Cartea a doua
Exodul

Revoluţia şi sectele

Nebun ce eşti! Ce semeni tu nu învie, dacă nu moare mai întîi.

1 Corinteni 15:36

Anul 1903 a început ca orice alt an. Comunitatea noastră a celebrat, după obicei, atît sărbătorile de iarnă creştine, cît şi pe cele iudaice, după calendarul acelor vremuri. Se anunţau însă vremuri mai tulburi decît înainte. De ceva timp pornise o amplă campanie de intoxicare în presa locală de prin tîrgurile guberniei basarabene, ţinta defăimării fiind cu predilecţie evreii.

De Paşte s-a întîmplat marea nenorocire care avea să se numească „Pogromul de la Chişinău”. Atunci aveau să se dezlănţuie toată ura, teama şi neputinţa, provocînd o enormă suferinţă. Autorităţile au închis ochii, biserica majoritară la fel, lumea bună a oraşului a privit cu ignoranţă. Crima nu este pricinuită doar de criminal, ci şi prin complicitatea celor care ignoră, tac, închid ochii. Atunci a scris Haim Nahman Bialik poemul Oraşul măcelului. Iată un fragment:

Du-te în oraşul măcelului şi intră în curţile sale,

Să vezi sîngele cu propriii tăi ochi şi să-l pipăi pe garduri cu mîinile tale,

Să-l pipăi pe copaci şi pe pietre şi pe tencuiala zidurilor,

Este sîngele închegat, unit cu creierii zburaţi ai martirilor.

Şi de acolo ai ajuns la ruine şi ai sărit peste gropi şi pietre

Şi ai trecut pe lîngă ziduri dărîmate şi pe lîngă sfărîmate vetre,

În locul cel mai distrus, cu gropile lărgite,

Întunericul pietrei negre şi goliciunea cărămizii arse, murdărite,

Care arată ca cicatrici deschise peste răni grave, înnegrite,

Ce nu mai pot fi vindecate, lecuite.

Iar picioarele tale s-au scufundat între pene risipite şi s-au lovit de metal făcut bucăţi,

De cioburi, sfărîmături aruncate, rupturi de cărţi.

Vezi chin şi suferinţe, distrugere totală, lume sfărîmată

Şi nu vei putea să suporţi, vei pleca de acolo deîndată.

Şi au înflorit salcîmii şi mirosul florilor lor

Îl simţi ca un miros de sînge, îngrozitor.

Pentru că Dumnezeu primăvara şi măcelul împreună le-a chemat,

Soarele a strălucit, salcîmul a înflorit, ucigaşul a înjunghiat.

Şi ai fugit şi ai venit în curte, iar în curte este un dîmb rău,

Dîmb pe care au fost decapitaţi doi: evreul şi cîinele său.

O secure le-a tăiat capetele şi apoi i-au azvîrlit la gunoi

Şi în seara măcelului porcii le-au scormonit trupurile şi le-au rostogolit în noroi.

Mîine va ploua şi apa îi va tîrî în pustiu, în zăvoaie

Şi sîngele lor nu va mai striga din gunoaie,

Căci în adîncuri vor creste spini, ciulini fără rost

Şi totul va reveni ca înainte, aşa cum a fost.

