Cartea a cincea
Deuteronomul

Femeile şi şcoala

Căci omul nu-şi cunoaşte nici măcar ceasul, întocmai ca peştii prinşi în mreaja nimicitoare şi ca păsările prinse în laţ.

Eclesiastul 9:12

În comunitatea noastră se vorbea puţin despre femei. Cele din cărţile noastre sfinte erau foarte retrase, modeste, puţin cunoscute. Eroii noştri erau bărbaţii, marii patriarhi, marii regi ai Iudeii. Eroul nostru era Moise, cel care a adus cele zece porunci de pe Muntele Sinai, cel care a scos poporul ales din robia Egiptului; eroii noştri erau Avraam, Isac şi Iacov. Cîntam lupta neînfricată a lui David cu monstruosul Goliat, proslăveam înţelepciunea lui. Ne minunam de Iacob, cel care s-a luptat cu îngerul. Era impresionantă puterea proorocilor neîmblînziţi. Femeile nu erau însă prezente decît foarte discret. În umbra marilor bărbaţi. Asta era tradiţia noastră veterotestamentară. Nici cea noutestamentară nu era însă diferită, cu toate că începuseră să apară tot mai multe femei demne de atenţia noastră, a bărbaţilor care ne credeam aleşii între aleşi.

În comunitate, această tradiţie se păstra. Femeile noastre nu erau prezente în amvon, nu le vedeai în rîndul sfatului bătrînilor care lua deciziile majore. Nu aveau un cuvînt important de spus în marile dezbateri teologice sau în hotărîrile importante. La o primă privire, ele erau absente. Era însă doar o aparenţă. În realitate aveau un rol foarte puternic, iar dincolo de discursul oficial, erau practic scheletul pe care se construia întreaga noastră comunitate. Fără ele, comunitatea s-ar fi dizolvat ca un cub de zahăr în ceaiul fierbinte.

În familia noastră există un soi de memorie feminină foarte puternică. Amintirile noastre aparţineau femeilor. De fapt, ele s-au ocupat de asta: memoria şi educaţia noastră, a tuturor, le aparţineau. Ele ne-au educat, ne-au învăţat să respectăm regulile şi au cultivat istoria familiei. Bărbaţii erau mai degrabă autosuficienţi, un fel de prezenţă dominantă. Ei trebuiau să fie şi atît. Din cînd în cînd se mai impuneau prin autoritatea lor. Cele care construiau cu adevărat familia şi ţineau strînsă comunitatea erau femeile. Bunica îmi explica mereu rolul femeii, care trebuie să fie cel al „cloştii din curte cu puii ei”. Asta înţelegeam mai uşor, fără prea multe explicaţii.

Eu am avut o poziţie privilegiată în acest sens, fiind crescut doar de femei. Mama, bunica, sora sînt cele trei femei care m-au crescut şi au avut grijă de mine pînă cînd am plecat de acasă. Şi după aceea tot ele au fost cele care m-au urmărit cu atenţie şi m-au tot îngrijit. Bărbaţii au fost întotdeauna mai distanţi. Prezenţa lor era foarte diferită de cea a femeilor. Bărbaţii, de exemplu, erau total incapabili să discute lucruri intime, personale. Femeile, în schimb, o făceau cu o naturaleţe extraordinară.

În comunitate, cum am mai spus, lucrurile erau foarte bine organizate. Organizarea era punctul nostru forte. Toată comunitatea era rînduită ca un stup, în care fiecare-şi cunoştea locul, timpul, obligaţiile şi responsabilităţile. Totul erau împărţit pe timpi şi spaţii exacte. Fiecare avea funcţia lui. Fiecare grup ştia ce are de făcut. Iar asta li se datora în cea mai mare parte femeilor. Ele urmăreau îndeaproape totul. Acest tip de organizare dă în timp un anumit mod de funcţionare şi un ritm de viaţă foarte lejer, aproape mecanic. Rigorile devin cu timpul instituţii, regulile devin „legi naturale”. Dacă vrei să distrugi sau să înnebuneşti un om crescut într-o astfel de rigoare organizatorică, scoate-l într-un spaţiu în care dispar legile, rigoarea şi rînduiala. Devine ca un peşte pe uscat sau ca o pasăre fără aripi. Îşi pierde total orientarea, sensul, scopul.

