Redescoperirea RSR: Bizanţul comunist rural

Moise s-a hotărît să locuiască la omul acela, care i-a dat de nevastă pe fiica sa Sefora. Ea a născut un fiu, căruia el i-a pus numele Gherşom „căci”, a zis el, „locuiesc ca străin într-o ţară străină”.

Exodul 2:21-22

Cînd presa sovietică a anunţat că URSS va semna un pact cu Germania nazistă, faimosul Pact Ribbentrop-Molotov, primii care au înţeles despre ce era vorba au fost evreii. Era de neimaginat pentru noi un astfel de pact? Greu de spus. Pentru ei însă era începutul sfîrsitului. Nu greşeau crezînd asta, chiar dacă lucrurile s-au desfăşurat puţin diferit faţă de previziunea lor. Ce a urmat a fost iadul pe pămînt. Toţi am văzut şi am trăit acest iad, însă ei au atins străfundurile iadului.

Necunoscute sînt căile dictatorilor şi cu atît mai mult ale lui Iahve. După război, Stalin avea să fie un soi de Moise comunist, cum spunea folclorul, pentru că i-a scos aproape pe toţi evreii din Comitetul Central şi din conducerea ţării. Asta avea să fie doar o parte din poveste. Represaliile antisemite din perioada stalinistă tîrzie nu aveau să atingă cote foarte înalte, pentru că Stalin nu a mai apucat să-şi ducă planul pînă la capăt. Spre norocul evreilor, el a murit la timp. Are şi Dumnezeu nişte limite în a-şi pune la încercare „poporul ales”. După moartea lui Stalin şi după o perioadă de confuzie, „poporul ales” a început să plece spre „ţara promisă”. Treptat, comunitatea lor a început să se transforme, să se topească şi să dispară. În timpul perestroikăi au plecat alte valuri masive de evrei. În anii ’90 au plecat şi ultimii dintre ei.

După destrămarea URSS-ului şi transformarea fostelor republici surori în ţări independente, vecinul meu Şalom Isakovici, cel care m-a învăţat să cînt la pian, a decis să plece în Israel. Chemarea străbunilor. Noi locuiam aici de patru generaţii. El era la a şasea. Noi eram „localnici”, ei, fireşte, „venetici”. Într-o zi, acest ultim evreu rămas pe uliţa noastră m-a anunţat solemn:

— Acum, că aveţi şi voi ţara voastră, e timpul să mă retrag şi eu în ţara mea, pe care nu a văzut-o nimeni din moşii şi strămoşii mei.

Şi a plecat. Mai tîrziu mi-a scris o poveste din care am reţinut o situaţie emblematică pentru oamenii din zona noastră. Întîmplarea a avut loc la Biroul de Paşapoarte. Merge omul la acest birou şi acolo începe un interogatoriu cum numai instituţiile evreieşti actuale ştiu să facă.

— Locul naşterii?

— Imperiul ţarist.

— Şcoala?

— România Mare.

— Muncă?

— URSS, profesor de muzică.

— Pensia?

— Republica Moldova...

— Sînteţi umblat prin lume, cetăţene Şalom Isakovici, constată domnul de la biroul de paşapoarte.

— Da de unde? răspunde abătut bătrînul evreu. Nu am părăsit cartierul nici măcar o singură dată în toată viaţa mea. Acum am ieşit prima dată din oraş...

Cu ai mei lucrurile au stat însă altfel în această perioadă în care regiunea trecea de la o putere la alta şi peste noapte ne transformam într-o altă ţară, cu alţi dregători, alţi bani, alţi birocraţi, alte ritualuri şi aşa mai departe. Cînd s-a anunţat că vin sovieticii, evreii din România Mare s-au bucurat, pentru că teroarea legionară făcea ravagii şi ei erau gata să accepte pe oricine care le promitea un minimum de siguranţă şi stabilitate. Cine a trecut printr-o astfel de teroare generalizată, cînd devii un paria asupra căruia se revarsă toată ura şi violenţa, înţelege. E greu să pricepi acest fenomen doar din cărţi şi din filme. Trebuie să guşti măcar un pic din această licoare amară a disperării ca să poţi înţelege cît de cît.

Grupurile noastre sectante din regiune erau însă ceva mai precaute, chiar dacă treceau şi ele printr-un proces similar de represiune legionară. Au aflat că dincolo situaţia este mult mai complicată decît spun ziarele prosovietice, afişele şi materialele ilegaliste care circulau peste tot. Erau informaţi pentru că aveau o foarte bună legătură cu „lumea de dincolo”, cu fraţii lor din regiunile Ucrainei de Sud, cu liderii comunităţilor din Odessa. Ştiam foarte bine că ne vom confrunta cu un regim foarte dur, anunţat ateist.

