Cartea a treia
Leviticul

Stalinismul: ultima epocă de aur
a creştinismului

Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stîncă de cădere: şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine.

Romani 9:33

Primul mare val de deportaţi a început să se întoarcă după moartea lui Stalin. Au fost mai multe valuri, fiindcă odată cu dispariţia dictatorului a urmat o serie de evenimente confuze. Dar şi deportaţi erau destui. Moartea lui Stalin a adus însă nu doar multă confuzie, ci şi multă teamă. Oamenii se obişnuiseră cu el, ştiau la ce să se aştepte, învăţaseră regulile şi învăţaseră cum să se apere, cum să se protejeze de mîna lungă a organelor de represiune. Pentru cei mai mulţi, viaţa sub Stalin chiar devenise „mai bună şi mai veselă”. Sună cinic. Pentru alţii însă, ceva mai puţini, valiza era întotdeauna lîngă uşă, pregătită pentru orice eventualitate.

Ai mei învăţaseră o lecţie foarte simplă de la evreii mesianici: tot ce ai trebuie să poţi purta cu tine, trebuie să încapă într-o valiză mare de lemn pe care să o poţi duce. Preferabil e să nu ai nevoie nici măcar de ea. Iosif Davidovici Rabinovici făcuse din acest principiu o adevărată artă.

— Noi sîntem mereu străini aici şi oriunde am merge. Oricînd putem fi treziţi în miez de noapte şi izgoniţi. De mii de ani facem asta. Sîntem pe drumuri, fugim mereu de ceva, de undeva spre nicăieri. Istoria noastră ne învaţă că pentru a rezista, pentru a supravieţui avem nevoie în primul rînd de o comunitate care să ştie să trăiască împreună, după reguli fixe, clare, pe care toţi trebuie să le respecte. Dacă nu putem trăi împreună, vom muri. Nimeni nu poate rezista de unul singur în veşnicul exil şi veşnicul exod. Împreună am părăsit robia Egiptului, împreună am rătăcit prin pustie, împreună am împărţit mana cerească, împreună am ajuns în Ţara Făgăduinţei. Doar uniţi, doar împreună. Istoria de cîteva mii de ani de exod permanent ne învaţă aşadar că tot ce avem de valoare trebuie să încapă într-o valiză, ca să fii gata oricînd să pleci şi s-o iei de la capăt. Oare de ce sîntem buni violonişti, şi nu pianişti? Simplu: pentru că nu putem să ducem pianul cu noi. E un obiect care nu poate fi transportat uşor. E şi scump pe deasupra. Trebuie să investim în primul rînd în noi înşine, în copiii noştri, în familia şi comunitatea noastră. Noi trebuie să fim mai educaţi decît ceilalţi, să cunoaştem mai multe decît cei de lîngă noi şi să ştim cît mai multe meserii. Nu vom avea niciodată pămînturi, moşii şi conace. Nu putem investi în imobile şi pămînturi. Putem investi însă în noi şi în meseriile pe care le practicăm şi de care cei lîngă care ne aşezăm să aibă nevoie. Să aibă nevoie şi noi să le facem mai bine decît ei. Se mai spune că evreilor le place aurul. E o mare minciună. Lor nu le place aurul decît din punctul de vedere al mărimii. E una dintre valorile de dimensiuni atît de mici, încît le poţi purta foarte uşor cu tine. Noi sîntem însă copiii lui Iahve şi urmaşii lui Ieshua şi ştim că, unde ne e comoara, acolo e inima noastră, iar comoara noastră nu sînt aurul şi argintul. Aşa că nu vă faceţi comori mari pe care să nu le puteţi purta cu voi. Să nu ne rămînă inima după ele şi să nu ne uităm îndărăt, ca să nu păţim ce a păţit nevasta lui Lot! Noi trebuie să trăim fiecare zi ca şi cum azi am pleca nu se ştie unde, de ce şi pentru cît timp. Fiţi gata oricînd să plecaţi doar cu comoara pe care o aveţi în voi şi cu inima curată şi împăcată. Nu ne uităm niciodată în urmă, pentru că nu acolo e comoara noastră...

