşi de stilul de citire şi interpretare a Bibliei în cheie protestantă. Nu acceptau nici o formă de ritual pravoslavnic, nici un simbol, precum icoana, crucea sau biserica înţelese în termeni tradiţionali. Bisericile lor arătau ca orice casă obişnuită. Nu acceptau ierarhiile preoţimii, liderul fiind ales prin vot democratic unanim.

După ce-i cunoşteai mai bine, îţi dădeai seama că, la rîndul lor, erau destul de diferiţi între ei. Unele comunităţi se situau în linia orientării talmudice, devenind foarte apropiate de interpretarea evreiască a cărţilor sfinte. Respectau în general regulile alimentare, comportamentul şi sărbătorile evreieşti. Erau un soi de molocani-adventişti. Alţii erau însă mai exaltaţi, mai apropiaţi de mişcările charismatice şi se numeau duhobori, un soi de luptători ai duhului, punînd un mare accent pe Duhul Sfînt şi darurile acestuia.

În istoria nescrisă a familiei se povesteşte că străbunicul meu l-ar fi cunoscut pe Piotr Verighin, unul dintre liderii faimoşi ai acestei comunităţi şi bun prieten al lui Tolstoi. Se spune că celebrul scriitor, devenit unul dintre sfinţii neoficiali ai sectanţilor în imperiul ţarist, le-ar fi dat bani celor din comunitatea lui Verighin ca să poată fugi în Canada şi să scape de represaliile ţarului. Dar nimeni nu poate dovedi acest lucru.

Molocanii s-au împrăştiat însă pe unde au apucat. Mulţi au plecat în Canada, care le amintea foarte mult de Rusia lor dragă. Alţii au plecat în Caucaz, încercînd să găsească o limbă comună cu armenii şi, culmea, chiar cu azerii de religie musulmană. Au mai fost şi cei care au poposit pe meleagurile noastre şi se pare că au devenit foarte influenţi în această zonă pentru o anumită perioadă. Nu ştiu cît este de adevărat, însă cert e că ei au avut o influenţă copleşitoare asupra alor mei.

În familie am păstrat doar cîteva amintiri de la ei. Cîteva fotografii, cîntece şi un samovar care se pare că e un cadou de la ei. Un samovar vechi de peste 100 de ani ce funcţionează pe bază de cărbuni aprinşi. Îl păstrez şi astăzi. Alături de Biblia familiei, fizgarmonia şi abacul tatălui meu, samovarul face parte din relicvele valoroase ale familiei. Mai avem de la ei un soi de pînză albă dantelată, pe care e scris cu litere roşii croşetate un verset din Biblie: Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:16).

În zona noastră, molocanii au dispărut sau au fost integraţi de alte comunităţi cu care se asemănau. Eu nu i-am cunoscut, însă acum cîţiva ani am făcut nişte drumuri prin Caucaz. Ştiam de existenţa cîtorva comunităţi despre care citisem că s-au păstrat foarte bine aici. Am mers să-i văd şi să-i cunosc. Şocul pe care l-am avut a fost imens, pentru că m-am trezit în mijlocul unei comunităţi care semăna copleşitor cu tot ce am trăit cînd eram mic. Sau mai degrabă cu ce a trăit generaţia de dinaintea mea, o atmosferă pe care am prins-o şi eu puţin. Comunitatea bunicilor şi părinţilor mei era păstrată perfect, fără urme de schimbare. De la zugrăvitul pereţilor la scaunele simple de lemn, aproape arhaice, de la ţoalele ţesute de mînă şi pînă la modul în care se aşezau, cîntau, predicau sau se rugau, totul trimitea spre o lume apusă, dispărută pentru mine. Practic aici am avut parte de o reîntîlnire cu generaţiile pierdute de mine, pe care le ştiam doar din poveşti sau pe care le-am prins foarte puţin, la apusul lor. Am trăit un déjà-vu greu de povestit.