În acest „stup” al nostru, femeile aveau un rol deosebit. Există o parte socială care, chiar dacă nu se vedea, era foarte importantă. Organizarea ajutorului social viza în general îngrijirea bătrînilor, a copiilor rămaşi fără părinţi sau cu o situaţie dificilă în familie, a bolnavilor, a familiilor tinere şi a femeilor singure sau a văduvelor, cum spuneau bătrînii, citind din cartea cea bună. Erau categorii bine definite, pe care grupurile de femei şi le împărţeau. Aveau un program de acţiune.

Tradiţia familiei mele era legată de ajutorarea bătrînilor şi bolnavilor. În mod. special a bătrînilor. Cu asta s-a ocupat străbunica mea, cu asta s-au ocupat ambele bunici, cu asta s-a ocupat mama pînă cînd a ajuns ea cea mai în vîrstă din comunitate, eu asta se ocupă surorile mele. E o tradiţie de familie de aproape o sută de ani. Şi nu e vorba doar despre bătrînii din comunitate, ci şi despre cei din afara ei. Cei din comunitate au însă prioritate, pentru că sînt lîngă noi.

În comunităţile din oraşele mai mari lucrurile sînt mai complicate, însă în satele şi orăşelele mici în care am trăit eu în copilărie şi adolescenţă lucrurile erau destul de clare şi bine organizate. Ştiam foarte bine ziua în care mama nu trebuia să fie deranjată, fiindcă era „ziua de vizitare a bolnavilor şi bătrînilor”. Ea avea o zi pe săptămînă pe care şi-o dedica parţial acestei munci voluntare. În acea zi gătea întotdeauna mai mult, pentru a duce mîncare şi celor pe care-i vizita. Pregătea tot soiul de pachete. Nu am ştiut niciodată ce punea acolo, dar cu siguranţă ceva ce avea să-i ajute pe cei în necaz. Întotdeauna aceste munci voluntare de ajutorare aveau o mare doză de secret. Nimeni nu trebuia să ştie cum şi cu ce este ajutat celălalt. De ce? Aşa scrie în Scripturi: să nu ştie stînga ce face dreapta. Sau invers. Nu mai reţin.

Cînd eram mic mă lua cu ea, pentru că uneori nu avea cu cine să mă lase. Mie nu-mi plăcea din cale-afară să merg în astfel de vizite. A sta cu bătrîni bolnavi nu e cel mai fericit lucru care i se poate întîmpla unui copil dornic de joacă. Acolo totul se petrecea în linişte, mult prea multă linişte. Cel mai mult mă deranjau însă mirosurile, pe care eu le suportam destul de greu, fiind un copil foarte sensibil. Bătrînii miros altfel. E un miros greoi, amestecat cu iz de medicamente, transpiraţie, mîncare şi altele care se adună şi fac aerul stătut. În copilărie nu suportam apa sălcie din fîntînile părăsite şi mirosul bătrînilor bolnavi. Mi se umpleau ochii de lacrimi, aveam o senzaţie de vomă.

Mama făcea însă aceste vizite cu o bucurie şi un devotament demne de Maica Tereza, despre care aveam să aflu mult mai tîrziu – iar cînd i-am văzut prima oară poza de bătrînă, adusă puţin de spate, dar cu un zîmbet galeş, mi-am zis în mintea mea că aşa va fi şi mama la bătrîneţe. Şi nu am greşit cu nimic. La bătrîneţe, cînd trecuse de 80 de ani şi avea mari probleme de mişcare şi deplasare, se comporta şi discuta ca şi cum în jurul ei încă mai era multă lume pe care trebuia să o viziteze şi să o salveze. Doar să-i treacă durerea de picioare.

Eu stăteam aşezat frumuşel pe un scaun. Unele bătrîne îmi mai strecurau cîte-o bomboană sau ceva dulce şi mă iscodeau cu diverse întrebări. Mama mă punea să spun poezii. Uneori să cînt. Aveam repertoriul meu, cu care eram obişnuit să mă afişez oriunde, pînă şi la şcoală, unde eram privit cu mult dispreţ. La bătrîni şi bolnavi se pare că aveam succes. Aici însă nu-mi prea venea mie nici să recit, nici să cînt.