Nu despre acest măcel îngrozitor vreau să vă povestesc aici. Nu vă voi detalia cauzele şi efectele acestui eveniment teribil. Să vă spun că administraţia a închis ochii la tot ce s-a întîmplat? Să vă povestesc cum poliţia a dispărut de pe străzi şi totul a degenerat, iar evreii au fost scoşi din locuinţe şi omorîţi, iar casele lor au fost devastate şi arse? Cum au fost omorîţi evreii? Şi cum, în momentul în care evreii au început să se organizeze pentru a riposta, pentru a se apăra şi chiar pentru a se răzbuna, forţele de ordine au reapărut ca prin minune? Să vă spun că moartea evreilor i-a unit pe moldoveni, ruşi, bulgari şi armeni? Ura e uneori un liant foarte puternic. Să vă spun că vinovaţi au fost găsiţi, ca de obicei, cei morţi? E mult de povestit. Sînt multe întrebări de pus. Poate voi spune această poveste cu altă ocazie, aşa cum le-a fost povestită străbunicilor mei de cei care au fost acolo şi aşa cum mi-a fost povestit şi mie. Noi iertăm, dar nu uităm, spune cîntecul, de aceea recitim cu regularitate cărţile şi poeziile despre aceste tragedii. Atunci, această ştire a făcut înconjurul lumii. Presa din întreaga lume, de la Moscova la Sankt-Petersburg şi de la Berlin, Londra, Paris pînă la New York, a relatat despre acest tragic eveniment. Pe primele pagini ale faimoaselor cotidiene apărea scris mare: Bessarabia şi Kishinev. Aici au ajuns mulţi ziarişti. Pînă şi marele Lev Tolstoi a luat apărarea evreilor, condamnînd dur cele întîmplate. Această tragedie avea să aibă însă un efect devastator nu faţă de comunitatea rusă şi moldovenească, ci asupra comunităţii evreieşti, numeroasă în tîrgurile şi oraşele din regiune. În Chişinău, aproape jumătate din populaţia oraşului era formată din evrei.

Suferinţa şi tragedia, în loc să-i întărească şi să-i unească, aşa cum se întîmpla de obicei, de această dată a avut un efect invers. Comunitatea a început să se divizeze, să se împartă în grupuri, urmînd o perioadă marcată de frămîntări şi polemici. În final, comunitatea avea să se scindeze în două părţi radical opuse, fără cale de întoarcere şi fără posibilitatea unei eventuale împăcări. O parte a comunităţii, tot mai convinsă că trebuie să-şi confirme evreitatea ca factor central, susţinea că trebuie să se organizeze şi chiar să se înarmeze pentru a se apăra. În acest grup aveau să se nască un naţionalism şi un fundamentalism religios care, în final, vor contribui la formarea nucleului dur al sionismului european. Celălalt grup, care a urmat o cu totul altă cale, credea că trebuie să se renunţe la acest particularism al evreităţii, al tradiţiei şi religiei, şi că trebuie să lupte alături de ceilalţi pentru drepturi egale şi universale. Pentru ei, evreitatea trebuia să rămînă ceva particular şi secundar. Mulţi dintre ei renunţaseră deja de ceva timp la tradiţia iudaică, la limbă şi la alte elemente specifice comumităţii lor. Din acest grup aveau să provină Partidul Socialist Bund şi mai toţi socialiştii, anarhiştii şi revoluţionarii evrei celebri din Imperiul Rus şi Polonia. Ei aveau să devină elemente-cheie ale mişcărilor progresiste din Europa Centrală şi de Est, fiind printre cei mai implicaţi şi mai devotaţi membri ai acestor mişcări. Primul pogrom din epoca modernă, din necunoscutul oraş Kishinev, avea să dea naştere celor două grupări radical diferite provenite din sînul comunităţii evreieşti şi avea să marcheze secolul XX.

Comunitatea noastră de evrei mesianici, din care mai făceau parte şi alte naţionalităţi ce mai tîrziu aveau să înfiinţeze diverse alte secte, a fost prinsă la mijloc într-o primă fază. Prima comunitate de evrei, sioniştii, o respingea aproape natural, fiindcă o considera o adunătură de trădători care nu respectă lungul şir de elemente tradiţionale. Pentru ei era mai periculoasă decît evreii socialişti. Cu cea de-a doua comunitatea noastră împărtăşea mai multe idealuri, dar rămînea obstacolul reprezentat de poziţia lor politică şi relaţiile pe care le întreţineau cu statul. Ceea ce le apropia însă era modul în care înţelegeau elementul etnic. Pentru cele două comunităţi, etnia nu avea nici o importanţă, trebuia dizolvată o dată pentru totdeauna. În faţa lui Hristos nu existau nici iudei, nici greci, nici români, nici moldoveni sau ruşi, ci doar o credinţă ce trece deasupra acestor impedimente mărunte. Credinţa e universală şi oferă acces egal la salvare. În ceea ce priveşte statul, acesta era un rău necesar care era ignorat şi pe care ar fi fost fericiţi să-l vadă dispărut, însă nu într-un mod violent. La evreii socialişti însă,în acest domeniu era încă talmeş-balmeş. Erau prea sofisticaţi în teorie şi prea simpli în practică.