Asta era predica lui Iosif Davidovici, pe care ai mei o respectau cu sfinţenie. După care cîntam cu toţii solemn:

Doar o colibă aici, jos, îmi ajunge,

Argint şi aur n-am în casa mea.

Dar în oraşul strălucirii divine

Numai în aur eu voi umbla.

Eu am locaşul dincolo-n mărire,

În strălucirea ce n-o pot visa,

Cîndva acolo voi sfîrşi alergarea,

Pe străzi de aur în slava Sa.

De vreo ispită îmi chinuie gîndul

Şi ca profetul pe piatră adorm,

Eu ştiu că-n ceruri, dincolo de stele,

Voi sta la masă lîng-al meu Domn.

Să nu mă credeţi sărman şi nici singur

Sufletul meu e de ceruri legat.

Sînt călătorul ce-şi caută ţara

Unde-i lumină neîncetat!

Cînd s-au întors primii oameni din puşcăriile siberiene – căci pe atunci nu le ziceam încă Gulag –, mulţi dintre ei erau de nerecunoscut, după ani de detenţie. Îmbătrîniseră înainte de vreme. Majoritatea aveau dinţii stricaţi, sfărîmaţi din cauza condiţiilor şi a proastei alimentaţii. Ceea ce se remarca însă la ei erau feţele scheletice, pomeţii proeminenţi, fălcile supte şi ochii parcă adînciţi în orbite. În ciuda faptului că arătau ca nişte fantome, ochii încă le sclipeau plini de speranţă şi de poftă de viaţă. Unchiul meu, care a fost nouă ani în Sindeira, îmi spunea:

— La un deţinut trebuie să te uiţi la ochi. Să nu priveşti la corp, care te poate minţi. Omul poate face faţă la atîtea, încît să nu-i dea Dumnezeu cît poate el duce. Omul e o fiară foarte rezistentă. Mult mai tare decît pare, pentru că rezistenţa nu ţine atît de capacitatea lui fizică, cît de cea mentală, psihică. Un om cu psihic şi voinţă puternice poate rezista la toate grozăviile lumii acesteia. Un om cu o credinţă puternică poate trece prin toate ororile şi violenţa posibile. Un om plin de speranţă devine aproape invincibil.

Am văzut oameni care au făcut minuni, care au rezistat celor mai crunte situaţii de viaţă. Pentru puşcăriaş, două lucruri sînt cele mai importante: sensul şi speranţa. Omul intră într-un dezechilibru psihic, poate să înnebunească uşor cînd ceea ce face nu mai are sens. Dacă vrei să înfrîngi un spirit puternic şi să-l distrugi treptat, răpeşte-i acelui om sensul a ceea ce este şi ce face. Indiferent ce fel de deţinut este, că e criminal în serie sau deţinut politic. Toţi se frîng treptat. Iar dacă vrei să-l duci la pierzanie, să-l faci să moară cu zile, atunci distruge-i speranţa. Speranţa este cea care-l ţine în viaţă pe om, indiferent în ce condiţii inumane ar trăi şi la ce chinuri diabolice ar fi supus. Nădejdea este mai puternică decît orice chin şi dă viaţă şi rezistenţă celui mai neputincios corp.

Iar sensul şi nădejdea se văd cel mai bine în ochii omului. Ochii care încă nu şi-au pierdut licărul, care încă sînt mărturie a vieţii sînt cei care pot ţine în viaţă orice corp vlăguit de greutăţi. Cînd lumina din ochii deţinutului se stinge, cînd aceştia nu mai transmit nimic, atunci sfîrşitul e aproape. Iar ai noştri sînt cel mai greu de înfrînt, pentru că noi sîntem plini de credinţă, de nădejde şi de dragoste. De asta se tem de noi, fiindcă ştiu că nu ne pot învinge...

Reîntîlnirile, chiar dacă sînt însoţite de multă bucurie, aduc şi multă durere. Aceşti oameni se întorc schimbaţi, cu altă istorie, cu altă viaţă, cu alte obiceiuri şi traume, care rămîn adînc imprimate în minte suflet şi trup. Cei care au stat mai mult de cinci ani în lagărele de concentrare sovietice, lucru specific probabil şi celorlalte puşcării, capătă o aură aparte. Aveau chiar şi un miros specific. Unchiul îmi spunea că de la mîncare li se trage. E clar însă că pe corpul deţinutului siberian rămîne tatuat ceva invizibil, care strigă din toţi porii: eu sînt un ZEK. Zek era numele generic dat deţinuţilor, indiferent de coloratură şi pedeapsă.