Mama făcea între timp curăţenie prin casă. Avea o dexteritate de invidiat. Era îndrăgostită de farmacie. Nu a apucat să facă şcoala în domeniu, dar a lucrat ca ajutor de farmacist ani de zile. Credinţa ei şi farmacia au fost un amestec fericit. Curăţenia şi ordinea specifice unui spaţiu farmaceutic s-au amestecat cu teologia şi credinţa ei şi totul a fost transferat în viaţa cotidiană şi domestică. Locuinţa, familia trebuiau să fie locuri în care se întîlnea Iahve al nostru cu regulile lui veterotestamentare, cu harul noutestamentar al lui Isus şi cu farmacia. Dumnezeul nostru era un tip foarte farmaceutic. Viaţa noastră trebuia să arate ca o spiţerie de pe vremuri, nu ca una din astea de acum. De la comportament la timp şi ritm, totul trebuia să fie respectat milimetric şi la secundă. De la oale pînă la geamuri, totul trebuia „să fie curat lună”. Şi asta făceam cu regularitate, dar mai ales sîmbăta, în prima parte a zilei, cînd toţi ne apucam de spălat geamuri, cratiţe, podele, uşi şi tot ce mai era.

După o curăţenie rapidă prin casele bolnavilor sau ale bătrînilor, mama îi hrănea atent. Hrana bolnavilor şi a bătrînilor era un alt mare calvar. Eu stăteam pe scăunelul de lîngă fereastră şi-i urmăream. Nu înţelegeam cum ditamai omul mare nu poate ţine bine lingura, tremură, nu duce corect la gură şi varsă pe jos mîncarea. Dacă aş fi făcut eu aşa ceva, mama m-ar fi pedepsit, dar pe bătrînii ăia neputincioşi îi ajuta cu grijă, îi hrănea cu o răbdare uneori infernală, îi spăla, îi aranja ca pe nişte copii mici.

Ştiu că, o dată, un bătrîn a întrebat-o pe mama:

— Maria, tu cîţi copii ai?

— Cu cinci am rămas.

— Ei bine, să ştii că acum ai şapte. Ne ai şi pe noi doi, a zis bătrînul încet, zîmbind şi întorcîndu-se spre mine. Cred că ăsta micu’ se descurcă mai bine ca noi şi-ţi face mai puţine probleme.

— Nu vă faceţi probleme, răspundea mama, aranjîndu-i perna sub cap, toţi vom ajunge copii bătrîni şi toţi vom avea nevoie de sprijin. De asta ne-am născut şi sîntem aici, ca să trăim împreună. Doar aşa ne putem salva.

După care urmau discuţiile şi poveştile. Asta era partea care-mi plăcea. Eu aş fi preferat să trec peste tot şi să ajung direct aici. În definitiv, merita efortul să vin cu mama la bătrînii nesuferiţi şi totodată atît de simpatici. Plăteam preţul mirosului, al enervărilor că nu ştiu să mănînce bine. Plăteam preţul renunţării la joacă doar pentru a-i asculta. Povesteau pe îndelete lucruri care li se întîmplaseră demult. Cum era în tinereţea lor. Cum s-au întîlnit, cum s-au căsătorit. Cum a fost sub ţar sau sub români. Cum au prins războiul. Cum li s-a născut primul copil şi cum au cumpărat prima vacă. În poveştile lor, ordinea lucrurilor era foarte stranie. Nu înţelegeam de ce uneori moartea unui om drag, pe care ţi-o povesteau, era aproape la fel de puternică în memoria lor ca bucata de zahăr mîncată prin ’43 sau ca felia de pîine mîncată prin ’46. Povestea cu felia de pîine putea dura şi o oră, căci în jurul acelei bucăţi albe de pîine aburindă, gustoasă, cum numai o dată mănîncă omul, prindea viaţă o lume aparte. Locul, timpul şi toţi ceilalţi eroi erau secundare în această poveste, pentru că felia de pîine era marea protagonistă.