Evoluţia celor două grupuri este destul de complicată, însă fascinantă: ele au jucat roluri foarte importante atît în apariţia statului Israel, cît şi în apariţia statului sovietic. Acest lucru este însă, din păcate, prea puţin studiat pînă în prezent. Dar aceasta e, din nou, o altă poveste lungă şi dureroasă.

Cert este însă că comunitatea noastră, prin poziţia sa apropiată celui de-al doilea grup, avea să atragă grupări necunoscute pînă atunci şi, prin urmare, pe care nu era încă pregătită să le primească. Şi nu doar atît. În acele vremuri tulburi, în care se auzeau voci tot mai curajoase, iar marile puteri începuseră să apună, ideile politice radicale începuseră să atragă mai mult chiar decît ideile religioase. Era vremea marilor pasiuni politice. Mulţi din comunitatea noastră erau atraşi şi ei de acest duh al vremurilor. Erau vremuri în care lumea se ghida după alte principii, ajungînd la raţionamente ce conduceau spre război.

— Am intrat deja într-o logică a războiului, ne spunea rabinul devenit pastor. Nu simţiţi? Peste tot miroase a praf de puşcă.

— Cum adică? se întrebau ceilalţi nedumeriţi.

— Ştiţi cum se deosebeşte omul care trăieşte în vreme de pace faţă de cel care trăieşte în vreme de război?

— Cum?

— Omul în vreme de pace încearcă măcar să mai negocieze, să înţeleagă, să-şi mai explice cine-i vinovat şi cine nu. Caută nuanţe. Pentru omul aflat în timp de război tot ce-i important, tot ce contează e să stabilească cît mai clar, mai repede şi mai bine cine-i prieten şi cine-i duşman, cine-s „ai noştri” şi cine-s „ai lor”. Dispar nuanţele şi adevărul. Totul se împarte în „duşman” şi „prieten”.

Rabinul avea însă o altă logică. Şi în mare nu greşea. În perioada de după pogrom au avut loc foarte multe transformări. Puterea nu mai reuşea să urmărească şi să controleze tot. Aşa că se concentrase doar pe urmărirea grupurilor tot mai numeroase de terorişti, de extremişti de tot felul, care comiteau atentate pe tot cuprinsul imperiului. Nu era an în care să nu fi fost un atentat care să zguduie elin temelii imperiul şi să şocheze opinia publică. Mîna lungă a eserilor era deja cunoscută. Ei nu puteau fi opriţi. Nimeni din administraţie nu mai era în siguranţă, iar asta făcea puterea să pară tot mai slabă, iar neputinţa o făcea să devină tot mai violentă şi mai nesăbuită.

Conducerea centrală începuse să se refere în acei ani pînă şi la secte ca la nişte organizaţii politice teroriste. Teama şi incapacitatea de a reacţiona o făceau aproape iraţională. Reformele întîrziau, liberalii erau neputincioşi, iar singurele care aduceau un suflu nou erau toate aceste grupări ce se înmulţeau cu o repeziciune uimitoare în tot teritoriul. Pînă şi în sectele noastre, care erau departe de frămîntările politice ale vremii, începuse să bată vîntul spiritului revoluţionar. Erau grupări care interpretau Scriptura în cel mai marxist şi mai revoluţionar mod. Apăruseră chiar grupuri milenariste care cereau o schimbare a puterii, o revoluţie care va aduce împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt şi care proorocea că vom trăi cei o mie de ani în pace şi egalitate.

A fost o perioadă foarte complicată, mai ales din cauza confuziei generale. Iar cum statul ţarist nu era capabil să distingă nuanţele, toţi erau trataţi aproape la fel: interzişi, persecutaţi, exilaţi. Puterea nu mai avea timp să umble cu fineţe, să ofere drepturi, să protejeze. Intrase şi ea în logica războiului.