Atît asupra noastră, cît şi asupra evreilor plana ideea generală că sîntem probolşevici şi antinaţionali. E adevărat că ambele grupuri, şi evreii, şi sectanţii sau pocăiţii, cum li se mai zicea în România, erau imune la naţionalism şi fascism. Ba chiar promovam un soi de „internaţionalism” făţiş, care intra total în contradicţie cu discursul oficial al României Mari, al legionarilor şi al Bisericii Ortodoxe majoritare. Pentru noi, crezul era simplu, aşa cum spunea şi apostolul Pavel (Galateni 3:28): „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sînteţi una în Hristos Isus”. Al nostru era însă ca o ocară adusă crezului oficial. Asta mirosea a comunism, a bolşevism. Noi eram împotriva fiinţei neamului şi a identităţii naţionale şi pentru asta trebuia să fim stîrpiţi.

Şi-i mai deranja enorm de mult şi felul nostru de a fi, de a ne organiza, de a ne manifesta public. Dacă pentru bolşevici grupurile noastre reprezentau un adevărat model de „democraţie interioară, solidaritate economică şi socială”, demn de urmat şi mai ales de utilizat în lupta lor politică, pentru legionari modelul nostru însemna o adevărată molimă comunistă care putea afecta „simfonia eternă şi sfîntă a poporului român ortodox”. De aceea trebuia să fim distruşi cu orice mijloace.

Se anunţau schimbări majore. Veneau sovieticii în locul administraţiei româneşti. Ce era de făcut? Să plîngem, să ne bucurăm, să plecăm sau să rămînem şi să înfruntăm realitatea.

O bună parte a elitei moldoveneşti – de la intelectuali la preoţi – şi-a făcut bagajele şi a fugit în interiorul României, cît mai departe de hotar, în ambele momente de cotitură. Unii au rămas. Comunitatea noastră şi liderii noştri au decis să să nu plece pentru că aveau de dus o altă luptă, aveau de înfruntat şi alte puteri. Au fost foarte puţini din familia şi comunitatea noastră locală care au rămas pe teritoriul României. Majoritatea au făcut-o accidental. Aşa s-a întîmplat şi cu o ramură a familiei noastre. Unul dintre fraţii bunicului a rămas în România şi despre el nu aveam să mai ştim nimic pînă la sfîrşitul anilor ’70.

Lucrurile s-au întîmplat în felul următor. Tatăl meu avea o mare slăbiciune: călătoriile. Vară de vară călătorea undeva departe, cît îi permitea URSS-ul, a cincea parte din uscatul acestui pămînt. El m-a molipsit şi pe mine de boala asta. Cred şi acum, în sinea mea, că undeva în istoria familiei noastre este ascuns un strămoş hun sau mongol din vechea Hoardă de Aur. Noi sîntem îndrăgostiţi de spaţii şi de explorarea lor, sîntem curioşi şi însetaţi de nemărginire. Nu putem suporta spaţiile înguste, în toate formele lor.

Să vă explic. Cînd ne pregăteam pentru o călătorie mai lungă, aproape că nu dormeam. Mă foiam în pat cele cîteva ore pînă în zorii zilei cînd urma să plecăm. Vara – pentru că atunci ne plăcea să călătorim de obicei – plecam cel tîrziu pe la ora 4.

Afară e încă întuneric şi se mai văd stelele, te urci în maşină şi porneşti. Mergi tot înainte şi, cînd începe să „mijească de ziuă”, ai trecut deja dincolo de cîmpiile cu vii moldoveneşti şi de mica stepă a Bugeacului, traversezi văile ceţoase ale bălţilor de la gurile Dunării, treci Nistrul şi în faţă începe să se deschidă spaţiul. Un spaţiu imens, infinit, care nu-ţi oferă nici un deal, nici un munte, nici un obstacol asupra căruia să se oprească privirea. În dreapta e Marea Neagră, un alt spaţiu deschis, de care te desparţi încet, iar în stînga e stepa la fel de nemărginită.

Afară se luminează, soarele iese din ascunziş şi tu vezi minunea întinderii prin care ai de mers ore şi zile. Acest spaţiu nemărginit are o putere fascinantă asupra ta. Inspiri adînc, simţi cum aerul rece de afară, încă puţin umed, începe să se usuce şi să se încălzească, priveşti nemărginirea şi te simţi liber. Mintea îţi zboară la depărtări.