E atît de stranie memoria oamenilor. A bătrînilor este însă un mare mister. Înainte de moarte, bătrînii încep să aibă o memorie foarte, foarte diferită de cea a omului în putere, care nu e bîntuit de moarte. Apropierea morţii schimbă total memoria noastră. Oamenii scapă cumva de griji, de scopuri în viaţă, de viitor. Dispariţia viitorului schimbă practic tot trecutul. În faţa morţii, oamenii încep să-şi amintească numai lucrurile care au contat cu adevărat în viaţă. În faţa morţii, memoria se eliberează, renunţă la balastul inutil, renunţă la grijă şi teamă. Uneori simţi cum îi frămîntă aceste amintiri, cum îi fac să plîngă. Bătrînii plîng mai des decît copiii. Plîng însă altfel şi de multe ori fără lacrimi.

★

Vreau să vă povestesc despre memoria celui diferit. Despre prima amintire puternică din şcoală, cînd am simţit că sînt altfel şi că aşa voi rămîne. Despre cum am început să simt acest stigmat al diferenţei, pe care am reuşit să-l depăşim doar datorită femeilor din jurul nostru. Doar ele ştiau să ne vindece rănile copilăriei, care rămîn şi vor rămîne mereu deschise.

Într-una din zile am fost chemat de urgenţă la directerare, după care a urmat un soi de şedinţă la care au fost prezenţi mai mulţi copii din familii sectante. Situaţia era cumva jenantă, pentru că, pe de o parte, mai toţi eram copii eminenţi şi cu o purtare impecabilă. Deci nu prea aveau ce să ne reproşeze din punctul de vedere al comportamentului şi al învăţăturii. Nu puteau nici să ne interzică să fim ceea ce sîntem, să mergem la întîlnirile grupurilor noastre, fiindcă eram încă minori. Doar părinţii noştri puteau decide asupra acestor lucruri.

Întîlnirea avea, evident, drept scop să ne prelucreze. Şi pentru ca efectul să fie mai puternic, se făcea în public, de faţă cu ceilalţi colegi de clasă sau uneori chiar din mai multe clase. Era un procedeu destul de sensibil, pînă te obişnuiai sau pînă căpătai o anumită maturitate. În acest joc însă, rolul cel mai important îl jucau nu profesorii, nu educatorii politici, care, de la caz la caz, erau mai indulgenţi sau mai intoleranţi, ci publicul. Atitudinea şi starea create de public sînt punctul central în acest tip de spectacol grotesc. Prin simple gesturi sau fraze, publicul, copii la fel ca tine, poate fi de o cruzime şi o violenţă greu de imaginat. Aceşti copii care nu înţeleg la ce participă pot uneori să devină nişte monstruleţi, creînd o atmosferă şi o presiune psihologică devastatoare. Tot ei pot deveni însă aliaţi şi protectori ca nimeni altul. Le-am trăit pe amîndouă, am simţit pe propria piele sau mai degrabă pe propriul psihic ce înseamnă presiunea sau protecţia colectivă a copiilor şi adolescenţilor, colegi pe care i-am urît sau iubit, de la caz la caz, chiar dacă noi eram educaţi doar să iubim. Dar cine poate?

— La ce ziar eşti abonat, că tot te dai mare că ai citit toate cărţile din bibliotecă? rostea directoarea înţepată, privind cînd spre mine, cînd spre public.

Eu, alături de alţi cîţiva învinuiţi, stăteam în faţa „colectivului”, cu capul puţin plecat de jenă, şi încercam să fiu calm, să-mi stăpînesc emoţiile, dar nu-mi ieşea nicicum.

— Păi, sînt abonat, ca toată clasa, la Tînărul leninist şi mai primesc ai mei şi Moldova Sovietică şi Pravda, pe care le citesc. Cam atît, răspundeam cu vocea puţin tremurîndă de emoţie.