Să revenim însă la molocani şi la laptele lor. Băutura este foarte importantă în toată această poveste, un indiciu şi o marcă puternică ale comunităţii noastre, mai ales dacă ţinem cont de contextul cultural şi social în care trăiam. În Imperiul Rus, după cum am mai spus, ţi se poate ierta orice. Rusul are suflet larg, cuprinzător şi iartă uşor multe. Ţi se pot ierta uşor furtul, minciuna, beţia, injuria, orice. Ţi se pot ierta pînă şi păcatele de moarte. Pînă şi crima. Un lucru nu poate ierta însă rusul tipic din imperiu: să refuzi să bei. A nu bea este poate cel mai mare păcat care se poate comite în lumea rusă, pe sfîntul pămînt rusesc. În Basarabia şi în mod special în sudul ei, în Bugeac, acest reflex, acest tip de gîndire a fost preluat şi amplificat. Ba chiar a fost dus la extrem.

Imaginaţi-vă că în acest context apare o comunitate care nu bea. Ce poate fi mai condamnabil? Ce poate fi mai rău, ce poate fi mai spurcat în această lume decît omul care nu bea? Lipsa băuturii produce o diferenţă care nu poate fi acceptată. Refuzul de a bea indică o diferenţă radicală. Doar străinul nu bea, cel care este diferit, cel cu care nu poţi trăi alături, cel în care nu poţi avea încredere, cu care nu poţi împărţi necazul şi bucuria, binecuvîntarea şi păcatul. Cînd nu poţi împărţi poate cel mai de preţ dar al omului, alcoolul, atunci totul se năruie în jur. Dacă paharul nu poate fi împărţit, atunci nimic nu poate fi împărţit. Despre ce Dumnezeu mai putem vorbi? Paharul este elementul cel mai stabil al solidarităţii, liantul acestei societăţi. Cînd acesta se rupe, totul e pierdut. Cine încalcă acest principiu sacru al solidarităţii devine „izgoi”, cel mai străin personaj. Şi el trebuie exclus definitiv din comunitate.

Iar molocanii şi, mai tîrziu, noi nu beam nimic care să conţină alcool. Era regula noastră de aur. Ce însemna asta? Însemna că noi purtam stigmatul de moarte al străinului, al ţapului ispăşitor care trebuie adus ofrandă pentru a scăpa de toate relele acestei lumi.

În zona noastră, presiunea socială şi culturală legată de băutură era imensă. Pe lîngă tradiţionala stigmatizare din partea celor din jur, exista aici şi o puternică tradiţie vinicolă. Era un soi de rai al vinurilor, grădina edenului vinicol. Era „ţara făgăduinţei”, unde în loc de lapte şi miere curgea peste tot vin. Mult vin. Pretutindeni, cît vedeai cu ochii, se întindeau rîndurile lungi de viţă-de-vie. În Bugeac şi în sudul Basarabiei, via face parte din familie, aşa că fiecare ştie s-o îngrijească aşa cum face şi cu fratele sau cu sora mai mică. Toţi ştiu cînd e vremea ei de praşă, de curăţat sau de cules. Iar toamna e un adevărat regal vinicol, cu o mulţime de ritualuri. Aici toată lumea cunoaşte ritualurile, participă la de şi la întregul proces de producere a vinului. De la culesul şi trecutul strugurilor prin teasc şi lin pînă la spălatul butoaielor şi aşezarea lor, pline, în beciuri. Aici, fiecare gospodar, oricît ar fi de amărît, are în beci cel puţin o tonă de vin care cu greu îl ajută să iasă din iarnă. Nu va rămîne însă el fără vin, căci aici acesta izvorăşte de peste tot. Vinul a devenit în această regiune un soi de apă care se bea la toate orele din zi şi cu toate ocaziile. Despre cantităţi nici nu are rost să vorbim.