Şi el avea să vină. Mai întîi primul război, prin care am trecut într-o relativă linişte faţă de alte regiuni. O parte au fost mobilizaţi, însă noi am avut foarte puţini morţi printre apropiaţi. În definitiv, eram obişnuiţi cu greul. Cel mai dificil pentru un evreu sau pentru un sectant în armată era să suporte tratamentul impus atît de comandament, cît şi de majoritari. Armata imperială nu făcea diferenţiere de rasă, religie, cultură. De ce? Pentru că ea era făcută pe calapodul unei culturi, religii, rase dominante. Dacă nu te încadrai pe acest calapod, erai distrus. Dacă rezistai, erai umilit în ultimul hal. Cel mai greu în astfel de unităţi militare era pentru evrei, musulmani şi sectanţi. Nu se respectau în nici un fel regimul alimentar diferit, sărbătorile şi ritualurile diferite.

Şi deodată a venit Revoluţia, pe care unii au întîmpinat-o cu mult scepticism, iar alţii au îmbrăţişat-o cu entuziasm. Revoluţia bolşevică avea să aducă la început multă libertate pentru comunitatea noastră. Istoria este însă puţin mai lungă şi mai complicată. La începutul secolului XX, mişcările progresiste şi revoluţionare şi-au construit diverse forme de organizare socială care nu erau sub controlului statului. Sectele erau o atracţie aparte pentru ei, chiar dacă mai toate mişcările socialiste erau foarte critice faţă de religia dominantă. Unul dintre liderii mişcărilor socialiste ruseşti, care urma să devină şi unul dintre liderii noului stat sovietic, avea să fie un apropiat al comunităţii noastre. Se spune că străbunicul meu s-a întîlnit cu el la un congres al sectanţilor la Sankt-Petersburg, iar unul dintre liderii comunităţii noastre a corespondat o perioadă mai lungă cu acest om deosebit: Vladimir Dmitrievici Bonci-Burevici.

Vladimir Dmitrievici a fost un foarte cunoscut revoluţionar socialist, etnograf, om de ştiinţă şi un intim al lui Lenin. Unul dintre lucrurile care-l pasionau însă foarte mult, dincolo de obsesia pentru revoluţie, erau sectele. El îşi dedicase foarte mult timp studiului diverselor secte şi orientări religioase marginale din imperiu, îl preocupa în mod special tot ce ţine de organizarea lor, de modul lor de funcţionare, de felul în care-şi construiesc mecanismele sociale şi economice. Era convins că mişcarea revoluţionară rusă are de învăţat enorm de mult de la aceste comunităţi. De multe ori, în polemicile cu Lenin şi anturajul acestuia, Bonci-Burevici dădea exemple de organizare şi tactici de luptă ale sectanţilor:

— Aceşti oameni pot să ne înveţe mai multă democraţie decît toate organizaţiile liberale sau social-democrate, aceşti trădători care-şi urmăresc numai interesul, susţinea el în cuvîntări.

Îi ura pe liberalii şi pe social-democraţii europeni, aşa cum îi dispreţuiau mai toţi socialiştii pursînge. Bonci-Burevici era însă un om foarte echilibrat. Lenin îl ironiza deseori:

— Vladimir Dmitrievici, dacă cu dumneavoastră pot să mor de plictiseală, să ştiţi că nu acelaşi lucru pot să-l spun şi despre Lev Davidovici, care îmi produce un infarct aproape de fiecare dată cînd polemizez cu el. Dar sectanţii dumneavoastră să ştiţi că mă interesează. Totuşi, nu fac prea mult abuz de democraţie? Cum naiba iau decizii la comun, împart totul şi n-au nici o ierarhie şi o proprietate clară? Păi, dacă ei nu sînt nici marxişti, nici bolşevici, nici menşevici şi au asemenea idei radicale, atunci noi ce sîntem, Vladimir Dmitrievici? În ochii lor arătăm ca nişte jivine liberal-burgheze amărîte. Nişte amărîţi de deviaţionişti... Înţeleg eu ceva greşit, Vladimir Dmitrievici? Bine că nu renunţă ăştia la Dumnezeu, că ne luau pîinea de la gură şi mie, şi lui Lev Davidovici, şi tuturor celor care se dau mari radicali, îşi continua Lenin scurta prelegere rîrîită, după care chicotea aşa cum numai el ştia.