Într-adevăr, îmi plăcea foarte mult lectura şi mi se dusese vestea că am citit toate cărţile din cele trei biblioteci din localitate. Presa o citeam cu plăcere, trecînd peste primele texte de propagandă, pe care nu le citeam din cauză că nu le înţelegeam. Am încercat de cîteva ori, dar nu-mi spuneau nimic. Şi am renunţat. În rest, citeam cam tot ce-mi pica în mînă. Iar ora la care venea zilnic poştaşul, pe la cinci după-masă, era una dintre orele mele preferate. Mergeam la poartă, îl aşteptam şi-mi luam ziarele frumos împăturite, încă mirosind a cerneală tipografică. Mă aşezam în faţa casei, dacă era vreme frumoasă, sau pe patul meu din cameră, cînd era frig, şi le citeam pe îndelete. După ce le răsfoiam pentru a-mi face o imagine de ansamblu, începeam să le citesc pornind de la ultima pagină, pentru că acolo erau scrise lucruri mici, ingenioase, care nu cereau mult efort pentru a le înţelege, dar foarte atractive. După aceea înaintam spre început, pînă ajungeam la prima pagină, care, după cum spuneam, nu prea mă interesa, căci n-o înţelegeam. Acesta era ritualul meu zilnic, cu excepţia weekendurilor. Am început pe la 9-10 ani şi am oprit acest ritual pe la 15 ani, cînd m-am mutat din casa părinţilor şi nu m-am mai abonat la nici un ziar sau revistă, îmi cumpăram de la chioşc, dar asta e cu totul altă poveste, alt ritual. Treptat însă am început să mă abonez la tot mai multe ziare şi reviste tehnice, sportive şi multe altele, pe care le colecţionam cu multă migală şi din cînd în cînd le mai răsfoiam.

— Poate e timpul să te abonezi şi la nişte reviste speciale, care să vă scoată pe tine şi pe ai tăi din tîmpeniile voastre religioase retrograde, continua tovarăşa directoare, cu vocea ei piţigăiată. Oamenii au zburat deja în cosmos, ştiinţa a atins culmile progresului, s-a demonstrat clar cum e cu evoluţia, iar voi trăiţi încă în Evul Mediu. Nu se poate aşa ceva! Cum e posibil să mai avem azi astfel de elemente printre noi? continua într-un ritm puţin isteric, pe un ton didactic enervant, stimata noastră directoare. O să-ţi recomand să te abonezi la Bezbojnik şi la Nauka i Relighia. Eşti băiat isteţ şi cu siguranţă o să înţelegi. Probabil că tu de mult ai înţeles, dar din cauza familiei nu poţi accepta acest lucru, continua, împăciuitor, tovarăşa directorare.

Asta însemna că atunci tovarăşa directoare era binedispusă şi nu scotea arsenalul greu ca să ne facă pe toţi cu ou şi cu oţet în faţa scolii. Era o prelucrare ritualică pe care trebuia să o îndeplinească. Şi o făcea. Uneori punea însă prea multă patimă şi o şedinţă din asta putea dura mult, devenind un calvar pentru noi. Ne obişnuiserăm însă destul de repede. Copiii au o abilitate incredibilă de a se adapta şi de a învăţa. Au tot soiul de instincte de protecţie. Uneori puteam să mă deconectez după două-trei fraze şi să mă uit în zare, visînd la poveştile mele, recitind cărţi în minte, fără să mai aud şi fără să mai văd nimic. Dădeam automat din cap, răspundeam evaziv şi îmi vedeam de treaba mea, fără să fiu afectat mai deloc. Alteori eram însă profund afectat de aceste ritualuri perverse. Eram totuşi un copil.

— Piotr Dimitrevici, se adresa ea dirigintelui, să aveţi grijă să vă arate mîine-poimîine abonamentul la aceste reviste, ca să fim siguri că s-a abonat elevul dumneavoastră...

Şi m-am abonat. Bezbojnik era un soi de revistă de caricaturi, umoristică, pamfletar-antireligioasă. Era însă mult prea directă şi vulgară pentru gustul meu. Mă rog, ce înţelegeam eu atunci. Nu pot spune însă că m-a atras foarte mult. Mai degrabă o priveam superior, îmi confirma spusele celor din comunitate. Cu revista Nauka i Relighia treburile erau însă mult mai complicate. Aici nivelul textelor era foarte ridicat, totul avea un aer ştiinţific, încărcat de dezbateri, opinii, îndoieli. Nu mai simţeai agresiunea simplistă şi dogmatică. Totul era subtil şi bine articulat. O apologetică pe invers.