Cel mai greu e pentru cei care au stat mulţi ani închişi, care au avut parte de un regim foarte sever, un ritm foarte diferit de cel din libertate şi un mod de viaţă inuman: odată ajunşi în libertate, le trebuie destul de mult timp să se adapteze. Mai întîi îi şochează schimbările din jur. Nu schimbările în sine, cît conştientizarea bruscă a timpului care a trecut.

În puşcărie nu ai spaţiu la dispoziţie, însă ai enorm de mult timp. Acolo ţi se ia spaţiul, e redus la minimum, aproape că dispare intimitatea, însă ţi se oferă un timp nedefinit şi nelimitat. Nu ştii ce să faci cu el, chiar dacă există program şi munci istovitoare. Noţiunea timpului în puşcărie e foarte diferită de cea din libertate, adică din lumea şi din viaţa reale, de dincoace de gratii. Şi, cînd ieşi, brusc înţelegi că a existat un timp real, în care copiii tăi au crescut şi nici măcar nu te mai cunosc. Că nu ai fost prezent în viaţa lor şi că evenimentele cele mai importante s-au întîmplat în lipsa ta. Vezi cum soţia ta a îmbătrînit singură şi a devenit foarte diferită de femeia pe care ai lăsat-o acasă.

Vezi şi înţelegi brusc că ai lipsit din toată această viaţă reală, că totul s-a întîmplat şi s-a schimbat fără să te aştepte, fără să aibă milă şi răgaz cu tine. Brusc, toată această realitate care s-a schimbat în timp te loveşte violent şi cinic în adîncul sufletului: o simţi ca pe un cuţit care-ţi pătrunde pînă-n rărunchi. Iar tu nu poţi face nimic, decît să plîngi, pentru că te cuprinde neputinţa. Te cuprinde îndoiala. Cum poţi recupera totul? Cum poţi îndrepta nedreptatea istorică ce ţi s-a făcut? Şi vin frămîntările, şi vin insomniile, şi încerci să lupţi pentru a te adapta unei lumi pe care nu o cunoşti şi nu o mai înţelegi. Ai rezistat cu atîta dîrzenie celei mai crunte violenţe umane, prin credinţă şi speranţă, şi brusc, după ce ai învins şi eşti liber, te cuprind frica şi deznădejdea.

Foarte mulţi dintre cei care se întorceau deveneau nişte inadaptaţi, mai ales că pe umerii lor se punea şi o presiune socială foarte de mare. Zek-ul rămîne zek pe viaţă. Acest stigmat nu se mai şterge niciodată. Toată lumea ştie că nimeni nu stă în puşcărie degeaba, nici măcar cel neprihănit. Asta o ştiau foarte bine şi ai noştri. Noi aveam însă o altă comunitate şi ne tratam altfel „puşcăriaşii”. Pentru noi, ei erau un soi de sfinţi şi erau trataţi ca atare.

Cînd eram mic, bunelul îmi spunea cu multă severitate în glas:

— Dacă ne-au băgat în puşcării, ştiau ei ceva. Dacă ne-au trimis în Siberia înseamnă că se temeau de noi. Asta înseamnă că ceea ce spunem noi ajunge la ţintă şi are putere. Atît timp cît ne bagă la puşcărie, totul e bine. E un semn că noi ne facem bine treaba. Un regim care-şi bagă creştinii la puşcărie este unul care-i respectă. Să nu ne temem de suferinţă. Oare nu asta ne-a promis Hristos? Să ne temem de timpurile în care cuvintele şi faptele noastre nu vor deveni „arama sunătoare sau un chimval zăngănitor” şi nu vor mai trezi la viaţă, nu vor mai înfricoşa puterea şi vom fi trataţi ca nişte banali cetăţeni. Cînd nu vom mai fi „Piatra de poticnire şi Stînca de cădere”, adică nu vom mai scandaliza pe nimeni, cînd puterea nu se va mai sinchisi nici măcar să ne trimită în puşcării va însemna că nu mai sîntem demni să ne numim fiii Lui.