În România mai am astfel de momente cînd merg în sud. Singurul loc de aici în care mă mai simt ca un călăreţ al Hoardei de Aur este Bărăganul. Cînd îl traversez. Însă e doar o formă îmblînzită. Aici mă simt ca un mongol prins în cuşcă. O cuşcă mai mare care imită stepa nesfîrşită.

Această obsesie a tatălui meu pentru călătorii a ridicat o problemă la un moment dat. Mai degrabă o întrebare. Ce fel de „ostaş al hoardei” era dacă se oprea la hotare? Pentru un călător adevărat sau mai degrabă pentru un explorator adevărat, căci asta înţelegea tata prin călătorie, hotarul este de neconceput. Pînă şi URSS-ul devine mic dacă pasiunea explorării este nestăvilită. E timpul să mergem „peste hotare”, şi-a spus el. Şi unde să meargă dacă nu în ţara vecină, România?

Atunci a început un amplu proces de cercetare şi documentare. Istoria familiei şi experienţa copilăriei în România Mare îi ofereau o bază de cunoaştere destul de mare. Trecuseră însă peste 30 de ani de la ultima schimbare de regim şi trecerea regiunii noastre sub administraţie sovietică. Dincolo era o altă lume? Noi deveniserăm o altă lume?

Tata a primit cu greu paşaportul, a făcut rost de adresele foştilor noştri vecini, preotul şi copiii acestuia, cu care a copilărit şi care se stabiliseră undeva în zona Brăilei. Scopul lui era însă cu totul altul. De data aceasta nu mai conta doar călătoria, ci găsirea rudelor cărora le pierduse urma.

Mult mai tîrziu am citit jurnalul lui de călătorie din România şi am remarcat cîteva lucruri. A ajuns la foştii vecini, o faimoasă familie de preoţi care au slujit în biserici importante din Bugeac şi cu care tatăl meu s-a înţeles foarte bine, dincolo de diferenţele religioase. Ce avea să-l uimească însă era faptul că în statul comunist român, marcat de dictatura ceausistă, de neînţeles pînă şi pentru noi, preoţii erau plătiţi cu bani de la stat, ca orice alt slujbaş bugetar.

„Cum e posibil aşa ceva? Un stat comunist, declarat ateu, vă plăteşte salariile, vă întreţine bisericile şi mănăstirile? E de neimaginat”, nota tatăl meu în jurnal.

„Aici le zice la ai noştri «pocăiţi», aşa cum la noi le zice «sectanţi». Aceeaşi atitudine, aceeaşi situaţie. Bine măcar că «pocăiţii» nu iau bani de la stat. M-am liniştit»”, scria în alt loc tata.

Un alt lucru care l-a surprins era legat de viaţa religioasă din mediul pravoslavnic. A făcut nenumărate călătorii pe la diverse mănăstiri, grupuri religioase, preoţi şi alţi oameni din mediul ortodox. A observat şi a notat.

„Este impresionant numărul de biserici ortodoxe şi mănăstiri. Peste tot vezi biserici pline de oameni şi, în toate judeţele, ai mănăstiri. Cum e posibil ca în toată Uniunea Sovietică să ai doar 15 mănăstiri şi în România socialistă să ai sute de mănăstiri şi schituri? E de neimaginat. Un adevărat nou Bizanţ comunist. De neimaginat pentru un cetăţean sovietic.”

Niciodată nu m-am gîndit la aceste detalii, dar din însemnările tatălui meu reiese clar că a avut un mic şoc. L-a impresionat foarte mult acest nou Bizanţ care s-a conservat foarte bine şi chiar a înflorit sub regimul comunist. Venind dintr-o ţară precum URSS, unde Biserica a fost destul de persecutată în primii anii sovietici, pînă la al Doilea Război Mondial, după care a urmat un amplu proces de laicizare, România părea dintr-o altă lume.

Din însemnările lui mi-a mai atras atenţia un lucru. Pe lîngă această imagine surprinzătoare, puţin romantică a unui spaţiu religios ortodox medieval, m-a surprins un soi de redescoperire a satului românesc, a unui mediu rural care la noi părea că apune, dar care în România se păstra foarte bine. Scria în notiţele sale:

„Urbanizarea excesivă care a avut loc la noi aici pare abia la început. Satul tehnicizat şi tendinţa generală spre industrializare trăiau aici primele momente. Satul de aici l-am găsit ca în tinereţea mea, arhaic, un sat dintr-o lume uitată. Aici pînă şi oraşele păreau aglomerate cu oamenii de la sate. Un fenomen care la noi se pierduse. În România comunistă am descoperit un adevărat Bizanţ rural. Un fenomen extraordinar”.