Recunosc că aici am văzut pentru prima dată o dezbatere scrisă articulată, cu opinii bine structurate, cu argumente pro şi contra care aveau o logică şi o stilistică deosebite. Tot aici am descoperit şi argumentele celor care se opun ateismului ştiinţific. Am aflat că sînt atît de mulţi şi atît de diverşi, că au şi ei scoli şi cercetători. Aici am descoperit texte clasice din diverse domenii despre care altfel n-aş fi avut cum să aflu. Practic, pentru mine această revistă a devenit un soi de mină de aur, deoarece mi s-au pus la îndemînă texte, comentate, fireşte, dar pe care altundeva nu le puteam găsi. Revista, instrumentul ce trebuia să-mi schimbe optica şi punctul de vedere confuz, mi-a devenit de fapt mie unealtă şi muniţie. Acum dispuneam de idei mult mai clare, puteam să le susţin mult mai argumentat şi aveam o arie tematică mult mai vastă. Pînă şi în comunitate începusem să fiu privit cu suspiciune, fiindcă mare parte din comunitate se trăgea din Petru, adică din „simpli pescari”, nu din Pavel, care a studiat la picioarele lui Gamaliel. Eu însă aveam să devin un mare admirator al lui Pavel.

Eu am prins o perioadă relativ liniştită. Anii ’70-’80 au fost mult mai calmi, deşi în anumite momente existau mici izbucniri mai violente. Cu totul altfel a fost pentru generaţia părinţilor – ei au prins anii ’50-’60, cînd sectanţilor le erau rezervate un tratament special şi chiar momente foarte violente.

În anii copilăriei şi adolescenţei mele şi a fraţilor mei mai mari, comunitatea era deja trecută prin atîtea încercări, cu o experienţă atît de bogată, încît ştia foarte bine să-şi pregătească copiii şi să răspundă la orice provocare venită din partea puterii şi a regimului comunist.

Cu şcoala însă lucrurile erau destul de clare pentru ai mei.

— Pentru a scăpa de orice teroare a lor, trebuie să fim mai buni decît ei, să nu le dăm nici un motiv prin felul cum învăţăm şi mai ales prin ceea ce facem, îmi repetau mereu ai mei.

Şi învăţam să fim altfel, diferiţi de ei, chiar dacă eram cu toţii nişte copii. Comunitatea, chiar dacă era foarte mică, avea o capacitate incredibilă de a impune un anumit tip de control invizibil, de a se solidariza şi de a fi oricînd alături – chiar dacă n-o vedeai, îi simţeai prezenţa. Poate această prezenţă era deja întipărită în sufletul tău, în minte, şi tu o purtai cu tine ca pe o salvare, ca pe o protecţie sau ca pe un blestem. Uneori, această prezenţă devenea un stigmat pentru un copil, o rană deschisă, însă tocmai ea te făcea să te simţi diferit şi chiar superior.

În clasa întîi eram un copil obişnuit, ca toţi ceilalţi, pînă cînd s-a aflat că ştiu să cînt. Şi nu oricum, ci în limba germană.

— În limba germană?... s-a mirat învăţătoarea mea, Tamara Chirilovna.

Aflase de la un vecin care mă auzise cîntînd la întîlnirile noastre din curte. Şi m-a trecut la tablă, în faţa clasei, şi m-a pus să cînt. Aveam doar şapte ani. Eram destul de timid, cu toate că eram obişnuit să cînt sau să recit în faţa publicului.

A cînta în germană în Uniunea Sovietică a acelor ani nu era deloc un lucru cu care să te mîndreşti, ba din contră, îţi crea anumite probleme, chiar dacă nu mai puteam vorbi despre ura antigermană din anii de după război. Oricum, limba germană era atribuită fasciştilor, cei cu care noi am luptat şi cu care am dus „un război sfînt”.

„Hände hoch!”, adică „Mîinile sus!”, strigau copiii după mine – celebra frază din filmele de război, tipică pentru soldaţii germani...

A vorbi sau a cînta în germană mai însemna, dincolo însuşirea limbii fasciştilor, duşmanii noştri de moarte, a vorbi limba evreilor, a unor străini dubioşi care nu sînt ca noi.

— Ah, deci eşti sectant? Sau pocăit, cum se mai zice... continua învăţătoarea, mai în glumă, mai în serios. Ia să te auzim. Ce ne cînţi? Linişte, copii, să-l ascultăm pe micul sectant.

Şi, timid, cu capul plecat, puţin indecis, începeam să cînt.

— In meinem Herzen...