A nu bea şi a nu produce alcool în acest context, în care presiunea cotidiană este atît de puternică şi vinul nu este doar apă, ci şi „sîngele lui Isus”, era pentru unii un act de blasfemie, iar pentru alţii un act de curaj nebun. Pentru a face faţă acestei presiuni şi tentaţii e nevoie nu doar de curaj şi de un caracter puternic, ci şi de adevărate strategii de rezistenţă şi luptă. Nu o luptă solitară, ci în grup. Ai mei ştiau că în grup se poate învinge orice, pînă şi alcoolul, bătălie pe care aici o pierde aproape toată lumea. A pierdut-o pînă şi temutul regim sovietic, nu însă şi sectanţii mei.

De-a lungul timpului, comunitatea şi-a creat un întreg sistem de reguli şi tehnici de supravieţuire, împărţite de obicei în trei categorii. Ele erau gîndite în raport cu cele trei instanţe cu care comunitatea se confrunta: statul, biserica majoritară şi lumea laică, numită simplu „această lume”. Cu toate că astăzi se crede că lupta cea mai complicată e cea dusă cu puterea statală, cu regimurile totalitare şi alte forme autoritare de stat, bunicii şi părinţii mei, care au prins perioada stalinistă, dimpotrivă, cred că cel mai uşor e să te lupţi cu statul. Mai ales dacă acesta are reguli fixe şi stabile.

Bunicul meu era adeptul unei teorii îmbrăţişate de generaţia lui, pe care ne-a transmis-o şi nouă. Teoria lui spune că ultima mare epocă de aur a creştinismului este perioada stalinistă. Mi-a explicat de multe ori acest fenomen paradoxal, care azi sună a blasfemie. Argumentele şi povestea au însă o logică imbatabilă.

Ca orice grupare radicală marginală, noi am fost crescuţi şi educaţi în spiritul unei permanente stări de război şi ocupaţie, în care duşmanul este peste tot şi pîndeşte ceas de ceas, clipă de clipă să te corupă, să te ispitească şi să te distrugă. Iar în discursul comunist şi în mod special în cel stalinist, acest război era unul declarat, pe viaţă şi pe moarte, un război total. Pentru prima dată după o lungă „pace creştină”, noi, adevăraţii urmaşi ai primilor creştini, chemaţi să-i salvăm de aceşti duşmani de moarte, sîntem puşi în faţa prigoanei şi martiriului. Ce este prigoana şi martiriul, dacă nu o formă supremă de confirmare a credinţei şi luptei autentice? Martiriul este un soi de stare de excepţie a credinţei. Puţini sînt cei care au trecut şi vor fi trecuţi prin martiriu. Noi am avut acest privilegiu şi ferice de cei care au rezistat acestei încercări. Am fost puşi să repetăm soarta creştinismului originar, a creştinilor din catacombe care erau aruncaţi fiarelor, omorîţi. Stalinismul ne-a oferit marele privilegiu de a muri pentru credinţa noastră. Poate a fost ultima dată în istorie cînd am avut un astfel de privilegiu. Trebuia să nu-l pierdem şi să ne ridicăm la înălţimea aşteptărilor acestor vremuri, îmi repeta mereu bunicul.

Dincolo de suferinţă, prigoană şi martiriu însă, foarte preţuite de secta mea, în încercarea de a-şi lega originile de generaţia primilor creştini, mai exista un mod total diferit de a înţelege relaţia cu statul şi mai ales de a crea tehnici de rezistenţă faţă de acesta.

Principiul libertăţii, aşa cum îl înţelegeau şi-l practicau ei, e specific probabil mai tuturor grupurilor marginale. Mai întîi, sectanţii nu cred într-un stat neutru sau bun, fie el comunist sau capitalist. Statul e o formă de robie, de la care e bine să te sustragi. Nu trebuie neapărat să intri în conflict cu statul, ci să te eschivezi, să-ţi creezi o lume paralelă. A lupta direct cu statul este pentru sectant ceva inutil: oamenii contează, nu statul în sine. Cel mai bine lupţi cu el doar ignorîndu-l total. Statul acceptă însă orice, dar nu şi cetăţeni nesupuşi. Ignorarea şi nesupunerea sînt armele cele mai puternice împotriva statului şi irită puterea cel mai mult.