În acest sens, ai mei au trecut cu mai multă uşurinţă peste toate traumele lagărelor, pentru că au privit detenţia şi pedeapsa ca pe nişte mari binecuvîntări. Puşcăria era un semn că ceea ce fac şi spun ei este corect. Era nu doar o binecuvîntare, ci şi un fel de legitimare şi un semn al calităţii credinţei şi faptelor lor. Dacă au deranjat marile dregătorii înseamnă că merg pe urmele creştinilor martiri, care au călcat şi ei pe urmele apostolilor Ştefan, Petru, Ioan şi, mai ales, Pavel. Pavel era febleţea noastră.

Pe lîngă acest avantaj moral şi experienţa de viaţă copleşitoare, puşcăriile sovietice mai făcuseră cîteva lucruri pe care minţile diabolice ale regimului nu le prevăzuseră. Ai mei veniseră din puşcării convinşi că lagărele de concentrare au contribuit enorm la răspîndirea creştinismului. Credeau cu putere că Dumnezeu le-a făcut posibile, că El a lăsat aceste minţi nebune să-şi ducă demenţa pînă la capăt tocmai pentru a face imposibilul posibil.

Aici, la capătul Siberiei, s-au întîlnit sectanţi din tot imperiul, de toate culorile şi neamurile. Fără a-şi propune asta. Aşa au aflat unii de alţii şi au luat cunoştinţă de problemele celorlalţi, de cum şi le rezolvă fiecare în comunitatea lui, în contexte foarte diferite. Una era să fii sectant într-un cătun din Basarabia sau într-un oraş precum Odessa şi cu totul altceva într-un chuşlac din Uzbekistan, un orăşel din Caucaz sau din republicile baltice. Au învăţat unii de la aţii enorm şi au avut timp pentru mii de ore de lecturi şi interpretări biblice, unele mai năstruşnice decît altele. În Gulag aveau loc adevărate sinoade ecumenice ale tuturor sectelor din URSS. Aici se formau convingeri şi practici creştine năucitoare. Aici aveau ai mei să cunoască o lume nemaivăzută şi nemaiauzită şi să înveţe lucruri pe care altfel nu aveau cum să le afle niciodată. Aici aveau să-şi construiască reţeaua cea mai puternică, pe care altfel nu ar fi reuşit s-o facă atît de eficientă şi de trainică. Această reţea se construise pe o experienţă directă şi pe o viaţă trăită împreună în condiţii inumane. Aceşti oameni au văzut împreună porţile iadului şi nimic nu avea să-i mai oprească. Şi aici aveau să-şi ducă misiunea pînă la capăt: să încerce să-i salveze pînă şi pe cei din fundul iadului, nu doar pe cei de la capătul lumii.

Cînd eram copil, prin casa mea se perindau tot felul de oameni. În comunitatea noastră tradiţia impunea ca uşa şi poarta să fie deschise pentru oricine, iar pentru familia mea asta era o regulă de aur. Oamenii veneau şi plecau. La noi era mereu cineva în vizită. Iar reţelele noastre erau foarte bine organizate şi ştiam unde şi la cine putem să înnoptăm sau să poposim cîteva zile în fiecare colţ al imperiului, în caz de nevoie. Ştiam familiile care pot să ne primească şi să ne ofere un pat şi o masă. Asta făcea parte din viaţa noastră. Aşa cum ceilalţi ştiu că au un sprijin în rudele apropiate sau prieteni, noi aveam această reţea pe care ne bazam. Nu erau cunoscuţi, ci oameni care ne erau recomandaţi. Totul se baza pe autoritatea recomandărilor. În zona noastră, familia mea avea acest renume de gazdă perfectă. Şi atunci prin casa mea au trecut oameni de toate felurile: de la evrei mesianici la molocani ruşi din Azerbaidjan, de la unbeci adventişti la feodoriţi siberieni, de la penticostali ucraineni la iakuţi mormoni. Am cunoscut de mic toată această „faună” sectantă sovietică. Unii mai deosebiţi şi mai interesanţi decît alţii.