Vocea îmi tremura şi clasa începea să rîdă în hohote, pentru că totul suna ca din altă lume...

— Linişte, linişte! striga Tamara Chirilovna şi bătea cu „arătătorul” în băncile verzi de lemn.

— In meinem Herzen, Herzen, Herzen... continuam eu tot mai decis, cu trilul meu de copil nevinovat.

Nu înţelegeam foarte clar ce mi se întîmplă, însă simţeam profund cum se nasc nişte sentimente care aveau să mă urmărească ani de zile şi pe care nu le voi uita niciodată. Am simţit şi am înţeles că sînt diferit, foarte diferit. Că şi ei, şi eu avem aceeaşi percepţie despre acest lucru. Că această diferenţă o voi duce cu mine, că nu va fi niciodată depăşită, escaladată, schimbată. Că e o povară pe care trebuie să mi-o asum. Că nici eu, nici ei nu sîntem vinovaţi pentru diferenţele dintre noi. Cel mai puternic sentiment e însă legat de singurătatea minoritarului. Eşti singur în faţa lor, neputincios şi lipsit de protecţie, dar tocmai această neputinţă şi această singurătate îţi dau puterea de a rezista.

Părinţii mei aveau dreptate cînd îmi tot citau din Biblie.

— Luptă lupta cea bună a credinţei, îmi tot repetau şi bunica, şi mama, femeile din familie, care erau mai atente cu lecturile mele.

— Căci vei învinge şi vor veni binecuvîntările! continua cu tonul ei înţelept mama.

Nu prea înţelegeam eu cînd eram mic nici ce e „lupta cea bună”, nici cum vor veni acele „binecuvîntări” atît timp cît bătăliile mele zilnice se reduceau la tot soiul de mici conflicte cu colegii de scoală şi cu profesorii.

Aceste binecuvîntări au venit însă. În timp, şi noi, şi profesorii noştri am început să înţelegem că diferenţele dintre noi nu sînt atît de nocive. Ba chiar că unele dintre ele sînt foarte utile „colectivului şcolar” şi în lupta pentru „viitorul luminos” la care noi nu prea doream să participăm. Noi îl abandonaserăm prin pasivitate. Eram indiferenţi faţă de el, pentru că aşa decisese comunitatea noastră. Iar şcoala ne exclusese de la diverse „treburi obşteşti” din cauză că eram nişte „sectanţi retrograzi”.

Deodată, profesorii noştri au descoperit că sectanţii au o mulţime de aptitudini pe care puţini copii le au. Cine avea cea mai bună capacitate de organizare şi cui îi puteai acorda cea mai mare încredere, fără să ai mari bătăi de cap? Sectanţii erau numai buni pentru asta. Fireşte, mai erau şi alţi copii buni la astfel de lucruri, dar noi ieşeam în evidenţă. Aceste lucruri erau însă mai puţin importante, cu toate că nu puteau fi ignorate într-un sistem în care se punea mare preţ pe o organizare aproape militară. Iar sectanţii erau pregătiţi şi educaţi în logica războiului.

Locul fruntaş pe care nu ni-l putea lua aproape nimeni am descoperit că era în domeniul artistic, în care şcolile sovietice erau prinse an de an, sărbătoare de sărbătoare, competiţie de competiţie. În educaţia sovietică existau nenumărate competiţii artistice, iar fiecare şcoală, de la cel mai mic sat pînă la cel mai mare oraş, trebuia să aibă cor, grup vocal-instrumental sau diverse grupuri muzicale şi artistice. Iar aici noi eram de neîntrecut, pentru că muzica făcea parte natural din viaţa noastră. Aproape toţi ştiam să cîntăm cel puţin la un instrument. De foarte mici ştiam să descifrăm, fără mari dificultăţi, partiturile muzicale. Aproape în fiecare casă exista cel puţin un instrument în casă. Iar a cînta din gură şi a cînta în cor era ca fluierătura pentru un copil de la ţară. Nouă aceste lucruri ne erau la îndemînă, le făceam fără nici un efort. Şi atunci, din oile negre, am devenit pentru scoală un soi de salvatori şi „cei care rezolvă totul” în acest domeniu.