— Vladimir Ilici, încetaţi cu ironiile dumneavoastră răutăcioase. De la oamenii aceştia chiar putem învăţa ceva.

Am citit corespondenţa dintre Vladimir Dmitrievici Bonci-Burevici şi liderii comunităţii noastre din anii de dinaintea Revoluţiei. Sînt multe discuţii interesante, iar Vladimir Dmitrievici pune multe întrebări, ca un culegător de folclor, ca un antropolog modern, însă pe el nu folclorul îl interesează, ci un soi de antropologie politică, socială şi economică a comunităţii noastre.

Vladimir Dmitrievici aminteşte undeva de un moment foarte important. La Congresul al II-lea al PSDMR din 1903, Lenin a ţinut o prelegere ce se numea „Rascolul şi sectanţii în Rusia”, în care vorbeşte despre sectanţi ca fiind una dintre cele mai democratice mişcări sociale şi politice. Lenin se pare că era foarte familiarizat cu elementele centrale ale grupurilor noastre. Asta cu siguranţă i se datorează lui Vladimir Dmitrievici Bonci-Burevici, despre care străbunicul meu spunea că e unul de-al nostru rătăcit printre nişte nebuni.

Cînd a venit Revoluţia, au început să curgă pe bandă rulantă decretele. Unele mai bune decît altele: pămînt, electrificare, educaţie, libertate. Viitorul arăta prea frumos ca să fie adevărat. Au început să apară decretele privind libertatea de conştiinţă şi libertăţile religioase. A apărut decretul de separare a Bisericii de stat. Pentru noi, cei care am fost mereu într-un soi de ilegalitate, totul suna mult prea bine. Biserica majoritară avea să treacă însă în acei ani nebuni prin prima ei criză profundă. Noi însă nu am băgat de seamă, pentru că nici nu-i consideram creştini şi nici nu făceam prea mare distincţie între biserica pravoslavnică şi puterea ţaristă. Probabil nici ei nu făceau această distincţie.

În scurt timp, Vladimir Dmitrievici a venit cu ideea de a face comunităţi organizate de soviete sectante, care să permită comunităţilor noastre să se autoadministreze, să primească pămînt şi să-şi creeze propria comună. Această ofertă venea ca un proiect destinat mai multor comunităţi pe care noul regim voia să le integreze în propriul discurs, practicînd politica într-o manieră mai puţin violentă. Era un proiect care dorea să rezolve conflictul dintre vechea lume şi cea nouă şi aducea la pachet toate ideile de modernizare, emancipare, eliberare. El se adresa în mare parte comunităţilor marginale, minoritare, radicale, precum cele ale sectanţilor, ţiganilor, evreilor. Era o ofertă foarte tentantă, mai ales că se promitea o autonomie totală. Ni se oferea multă libertate, poate şi pentru că noua guvernare avea alte priorităţi acum, iar noi trebuia să-i oferim linişte şi să o asigurăm de loialitatea noastră.

Iniţial s-au format un soi de soviete, colhozuri, „kibutzuri”, organizate la fel ca mai toate comunităţile noastre. Doar că aici, în aceste „kibutzuri” sovietice, aveam avantajul de a ne rupe total de cei din jur, de cei care nu făceau parte din comunitatea noastră. Aici puteam s-o luăm de la zero. O lume nouă.

La doar zece ani de la Revoluţie, în URSS existau deja peste 25.000 de „comune sectante”, care aveau autonomie şi o viteză de dezvoltare foarte mare. Poate şi asta l-a făcut pe Rene Fulop-Miller să scrie faimoasa carte numită Spiritul şi chipul bolşevismului, publicată în 1926, în care susţinea că bolşevicii ar fi o sectă religioasă cu rădăcini în una dintre mişcările rascolnicilor, numită „hlîstî”. Total fals. Cert este că ei s-au folosit şi de comunităţile religioase marginale în acţiunea lor politică, însă acest tandem nu avea să dureze prea mult, pentru că dumurile celor două entităţi urmau direcţii raelical diferite.