Unul dintre personajele care m-au impresionat cînd eram mic a fost un neamţ rusificat. Cred că era la a patra generaţie în Rusia şi avea o credinţă foarte stranie, pe care tatăl meu o trata cu mult umor şi ironie. Fuseseră colegi de armată la Moscova şi au rămas prieteni pe viaţă. Tatăl meu îl aprecia enorm pentru caracterul şi devotamentul lui. Era genul de om care putea fi sunat în miez de noapte şi străbătea 10.000 de kilometri ca să te ajute.

Credinţa lui era însă mai neobişnuită. Tot ceea ce făcea, orice decizie lua trebuiau să fie „în concordanţă cu Biblia”. Şi noi credeam asta, însă el avea un mod bizar de a lua deciziile. Noi spuneam că e vorba despre spiritul Scripturii. La el însă totul era mult mai direct. Îşi punea întrebarea, deschidea Biblia aleatoriu şi punea degetul pe un verset. Cu ochii închişi. Citea versetul din Biblie şi spunea: Iată ce-mi vorbeşte Dumnezeu. Uneori Dumnezeu „îi vorbea” atît de paradoxal, încît mintea unui om obişnuit raţional ar fi înţeles că nu e vorba despre Dumnezeu, ci despre o banală întîmplare. Pentru omul nostru din Vilnius lucrurile funcţionau altfel. El avea logica şi căile lui prin care înţelegea ce i-a vorbit Dumnezeu. Tatăl meu îl tot tachina şi îl ironiza:

— Frank, doar să nu cumva să treci strada la Vilnius şi mai ales să nu te căsătoreşti cu astfel de decizii şi în felul în care „îţi vorbeşte Dumnezeu”. Mai ascultă-ţi şi inima, că Dumnezeu vorbeşte uneori şi altfel, nu doar prin versete din Biblie.

Pentru mine însă, Frank era o adevărată minune. Umbla mereu cu Biblia lui mare, învelită în piele, care se închidea cu un fermoar de metal şi pe care o deschidea de cîteva ori pe zi, cînd credea el că trebuie să-i „vorbească Dumnezeu”. Cert este că lucrurile îi mergeau după o logică greu de înţeles. În ciuda acestor paradoxuri, omul nostru din Vilnius a dus o viaţă destul de liniştită şi împlinită. Cînd l-am vizitat, prin ’91, la Vilnius, era deja destul de bătrîn şi nu prea mai înţelegea bine ce se întîmplă în URSS.

— �În haosul ăsta, tinere, şi Dumnezeu a obosit să mai vorbească pe înţelesul meu, mi-a spus el la despărţire.

De departe cel mai mult m-a impresionat însă un alt om deosebit, care avea să lase urme adînci în comunitatea noastră. E vorba despre Aleksandr Evghenevici, un lider al comunităţii „bisericilor din catacombe”, numită şi „feodoriţi”, de la numele primului lor lider, Feodor. Comunitatea lor ieşise din rîndurile bisericii pravoslavnice ca protest împotriva cîrdăşiei acesteia cu puterea sovietică. Pentru ei, puterea sovietică venea să îndeplinească Apocalipsa şi era întruchiparea Antihristului pe pămînt.

Aleksandr Evghenevici era un personaj parcă ieşit din cărţile vechi despre istoria vechilor patriarhi. Avea o barbă lungă, era îmbrăcat mereu foarte sobru, cu o rubaşcă rusească încheiată strîns la gît. Purta numai haine făcute de mînă. Adică nu avea pe el nimic cumpărat din magazin sau fabricat industrial. Impresionant la el era modul în care discuta şi interpreta lucrurile din jur. Pe ai mei încerca să-i convingă că nu nu merg pînă la capăt în credinţa şi lupta lor.

