Sinoadele în colhozuri

Unde ste înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? Iudeii, într-adevăr, cer minuni şi grecii caută înţelepciune.

1 Corinteni 1:20, 22

Cînd eram mic îmi plăceau predicile. Dar cărui sectant nu-i plac predicile? Ale noastre sînt ca nişte povesti fascinante rostite de oratori neîntrecuţi. La predici şi la retorică ne pricepeam de minune. Cînd şi unde le învăţăm nu ştiu, dar nici cînd şi unde am învăţat să merg, să înot sau să merg pe bicicletă nu-mi amintesc.

Îmi plăceau cuvîntările unor bătrîni ai comunităţii. Unele erau foarte frumoase. Altele foarte lacrimogene. Cînd am crescut mai mari, învăţaserăm cam toate tehnicile oratorice şi mai toată „coregrafia” predicatorilor noştri şi deveniserăm nişte adolescenţi cinici, care numeau acest gen „lacrimi şi muci”, după vorba bunelului meu. De fapt, cam tot ritul slujbelor noastre se reducea la predică şi muzică. Se predica mult şi se cînta la fel de mult. La fiecare slujbă obişnuită aveam cel puţin trei predici. Cum spuneam, nu ştiu cînd şi unde învăţau oamenii să predice, însă brusc cîte unul devenea predicator şi se instala la amvon, ca un căpitan de corabie, şi predica. Comunitatea asculta şi îi acorda tacit o notă care-l legitima sau nu. În general, la amvon ajungeau oameni care deja îşi încercaseră retorica în comunităţi şi în grupuri mai restrînse. Erau cei care aveau girul liderilor comunităţii.

Tatăl meu, care era mai ironic şi avea alergie la un anumit stil de predică, pe care mai tîrziu avea să o boteze „predică americană”, avea o vorbă: „Evreii cred în minuni, grecii în înţelepciune, iar noi în retorici şi predici”. Cu timpul, acesta avea să fie într-adevăr marele păcat al comunităţii: oamenii cu o retorică strălucită aveau să o cucerească. Modelul predicatorului perfect avea să omoare în mare parte comunitatea.

Iar vorba tatălui meu avea să se adeverească mai ales la finele anilor ’80 şi începutul anilor ’90, cînd modelul „predicatorului american” a invadat tot spaţiul postsovietic şi postcomunist.

Cînd am mers pentru prima dată în America şi am auzit cum vorbesc preşedintele şi politicienii lor, în general am avut brusc revelaţia că aceştia nu sînt decît nişte băieţi din secta mea. Toată retorica şi toată coregrafia lor purtau ştampila sectei mele. Mai tîrziu aveam să înţeleg că tot ce ţine de industria lor muzicală nu e decît rezultatul unei secte asemănătoare cu a mea. MTV este cel mai bun produs al şcolii duminicale a sectei mele. De fapt, am înţeles că SUA nu sînt decît un produs statal al sectei mele: convingerea că sîntem aleşi şi avem de salvat lumea, convingerea că cel de lîngă tine e damnat şi tu ai obligaţia de a-l salva, convingerea că statul e un rău necesar împotriva căruia trebuie să lupţi, un Leviatan care trebuie îmblînzit, convingerea că tu şi comunitatea ta nu aveţi nevoie de legi, protecţie şi ajutor din partea statului, pentru că tu ai construit o lume mai bună etc.

Acolo te izbeşte mai ales stilul de viaţă. În SUA am văzut lumea pe care am fi putut s-o construim dacă am fi avut alte condiţii. Noi ne deosebeam însă mult de ei, eram nişte sectanţi marginali, pe cînd ei deveniseră sectanţii majoritari, deveniseră puterea însăşi. Iar acest lucru pentru ai mei era ceva fundamental rău, de aceea bătrînii, cei care au prins anii legionarismului şi stalinismului, ne avertizau să nu ne închinăm idolilor şi mai ales să nu devenim idoli. Cînd vom deveni însăşi puterea, atunci se va sfîrşi totul. În SUA am simţit acest lucru pentru prima dată. Secta mea a devenit puterea. Nu pot să spun că nu era tentantă, dar eu veneam dintr-o altă tradiţie. Unde apăream noi, apărea şi minoritatea şi afectam orice majoritate, oricît de puternică ar fi fost ea.