Pentru noi, sectanţii, libertatea oferită de stat nu e decît un rezultat al capacităţii noastre de a rezolva limitările şi interdicţiile venite de la acesta. Libertatea venită din partea oricărei forme de putere este falsă. În esenţă, îmi explica bunelul: cheia lecturii Cezarului nu este darul, nu este ceea ce-ţi oferă el, ci ceea ce-ţi ia, ceea ce-ţi interzice.

Într-un stat, mult mai importante decît drepturile care ţi se oferă sînt ceea ce ţi se ia şi ceea ce-ţi este interzis. Statul trebuie citit, interpretat şi rezolvat prin intermediul interdicţiilor, iar în comunismul de tip stalinist acestea erau extrem de numeroase. Poate că e unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am învăţat de la comunitatea mea. E adevărat că am învăţat şi am înţeles asta destul de tîrziu. Şi nu am învăţat-o de la nişte oameni care au citit tratate de politică, ci de la unii care probabil ar zîmbi ironic ascultînd predicile actualilor lideri religioşi trecuţi cu arme şi muniţii în barca liberală. Acest crez şi acest mod de înţelegere a lumii aveam să le întîlnesc mai tîrziu doar la bandiţii care au dus aceste tehnici la o perfecţiune greu de imaginat. Despre aventura lor voi vorbi altădată.

Cei elin generaţia părinţilor mei cred şi azi că perioada stalinistă a fost cea mai „binecuvîntată epocă” în care au trăit, pentru că atunci au avut privilegiul de a suferi şi, paradoxal, au avut poate şi cel mai mare succes. Ei au înţeles foarte repede că represiunea venită din partea regimului nu făcea elecît să le scoată în evidenţă calităţile extraordinare, convingerile, stilul de viaţă care altfel ar fi putut fi remarcat doar de o mînă de oameni. S-au şi comportat ca atare. Aceşti marginali, necunoscuţi mai de nimeni, prin simple gesturi care intrau în contradicţie cu tot ce era majoritar şi cu puterea, scurtcircuitau deodată şi cele mai încuiate minţi. Puteau să sensibilizeze şi cele mai obediente personaje. Curajul lor nebun într-o societate domesticită, înregimentată, laşă şi cuprinsă de frică nu avea cum să nu trezească ceva în inima şi mintea unui om, fie el şi membru de partid.

Eu nu am fost niciodată mare simpatizant al „martiriului” de care făcea caz generaţia din perioada legionară şi stalinistă şi din care anumite comunităţi îşi făcuseră chiar un titlu de glorie. Pentru unele dintre ele, devenise chiar un soi de program de credinţă care a continuat pînă în anii ’90: confruntarea cu statul cu orice preţ. Eu eram însă copil într-o perioadă deja liniştită, stabilă, cu constrîngeri moi din parte regimului. Presiunea celor din jur, a lumii, era mult mai puternică decît a statului. Eu sînt într-un fel reprezentantul unei generaţii mai leneşe şi poate mai „burgheze”, iar martiriul este cel mai radical şi mai antiburghez act social şi politic.

Ai mei, cei din generaţia anterioară, aveau o calitate deosebită şi mai puţin întîlnită în mediile religioase pravoslavnice şi în sectele din zonă: ironia şi autoironia. O învăţasem de la evreii mesianici. Ei ştiau să rîdă subtil şi să-şi ironizeze propria situaţie. Asta te salva cumva de prea multă seriozitate, dramatism şi, de multe ori, te salva de prea multă încredere în tine. Orgoliul e unul dintre păcatele specifice „speciei noastre de sectanţi”. Autoironia te face însă mai modest şi e un leac foarte bun pentru cei chemaţi să salveze lumea. Te şi ajută să înţelegi lucrurile dincolo de importanţa persoanei tale.

Bunicul meu ironiza deseori subtil aceste obsesii ale suferinţei şi martiriului. Pe lîngă celebra lui vorbă, cu un succes incredibil, „lacrimi şi muci”, atribuită stilului plîngăcios al predicilor din comunităţile noastre, el mai avea şi o binecuvîntare adresată lui Stalin.