Acestea erau opiniile unui om care explora şi voia doar să înţeleagă. Un om foarte curios. Nu erau observaţii răutăcioase, ci pline de uimire şi nedumerire. Descoperise aici o lume foarte diferită de cea din URSS, mai ales în domeniul care-l interesa. Mai tîrziu aveam să mă conving şi eu că multe dintre observaţiile lui de atunci erau foarte adevărate. Da, actuala mea ţară este prinsă în această capcană a unei forme de conservare, în care un anumit tip de Bizanţ rural cu multe alte ingrediente nu poate nicicum să intre în modernitate, chiar dacă-şi schimbă hainele şi limbajul. România – rezervaţia Bizanţului rural. În toate există şi lucruri bune, oricît de tragic ar părea.

Totuşi, tatăl meu voia să-şi găsească o ramură a familiei care rămăsese aici în anii ’40 şi căreia i-a pierdut urma.

Într-un final i-a găsit pe cei pe care-i căuta. Metoda lui de căutare era simplă. Dacă rudele noastre rămăseseră în comunitate, în sectă sau „pocăiţi”, cum erau botezaţi în România, el trebuia să-i găsească pe acelaşi fir. Trebuia să găsească o comunitate într-un oraş mare, după care să înceapă căutarea după nume şi date biografice.

Comunităţile „pocăiţilor” erau peste tot construite cam după aceleaşi rigori şi funcţionau pe baza unor principii asemănătoare. Grupurile marginale şi minoritare au reţele de informare şi autoorganizare destul de bune. Cum era de aşteptat, în foarte scurt timp a făcut rost de adresele cîtorva dintre ei. Familia fratelui bunicului meu se pare că se mărise destul de mult. Cîţiva se stabiliseră în Oradea, Arad, Timişoara, iar alţii în Iaşi şi Suceava. Erau, practic, zonele în care comunităţile de „pocăiţi” se organizaseră cel mai bine.

Viaţa celor de aici a curs oarecum pe aceleaşi ritmuri, mecanisme şi scheme, deşi au păstrat proporţiile şi specificul locului. Ei dezvoltaseră mai bine unele lucruri, noi altele. De exemplu, noi eram mult mai buni la muzică, pe cînd ei erau mult mai sofisticaţi şi mai bine pregătiţi pentru studiul biblic. Existau deja diverse „şcoli”, cu diverse orientări. În rest, aveam multe lucruri în comun. Cu siguranţă, faptul că trăiam cu toţii sub acelaşi tip de regim şi istoriile noastre se întretăiau ne apropia foarte mult.

Era totuşi o diferenţă esenţială între noi, chiar dacă în timp avea să se estompeze: rădăcinile noastre erau destul de diferite. Mai întîi, aici, în România, comunităţile noastre îşi aveau rădăcini în diverse orientări protestante care veneau pe linia revoltei îndreptate împotriva Bisericii Catolice majoritare. Apoi împărtăşeam şi experienţa emigraţiei masive în SUA, o experienţă unică în felul ei, comunităţile noastre împrumutînd multe obiceiuri de acolo. Era o întîlnire cu un creştinism organizat şi construit cu totul altfel, rupt de practica şi lupta cotidiene din Europa şi mai ales din România. Mai tîrziu aveau să vină misionarii americani. Toate acestea aveau să lase aici urme adînci. Cert este că în perioada legionară şi în cea comunistă comunităţile au trăit o istorie proprie care s-a dezvoltat autonom şi independent de tendinţele comunităţilor din spaţiul occidental. Închiderea aproape totală a creat fenomene unice.

Fireşte că exista şi influenţa pravoslavnică de sub care ieşiseră majoritatea celor din mediul nostru „pocăit”. Paradoxal însă, Biserica Ortodoxă a lăsat în sufletele foştilor săi enoriaşi mai puţine urme decît noile influenţe pe baza cărora îşi construiau aceste grupuri organizarea. A lăsat mai degrabă nişte influenţe vagi legate de ritualuri şi unele influenţe indirecte asupra muzicii şi versurilor. Însă cele din urmă par mai degrabă să aibă origini în folclor.