Una dintre predicile bunelului suna cam aşa:

— Să nu te temi niciodată cînd ţi se ia, cînd eşti pedepsit pe nedrept, cînd eşti batjocorit pentru ceea ce eşti, pentru credinţa ta. Noi sîntem angajaţi într-o luptă continuă, o luptă pe viaţă şi pe moarte, o luptă a unor lumi mai puternice decît cele care se văd. Să nu te temi niciodată cînd ţi se ia, indiferent ce ţi se ia. Să te temi însă foarte mult cînd ţi se şi dă. Darul poate fi mult mai otrăvit decît suferinţa şi penuria, poate fi un instrument de control mult mai mare şi mai puternic decît represiunea. Nu te teme cînd ţi se ia, ci îngrijorează-te cînd ţi se dă ceva. Gîndeşte-te de „şaptezeci de ori cîte şapte” pînă să accepţi ceva ce ţi se dă. Nu uita că raiul l-am pierdut nu pentru că ni s-a luat ceva, ci pentru că ni s-a dat ceva. Şi am ales greşit. Cel mai important e faptul că uneori trebuie să decidem corect şi mai ales trebuie să ştim cînd să refuzăm. Deseori nu stă în puterile noastre să ne opunem la ceva ce ni se ia, însă e mult mai în puterile noastre să ne opunem şi să refuzăm ceva ce ni se dă.

Acest tip de raţionament stă la baza relaţiei noastre cu diversele forme de putere şi cu tot ce ţine de relaţia cu celălalt. Noi trebuie să dăm, să dăm şi iar să dăm. Nimic din ce avem nu e al nostru, însă trebuie să fim foarte precauţi cu ceea ce primim. Mai tîrziu, acest lucru avea să se răsfrîngă şi în relaţia cu banii, mărfurile şi tot ceea ce ne înconjoară.

Putem spune că acestea erau micile noastre polemici teologice care în anumite momente produceau

adevărate concilii ecumenice raionale şi săteşti. Cum apărea o problemă, cum se aduna comunitatea şi începeau polemicile. Se lua Biblia şi cunoscătorii încercau să dea un răspuns coerent, fundamentat în Scripturi, pentru orice problemă în cauză. Şi să nu vă gîndiţi că temele care ne frămîntau erau legate de „natura divină sau umană a Mîntuitorului”, de „unele purcede Duhul şi unde sălăşluieşte”. Ne preocupau şi temele teologice importante, însă de au fost şi au rămas marginale. Exista într-un fel un crez intim pe care-l acceptam tacit şi inconştient cu toţii. Marile probleme teologice ale comunităţii porneau adesea de la relaţia cu puterea şi cu lumea în care trăiam. Teologia noastră ţinea mai degrabă de traiul nostru cotidian. Era însă viaţa noastră şi, pentru noi, orice problemă era o bătălie pe viaţă şi pe moarte.

Să luăm un exemplu banal din anii ’50, în plin proces de colectivizare şi de dezvoltare a colhozurilor şi a formelor colective de muncă. Pămînturile au fost colectivizate, s-au deschis multe întreprinderi. O bună parte a comunităţii noastre a lucrat la aceste întreprinderi şi colhozuri, cu toate că mai tîrziu ai noştri au găsit soluţii foarte subtile pentru a se îndepărta de formele de muncă de acest tip. O bună parte a comunităţii lucra însă în aceste colective.

Venea toamna şi începea faimoasa recoltare a tot ce creştea pe mănoasele cîmpii basarabene. La noi creşteau extraordinar de bine viile, dar şi legumele. Mai ales după ce sovieticii au construit sisteme de irigare, cît vedeai cu ochii erau numai cîmpii pe care se cultivau legume, pomi fructiferi şi vii. În această perioadă, cum era de aşteptat în asemenea condiţii, creştea enorm rata furturilor. Iar furtul din bunul obştesc era pedepsit aspru. Şi nu vorbim despre furt în termenii de azi, cînd nu se mai înţelege ce înseamnă furt şi ce înseamnă speculaţie. Atunci furtul era foarte bine gestionat şi reglementat. O găleată de roşii adusă acasă după o zi istovitoare de muncă, pe care tu poate o considerai o răsplată firească, putea să te coste ani de puşcărie. Pedepsele erau foarte aspre şi aproape imposibil de ocolit. În ciuda acestui fapt, oamenii furau, dacă putem să spunem asta. Acest mic furt cotidian era un fapt obişnuit.

Tocmai aici intervine dilema. Primii care au ridicat această problemă au fost – culmea! – reprezentanţii puterii. Dacă nu putem opri acest flagel, trebuie să găsim un mecanism prin care să controlăm şi să negociem acest fenomen. O decizie destul de înţeleaptă, cred eu. După o zi istovitoare de muncă la cîmp e greu să le interzici oamenilor să ia cu ei acasă nişte struguri, nişte fructe sau legume. Şi atunci înalţii demnitari au decis: „Fiecare colhoznic are voie să ia acasă după o zi de lucru o găleată din ce recoltează”. Nici mai mult, nici mai puţin de o găleată. Asta a devenit, practic, o lege nescrisă, pe care începuse să o respecte cu oarecare rigurozitate aproape toată lumea. Şi puterea, şi colhoznicii.