Cum se apropiau diverse festivităţi şi concursuri, cum veneau profesorii şi ne luau. Ştiau că atît timp cît au sectanţi nu mai e nevoie să se chinuie să înveţe alţi copii, să facă nenumărate repetiţii interminabile. Pe sectanţi îi aduni, le dai partitura şi în cîteva zile pot să-ţi cînte orice.

Şi cîntam ce ne dădeau. La cor era puţin mai greu, pentru că nu-l puteau face doar din sectanţi, nu eram atît de mulţi. Şi aici trebuia să-i suportăm pe colegii pentru care corul era ceva nou şi deseori un chin. Ne plictiseam, ne enervam.

Profesorul de muzică, Piotr Dimitrevici, ne aşeza strategic pe voci astfel încît să fim noi liderii.

— Fiţi atenţi, urmăriţi-mi mîinile şi luaţi-vă după ei! dădea indicaţii preţioase profesorul, care dirija corul, înţelegîndu-se foarte clar cine-s aceşti „ei”.

La grupurile vocal-instrumentale, lucrurile erau simple. Aici eram între noi. Nu aveam decît foarte rar intruşi printre noi. Nici profesorii nu voiau să se complice, ştiind că e suficient să ne pună grămadă şi să ne dea sarcini clare şi partituri, iar în rest făceam noi totul perfect.

Dacă alte comunităţi ca ale noastre erau specialiste în instrumente de suflat, noi eram cei mai buni la instrumente cu coarde şi clape. Treceam cu uşurinţă de la chitară la mandolină, de la mandolină la contrabas, de la contrabas la bandură sau balalaici de tot felul. Pian, baian[12], acordeon sau orgă, era o plăcere să le mînuim. Dacă se nimerea să ne placă şi muzica pe care o aveam de interpretat, totul devenea o desfătare. Singura problemă care apărea în această situaţie era să nu ne suprapunem cu programul comunităţii, căci aici intram în conflict direct. Cum orarul era pînă la amiază sau cu prelungire pînă spre seară, iar comunitatea noastră îşi organiza timpul de întîlniri seara şi în zilele de weekenel, totul mergea într-o relativă armonie...

Ne strîngeam, ne cunoşteam, ştiam prea bine cine ce aptitudini are, astfel că nu pierdeam prea mult timp şi exersam, învăţam destul de repede partiturile, repetam şi executam comanda ca nişte lăutari profesionişti. Profesorii erau încîntaţi că scapă de bătaia de cap şi mai ales că au un produs cu care se pot mîndri şi care poate concura cu şcolile bune, „făcînd cinste colectivului şi şcolii noastre”.

— Premiuuuul întîîîîi se acordă grupului vocal-instrumental al şcoliiiiiii „Grigori Ivanovici Kotovskiii!!!” striga şefa juriului raional, o promiţătoare tînără şefă de la Comitetul Central Raional al Partidului Comunist.

Noi ieşeam ca nişte muzicanţi de clasă, mai cîntam un cîntecel vesel, făceam plecăciunile necesare pe scenă, luam premiul şi ne retrăgeam în culise, unde auzeam cîrcotelile concurenţilor care ne cunoşteau...

— Iar au luat sectanţii premiu, cu balalaicile şi garmoşca lor... se auzea printre culise.

Aşa era. Era cumva nedrept. Ce vină aveau copiii din alte scoli? De ce aşa o concurenţă neloială? Noi eram totuşi aproape profesionişti, cîntam de la şase ani, aveam în spate sute de ore de repetiţii, pe cînd ei erau nişte începători, unii chiar talentaţi. De unde să ştie cei de la Comitetul Central ce hram purtam noi?

În astfel de momente, cînd priveam lumea cumva de sus, cu o superioritate a celui diferit, chiar dacă minoritar şi fragil, cînd mă impuneam în faţa majorităţii, pe care în sinea mea o compătimeam, pentru că aşa fusesem educat, îmi aminteam totuşi de acel moment cînd, singur în faţa clasei, neputincios şi fără să fiu apărat de nimeni, cîntam într-o limbă ostilă tuturor: în meinem Herzen, Herzen, Herzen... Acele sentimente stranii aveau să mă bîntuie multă vreme, acel hău care se căsca între noi avea să fie un spaţiu prin care aveam să mă lupt să trec toată viaţa, în diverse forme...

Eram doar un copil de sectant...