— Să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă şi să-l ţină în prostia şi ura lui. Să-i dea Dumnezeu timp să ne ia şi să ne ducă prin toate puşcăriile şi prin tot URSS-ul, că doar aşa mai putem îndeplini şi noi porunca domnului: Cîntaţi laudele Lui pînă la marginile pămîntului. Vă daţi seama că el ne creează toate condiţiile, ne plăteşte biletele, iar noi trebuie doar să le propovăduim păcătoşilor. Unde s-a mai văzut asta? Să ne rugăm Domnului să-l binecuvînteze, mustăcea bunelul din colţul gurii...

Vorbele lui conţineau însă foarte mult adevăr. După al Doilea Război Mondial, după ce s-au mai liniştit puţin apele şi oamenii s-au aşezat pe la casele lor, a început un nou val de arestări ale unor lideri, aruncaţi apoi prin puşcării. O mulţime de reprezentanţi de seamă ai sectei noastre şi ai sectelor cu care colaboram au umplut puşcăriile şi lagărele imperiului. Rezultatul avea să fie însă de-a dreptul halucinant. Efectul nu a fost blocarea, dezmembrarea şi desfiinţarea acestor grupuri, ci exact opusul. Au urmat o explozie şi o înmulţire fără precedent a acestor comunităţi radicale marginale. Gulagul nu a făcut decît să pună oameni de foarte bună calitate împreună, să-i organizeze, să le ofere posibilitatea de a se cunoaşte direct, de a fi împreună şi de a face schimb de experienţă. Acesta era factorul intern. Există şi un factor extern: comunitatea a fost pusă în situaţia de a ieşi din propriul mediu, de a se extinde spre alte grupuri, spre oamenii din puşcării şi mai ales din oraşele şi satele în care erau trimişi membrii săi. În cîţiva ani, mici grupuri de sectanţi au apărut în zone în care înainte nici nu visam să ajungem: Asia Centrală, Asia Mijlocie, regiunea Volgăi, oraşele mari şi mici din Siberia. Gulagul şi Stalin, vorba bunicului, au fost o mare binecuvîntare pentru comunitatea noastră.

Deja în anii ’60-’70, o perioadă mult mai liniştită, prin casa mea se perindau oameni din toate naţiile pămîntului, de pe tot cuprinsul statului sovietic. Cînd eram mic, ştiam de unde erau cei care ne-au vizitat după cadourile pe care mi le aduceau. Nimic nu mă impresiona însă mai mult decît fructele exotice asiatice. Mai ales rodiile, smochinele şi alunele de pămînt. Copil fiind, chiar m-am chinuit timp de cîţiva ani să cultiv aceste plante. Am plantat un smochin, care a crescut destul de mare şi a făcut şi cîteva smochine. Am plantat şi o tufă de rodiu care, dacă-mi amintesc bine, înţepa destul de rău. Am cules cîţiva ani roadele alunelor de pămînt şi am descoperit că ele cresc precum cartofii. În mintea mea, ar fi trebuit să fie ca păstăile de fasole sau de mazăre. Pînă atunci nu mai văzusem nici rodii, nici smochine, nici alune de pămînt, ca să nu mai zic de modul în care cresc. Cursul vieţii începea să se îndrepte într-o direcţie tot mai confuză, dar entuziasmantă. A venit perestroika, eram foarte bucuroşi, ne-am rupt hainele de pe noi de dragul libertăţii. Magazinele s-au umplut de rodii, smochine şi alune. Tufele s-au uscat de mult, pentru că nimeni n-a mai avut grijă de ele. De ce să le mai îngrijeşti cînd noua viaţă ţi-a oferit libertatea de a le consuma direct din magazin?

Bunelul a murit şi el demult. Nu a mai prins timpul marilor transformări. Cînd trec pe la casa copilăriei mele şi ajung în grădina unde au crescut tufele, văd că ceea ce pentru mine era rezultatul „binecuvîntărilor lui Stalin” nu mai există. Tufele şi copacii s-au uscat, însă vorbele bunelului mă pun mereu pe gînduri.