În comunitatea noastră, mult mai atentă la nuanţe şi la „ce ne spune Biblia pe acest subiect”, această decizie avea să creeze o adevărată schismă. Oamenii au tranşat scurt problema. Indiferent de ceea ce au decis cei din conducerea colhozului, noi trebuie să ştim clar: a lua din bunul public este sau nu este furt? Şi a început o adevărată polemică teologică ce s-a răspîndit în toată regiunea. Seară de seară aveau loc discuţii interminabile şi comentarii pe marginea Bibliei. Ce scrie acolo despre acest lucru? Ce ne învaţă Biblia? Cum rezolvăm această problemă. Oare nu scrie în scripturi: „Să nu legi gura boului cînd treieră”? Acest verset avea să facă mare carieră mai ales pentru cei care aveau să împărtăşească mai tîrziu „teologia bunăstării” pe care ai mei o dispreţuiau visceral.

Şi după luni de dezbateri şi frămîntări comunitatea a decis: noi nu vom lua nimic din ce nu ne aparţine. Deci nici un sectant nu va veni cu găleata plină după orele de muncă, întrucît ce e al colhozului, al întreprinderii nu este şi al nostru. Pentru munca noastră sîntem plătiţi şi ne asumăm acest lucru.

Acesta avea să fie doar începutul calvarului. Pentru că decizia care avea să aducă pace şi linişte în comunitate printr-o simplă hotărîre urma să producă valuri în localităţile în care trăiam. De ce? Pentru că decizia noastră de a nu proceda astfel îi punea pe majoritari într-o situaţie jenantă. Şi mai ales punea în dificultate conducerea colhozului şi înalţii prelaţi ai puterii.

— Cum adică nu vreţi să luaţi şi voi ce vi se oferă? Vreţi să spuneţi că noi furăm? Adică sînteţi mai buni decît noi?

O mare de insulte avea să se abată asupra celor care, în naivitatea şi puritanismul lor, credeau că şi-au rezolvat o problemă. Ei bine, nu. O problemă rezolvată de sectanţi aduce pentru restul populaţiei multe bătăi de cap şi trezeşte uneori o ură şi o furie inimaginabile. Cum spuneau bătrînii trecuţi prin multe: niciodată o faptă bună nu rămîne nepedepsită.

Toate aceste teme erau discutate aprig în predicile noastre. În comentarii şi în dezbateri. Citeam şi cercetam scripturile ca să vedem ce răspunsuri ne oferă la problemele pe care le aveam. Comunitatea din jurul nostru se schimba cu repeziciune şi noi trebuia să venim cu răspunsuri clare. Ce facem cu radioul? Dar cu televizorul? Acceptăm ca tehnica să intre în casele noastre? Cum şi în ce condiţii? Pînă unde acceptăm şi ce acceptăm? Ce facem cu şcoala şi educaţia? Acceptăm ca tinerii noştri să se uite la filme? Dar ce muzică se poate asculta? Ce haine e decent să se poarte? Cum refuzăm să facem parte din structurile de partid? Ce tip de munci avem voie să facem? Era un şir întreg de întrebări pe care le întorceam pe toate feţele şi le discutam. Şi căutam răspuns doar în Biblie.

Toate acestea erau incluse în predici. Unele înţelepte, altele emoţionante sau deosebite. Predica era însă totul în comunitatea noastră.

Unchiul meu, cel foarte şcolit şi care pe vremuri a fost comunist, dar a şi plătit cu ani de puşcărie rătăcirile lui din tinereţe, a ţinut o dată o predică ce m-a impresionat. Erau deja ultimii ani ai perestroikăi. Eu aveam alte preocupări. Vîntul schimbării începuse să bată şi prin comunitatea noastră. Imperiul era în paragină, iar biserica ieşea din catacombe şi se oficializa. Cucerea stadioanele şi pieţele. Unchiul meu era unul dintre cei care se opuneau noii tendinţe, un adept al tradiţiei noastre radicale de a ne împotrivi şi de a lupta. El mi-a explicat cel mai bine în care Isus Hristos trebuie să cred.

Asta am înţeles eu. Să nu ne îmbuibăm, să nu acceptăm tot ce ni se oferă, să nu adormim, să nu ne moleşim. Creştinismul e de departe cel mai radical lucru despre care mi-a fost dat să aud şi să citesc. Ce Dumnezeu mai radical putem avea decît unul ce renunţă la puterea divină, la puterea nemărginită, pentru a salva şi a fi alături de cei „căzuţi în păcat”, adică nişte condamnaţi politici? Se sacrifică, devine unul dintre noi pentru a ne salva, un gest fără precedent în istorie.