De ce ortodoxia românească nu a lăsat urme adînci în sufletele foştilor enoriaşi? Azi am o singură explicaţie: lipsa aproape totală de educaţie religioasă în rîndul ortodocşilor. Vă pot spune cu multă siguranţă şi sinceritate că într-un an de educaţie în cea mai banală grupare „pocăită” se învaţă mai multă religie decît în 20 de ani în comunitatea ortodoxă. În familia „pocăită”, educaţia religioasă e permanentă, zi de zi, în toate acţiunile cotidiene. Această educaţie e o prezenţă aproape obsedantă. În familiile ortodoxe ea lipseşte cu desăvîrşire şi e înlocuită de nişte ritualuri pe care nimeni nu le pricepe. Biserica, la rîndul ei, nu face mai nimic pentru a-şi educa enoriaşii. Fireşte că există şi excepţii, însă sînt destul de rare.

Noi, sectanţii din fostul Imperiu Rus, proveneam dintr-o tradiţie absolut diferită. Noi aveam rădăcini în grupurile rascolnicilor ieşiţi din rîndurile pravoslavnicilor. Ei, rascolnicii, erau un soi de protestanţi conservatori ieşiţi din biserica majoritară, nu catolică, ci pravoslavnică. Aveau o cu totul altă tradiţie şi o altă experienţă de viaţă religioasă, statală şi socială.

A doua rădăcină puternică era cea a evreilor mesianici, un soi de protestanţi iudaici, ieşiţi din comunitatea iudaică, cu o experienţă religioasă, socială şi politică total diferită de toate celelalte grupuri. Ei erau oaia neagră a tuturor comunităţilor: marginalii marginalilor. La finalul listei se găseau influenţele grupurilor protestante nemţeşti şi abia apoi a celor de sorginte americană sau engleză. Aceste origini ne făceau speciali şi diferiţi. Istoria comună din următoarea perioadă avea să subţieze însă diferenţele. Legionarii aveau să ne unească definitiv.

În perioada interbelică, după ce am scăpat de furia oarbă a legionarilor, am dat cu toţii peste malaxorul sovietic şi comunismul românesc autohton, care avea de-a lungul timpului să varieze ca stilistică de la o epocă la alta şi să sfîrsească în cazul României într-o dictatură oribilă, iar în cazul sovietic într-o reformă care a dus la dispariţia URSS-ului. În tot acest timp, ai noştri, cei rămaşi în România, şi-au văzut de ale lor: si-au întemeiat familii, si-au construit case şi, fireşte, au făcut ce ştiau ei mai bine, biserici de „pocăiţi”. Tot ce s-a întîmplat în această perioadă s-a dezvoltat cam după acelaşi model ca şi la noi. Nu erau la fel de radicali ca noi, însă erau la fel de bine organizaţi.

Tatăl meu avea să-şi găsească aripa pierdută, rătăcită a familiei. De fapt, nu era nici pierdută, nici rătăcită. Era la fel de vie ca şi cei care rămăseseră acasă.

Bătrînul familiei a avut o singură rugăminte. Să i se cînte un imn pe care îl intonau ei cînd erau tineri, în română, rusă şi idiş: Sînt un pribeag. Eu aveam să aflu mai tîrziu că este un vechi cîntec al negrilor americani. Varianta mea preferată era cea cîntată de Johnny Cash, Wayfaring Stranger. Nimeni nu reuşea să o cînte însă ca ai mei.

Bătrînul familiei a luat Biblia şi a citit din Exodul 2:21-22: Moise s-a hotărît să locuiască la omul acela, care i-a dat de nevastă pe fiica sa Sefora. Ea a născut un fiu, căruia el i-a pus numele Gherşom „căci”, a zis el, „locuiesc ca străin într-o ţară străină”.

Şi au cîntat ca pe vremuri...

Sînt un pribeag fără de ţară

Rătăcitor prin lung pustiu,

Dar am în ceruri o comoară,

Că ţara mea-i în veşnicii.

Mă-ndrept spre cer să-l văd pe Tatăl,

Să nu mai fiu un peregrin,

Căci, după ce-am să trec Iordanul,

Se va sfîrşi al meu suspin.

Voi lepăda a mea povară,

Eliberat de crucea grea.

Nădejdea mea nu o să moară

Şi voi intra-n odihna Sa...

Tu vezi ce grea e-naintarea

Mă lupt să biruiesc mereu!

Un dor nespus mă cheamă acasă:

E dorul după Tatăl meu!

Şi voi parcurge calea toată,

Şi voi ajunge-al meu sfîrşit...

Primit voi fi cu bucurie

Acasă, cînd voi fi sosit!