Una dintre primele comunităţi în care au trăit ai mei se numea Poarta raiului, iar alta, unde erau mai mulţi evrei, se numea Sînul lui Avraam. Nu departe de noi era şi un colhoz pentru ţigani, pe care au încercat să-i scoată din şatră şi să le construiască locuinţe, să-i organizeze. Se numea Noua şatră. Noi îi ziceam ironic Ultima şatră. Se spune că a existat chiar o comunitate de acest tip dedicată minorităţilor sexuale, care pînă atunci erau foarte aspru pedepsite. Bolşevicii le-au dat voie să-şi facă propria comunitate, numită Jos ruşinea. Ei predicau abolirea hainei ca rămăşiţă burgheză şi renunţarea la stigmatul sexual. Vara umblau goi prin sate şi oraşe. Mergeau în grupuri mari, pînă au supărat pe cineva de la centru care probabil i-a lichidat. Tot atunci, în regiune au apărut şi scopiţii, cei care îşi tăiau organele sexuale pentru a scăpa de păcat. Făceau ravagii în anumite zone. Erau vremuri revoluţionare.

Comunitatea noastră a început să înflorească foarte repede. Totul era organizat după principiul distribuirii şi toate bunurile erau la comun. Nu aveam conducere centrală, ci doar una pur funcţională, fără şefi şi superiori. La asta ne pricepeam foarte bine, căci aşa am funcţionat noi de cînd ne ştim. Totul se vota, se trăgea la sorţi, se discuta şi se negocia. Ne alegeam liderii foarte uşor, prin vot pe care trebuia să-l respectăm odată decis.

După cum era de aşteptat însă, visul a durat puţin. Curînd aveam să intrăm în conflict cu noua putere. Mai întîi a fost Războiul Civil, în care mai toate comunităţile noastre au refuzat să lupte. Pe atunci ne declaram pacifişti şi eram împotriva oricărei forme de violenţă şi război. Acceptam doar să organizăm grupuri de întrajutorare materială, medicală şi spirituală.

Puterea avea însă nevoie de ostaşi, de arme, de moarte. Noi însă nu. Al doilea conflict a venit odată cu perioada NEP, noua economie politică, care semăna mai degrabă, cu regimul economic de dinaintea revoluţiei. Era perioada marelui haos. În scurt timp aveam să ne arătăm adevărata faţă. Mai toate sectele socialiste care au avut pînă atunci funcţia unor „tovarăşi de drum” ai primilor ani au început să arboreze la intrarea în comunitatea Poarta raiului lozincile: Soviete fără comunişti, Soviete doar cu creştini, Sovietele noastre sînt doar cu Isus.

Puterea ne-a mai lăsat o scurtă perioadă în pace, pînă şi-a rezolvat problemele mai urgente. Întîi i-a trecut prin malaxorul represiunii pe majoritarii pravoslavnici, după aceea au început cu grupurile mai periculoase din punctul lor de vedere: grupurile privilegiate economic, grupurile politice, grupările radicale naţionaliste. După care ne-a venit şi nouă rîndul. Nu a durat foarte mult acest „proces de integrare”. Puterea a înţeles foarte repede că „integrarea” eficientă se face nu prin „organizare, emancipare şi educaţie”, ci prin distrugere definitivă sau printr-un amplu şi lung proces de reeducare în puşcăriile siberiene. Şi aşa a făcut. Blestemul lor era graba, ei nu aveau niciodată timp şi au pornit într-un iureş nebun să zdrobească şi să schimbe fundamental totul. Singurul lucru de care nu au ţinut cont a fost că, spre deosebire de majoritari, care aveau ce pierde, noi, sectanţii, nu prea aveam, iar cînd am pierdut ceva, noi de fapt am cîştigat. Nu au ţinut cont că sectanţii au şapte vieţi şi, pe deasupra, mult timp. Ei aveau la dispoziţie eternitatea.