Renunţă la toate atributele divinităţii, ale puterii supreme şi coboară printre noi, devine egal cu creatura sa, dar nu pentru a fi alături de dregătorii şi înţelepţii vremii, ci pentru a spăla picioarele curvelor, pentru a mîngîia săracii şi pentru a vindeca bolnavii. Şi ce spune? Că nu aduce pacea, ci războiul, un război care se cîştigă nu cu arme şi violenţă, ci cu vorba şi fapta. Nu e străin însă de bici. Oriunde apare El, în jur se naşte scandalul religios, politic, social, pentru că el răstoarnă toate regulile puterii, dizolvă cutumele, scandalizează „bunul-simţ”. În noua lume politică propusă de el nu mai există iudeu, roman sau grec, nu mai există femeie sau bărbat, iar familia trece în plan secund. În templu, loc al puterii religioase, El dă năvală cu biciul, iar bogaţilor le spune că nu pot intra în „împărăţia cerului”, noua orînduire politică, şi că trebuie să renunţe la bogăţie. Şi îşi alege ucenici, cei care vor pune bazele unei revoluţii unice în istoria lumii, nu oameni din elita vremii, din rîndurile dregătorilor şi cărturarilor, ci nişte amărîţi de pescari iudei, pentru a lua în derîdere cum numai El ştie puterea vremii.

Creştinismul oficial s-a deteriorat însă mult. Ce avem noi este o formă anchilozată, moartă, ritualizată. În mare parte avem exact rezultatul a ceea ce detesta Isus. Avem un Isus Hristos cuminte, care nu scandalizează, ci slujeşte puterea, pe bogaţii şi pe înţelepţii vremii. Respectă toate regulile şi cutumele vremii. Iubeşte – culmea! – pînă şi banii, le face chiar reclamă şi se supune la toate protocoalele puterii. Avem un Isus Hristos ultraconservator, cuminte, comod şi care promovează o „teologie a bunăstării”.

Nu, acesta nu e Isus Hristos cel din Evanghelii sau pe care ni-l explică Pavel. Nu, Isus Hristos e militant, radical, împotriva cărturarilor şi dregătorilor oricărei forme de putere şi îşi construieşte noua împărăţie stînd la masă cu curvele şi păcătoşii, cu săracii şi bolnavii şi ne învaţă că toţi sîntem egali, că trebuie să dăruim şi să ne dăruim, să trăim împreună şi să nu ne mai supunem orbeşte relaţiei stăpîn-sclav. În noua ordine politică trebuie să fim fiinţe libere. Iar pentru a fi liberi trebuie să fim egali şi să ne eliberăm de orice formă de tiranie şi de dominaţie, ierarhie, supunere. Acesta este Isus Hristos, cel din Evanghelii. Nu ascultaţi ce vă spun dregătorii şi cărturarii, care sînt slugi ale noii puteri ce se iveşte şi se instaurează peste cea veche, ci citiţi măcar de sărbători Evangheliile şi trăiţi nu în litera, ci în spiritul ei.

Iar după predică venea muzica. Însă înainte de cîntări unul dintre pastorii mei preferaţi spunea un lucru: dacă astăzi Isus ar veni pe pămînt, oare cum îl vom întîmpina? Şi mereu mă gîndeam la asta. Şi cîntam:

Isus Hristos era un bărbat care călătorea în
sus şi-n jos,

un bărbat muncitor şi curajos,

le zicea bogătanilor: daţi la săraci banii,

şi l-au băgat în mormînt bogătanii.

Isus era bărbat muncitor, făcea tîmplărie

şi discipolii lui numai oameni de omenie,

dar laşul murdar Iuda Iscariotul

l-a băgat în mormînt, ticălosul şi idiotul.

S-a dus la poliţişti, s-a dus şi la preoţi,

le-a spus acelaşi lucru la toţi:

vindeţi-vă bijuteriile, daţi la săraci banii,

dar l-au băgat în mormînt barosanii.

Cînd venea Isus în oraş, orice muncitor, orice simbriaş

credea în vorbele lui,

dar bancherii şi preoţii i-au bătut în palme cîte un cui

şi l-au băgat în mormînt şnapanii.

Şi oamenilor li s-a tăiat răsuflarea
cînd au auzit oroarea.

Toţi se întrebau de ce oare.

Ştiau magnaţii şi soldaţii lor, blestemaţii,

ei l-au pus pe Isus pe cruce, în soare.

Am scris cîntecul ăsta în Moscova
şi New Yorkul ştabilor

şi al preoţilor şi al sclavilor.

Dacă Isus ar predica azi, pe cuvînt

că l-ar pune iar pe cruce şi l-ar băga în mormînt.