— Ca să putem să ne rupem de acest Antihrist care e statul sovietic şi de tot ceea ce e Cezar, nu e suficient să-l ignorăm. Ăsta e doar începutul. Ce faceţi voi e doar un prim pas. Voi încă vă hrăniţi cu lapte pentru copii. Trebuie să ne maturizăm. Trebuie să nu ne supunem şi să întrerupem orice formă de colaborare. Trebuie să tăiem din rădăcini orice posibilitate de colaborare cu ei. Trebuie să nu intrăm în magazinele lor, să nu acceptăm muncile lor. Să nu ne supunem legilor lor, să nu folosim banii lor. Trebuie să ne facem propria lume, care s-o spulbere pe-a lor, îi dojenea el.

Întotdeauna vorbea calm, ca un înţelept. Venea cu argumente şi cu o retorică impecabile. Calmul lui te copleşea, mai ales în contextul polemicilor care deseori deveneau foarte înflăcărate. Calmul şi felul în care vorbea îi dădeau o putere şi o poziţie superioară în faţa oricărui adversar. Puţini îi puteau face faţă. El nu era însă insistent, nu voia să-şi impună punctul de vedere. Era în schimb seducător, îţi rămînea în minte, iar vorbele lui lucrau în tine mult timp după aceea.

Comunitatea lor a avut o soartă foarte complicată. Ei chiar au boicotat orice formă de colaborare cu Cezarul. Nu au vrut să se înscrie în colhozuri, nu au vrut să participe la nici una dintre formele de organizare statale, de la cele sociale la cele economice. Nu intrau în instituţiile şi în magazinele statului. Nimic. Trăiau doar din munca pămîntului care le mai rămăsese sau ofereau diverse servicii. Cumpărau totul pe bază de troc. Ei au fost printre puţinele secte care au renunţat total la familie şi la căsătorie. De ce să mai facem copii cînd trăim „zilele din urmă”? Citeau şi interpretau totul prin prisma Apocalipsei, cu o pasiune enormă. Căutau să găsească sensurile şi echivalentele istorice exacte. Vorbeau cu o exactitate matematică despre ceea ce s-a întîmplat şi cînd aveau să se întîmple cele de pe urmă. Fiecare verset avea un echivalent istoric real. Ştiau ziua şi ora sfîrşitului acestei lumi. Pasiunea apocaliptică pentru acest tip de lectură şi obsesia aflării zilei şi orei cînd va avea loc „răpirea Bisericii”, a „doua venire” sau „sfîrsitul veacului acestuia” deveniseră o preocupare şi pentru o bună parte a comunităţii noastre. Sub influenţa lor. Ai mei respingeau însă vehement acest tip de lectură, pentru că ei erau convinşi că nimeni nu ştie ziua şi ora cînd va avea loc sfîrşitul. Îi simpatizam însă foarte mult pentru acest tip de trăire radicală şi de sentiment al unei vieţi trăite atît de intens, ca şi cum sfîrsitul are loc acum, în fiecare clipă. Iar pentru asta, ei trebuie să fie mereu gata.

Comunitatea lor a umplut puşcăriile ţării şi sub Stalin, pentru că existau. Şi sub Hruşciov şi Brejnev, pentru că se încadrau perfect în faimoasa lege a „parazitismului”, care putea băga în puşcărie pe oricine nu avea un loc de muncă la stat. Aşa au dus-o pînă la destrămarea URSS-ului. Îşi petreceau cam jumătate din viaţă în puşcării. Cînd ieşeau, umblau prin sate, îşi propovăduiau credinţa şi anunţau sfîrsitul lumii, în oraşe nu prea intrau. Acolo era deja locul pierzaniei. După căderea puterii sovietice, ceea ce nu a putut omorî Stalin a ucis capitalismul sălbatic. Cu cît veneau mai multe mărfuri şi bani, sfîrşitul lumii devenea mai puţin atractiv, iar ei erau consideraţi şi mai nebuni. Nu se încadrau în peisaj.

Pentru că nu aveau familii şi copii, nici măcar biologic nu au putut supravieţui. Multe dintre învăţăturile lor au fost însă preluate de alte comunităţi, printre care şi a noastră. Pentru mine, el a rămas unul dintre cei mai misterioşi şi mai impresionanţi oameni pe care i-am întîlnit în viaţa mea, căruia îi spuneam cu mult respect: Aleksandr Evghenevici.