Poţi tu să prinzi Leviatanul cu undiţa?
Sau să-i legi limba cu o funie?

Ascultă-Mă şi voi vorbi; te voi întreba şi Mă vei învăţa.

Iov 42:4

Fiecare epocă are o putere, un Cezar care guvernează. Unii apun şi alţii se ridică. Iar fiecare guvernare, fiecare stăpînire şi fiecare Cezar au o limbă dragă pe care o vorbesc şi prin care-şi consolidează puterea. În limbajul sofisticat filozofic, el se numeşte „discurs hegemonic” şi nu e nimic altceva decît limba oficială a puterii. Leviatanul nu doarme niciodată. E aici. Iar înţeleptul şi curajosul Iov ne învaţă. Şi noi repetăm după el:

Poţi tu să prinzi Leviatanul cu undiţa? Sau să-i legi limba cu o funie?

Îi vei putea petrece papura prin nări? Sau să-i străpungi cu un cîrlig falca?

Îţi va face el multe rugăminţi? Îţi va vorbi el cu un glas dulce?

Va face el un legămînt cu tine ca să-ţi fie rob pe vecie?

Te vei juca tu cu el ca şi cu o pasăre? Îl vei lega tu, ca să-ţi înveseleşti fetele?

Fac pescarii negoţ cu el? Îl împart ei între negustorii?

Îi vei acoperi pielea cu ţepuşe şi capul cu căngi?

Ridică-ţi numai mîna împotriva lui şi nu-ţi va mai veni gust să-l loveşti.

Iată că eşti înşelat în aşteptarea ta de a-l prinde: numai să-l vezi şi cazi la pămînt!

Nimeni nu este atît de îndrăzneţ ca să-l întărite

(Iov 41:1-10).

Întotdeauna a fost aşa. Şi astăzi e la fel. Dacă privim în jurul nostru, observăm uşor cum toleranţa, corectitudinea politică şi alte valori liberale au pentru occidentalul contemporan au acelaşi rol pe care-l au pentru Rusia de acum valorile tradiţionalismului şi ortodoxiei. Problema nu constă însă doar în faptul că avem de-a face cu ceea ce conceptual numim „discurs hegemonic”, cel care legitimează actuala orînduire în diverse contexte politice. Astăzi, marea problemă e legată de o catastrofă intelectuală şi culturală de proporţii: discuţia despre fenomene este înlocuită cu cea despre noţiuni, iar în loc să discutăm despre fenomenele şi interesele puse în joc, noi discutăm abstract despre aşa-zisele „valori”. Setul de valori poate fi diferit în funcţie de specificul istoric, cultural şi social al fiecărei ţări şi regiuni. În Franţa, de exemplu, se pune mult accent pe o toleranţă ipocrită. În Rusia se mizează cu la fel de multă ipocrizie pe valori precum tradiţionalismul şi ortodoxia, iar elitele din ţări precum Polonia, România sau Moldova jonglează în spaţiul public cu ambele seturi de valori. În toate cazurile însă se constată un fenomen comun: creşterea politicii represive construite pe afirmarea şi aderarea publică la un set clar de „valori”.

În toate aceste cazuri, nouă ni se cere recunoaşterea necondiţionată a ideologiei dominante drept primă condiţie de a fi acceptat în societatea respectivă ca membru integru, ca parte nealterată a corpului social şi statal. În Franţa trebuie să fii corect politic şi eşti nevoit să ascunzi ura faţă de emigranţii de la periferie, în Rusia trebuie să fii pravoslavnic şi conservator fără a ţi se cere în mod obligatoriu să fii credincios, iar în Polonia, România sau Moldova trebuie să fii simultan catolic sau ortodox şi să aderi la valorile liberale, chiar clacă ele se bat cap în cap. În Arabia Saudită trebuie să mimezi perfect cerinţele islamului medieval, chiar dacă tu ai alte convingeri intime. Peste tot, Leviatanul îţi cere să fii cu majoritatea, parte a ei, şi să vorbeşti limba ei. Nu e loc pentru eretici şi sectanţi. Cine eşti tu să-i legi limba cu o funie Leviatanului?

Să revenim însă la istoria noastră. Odată l-am rugat pe bunelul meu să-mi explice cum vede el puterea sovietică. Ce este puterea sovietică? Electrificaţi eram deja de mult.

— Ce este puterea sovietică? Bună întrebare. Ştii, dragul meu, puterea nu este ceva unitar, identic, la fel pentru toată lumea. Ea poate fi bună sau foarte bună pentru unii, neutră pentru alţii şi rea sau foarte rea pentru ceilalţi. În aceeaşi comunitate, în acelaşi timp, ea poate fi diferită. Pentru noi însă, problema nu este „cum e puterea sovietică”, ce reprezintă ea, ci cum ne comportăm faţă de ea, cum o tratăm. Problema nu e deci ce face puterea pentru noi, ci ce facem noi pentru ea. Dumnezeu, cînd ne-a chemat, nu ne-a promis „lapte şi miere”, ci ne-a spus că vom fi izgoniţi, persecutaţi şi batjocoriţi. El aduce război, nu pace, scandal, nu linişte. Deci, dacă noi spunem şi facem ce trebuie, puterea ne va pedepsi. Orice putere. Rostul puterii sovietice, pentru noi, e de a distinge, de a alege şi de a despărţi grîul de neghină. Puţine puteri o pot face şi au făcut-o aşa de clar cum o face puterea sovietică. Aici nu e locul prielnic pentru a creşte grîul şi neghina laolaltă. Să ne ferească Dumnezeu de puterea care face posibil aşa ceva! Cînd nu vom mai putea alege grîul de neghină, atunci totul s-a terminat. Iar noi trebuie să ne folosim de acest privilegiu istoric. Dacă puterea sovietică ne bagă la puşcărie ce înseamnă? Că ea face ce trebuie şi mai ales că noi facem ce trebuie.

Spre finele perioadei comuniste aveam să înţeleg ceva mai mult din ce mi-a spus atunci bunelul. Imperiul scîrţîia din toate încheieturile. Mişcările de stradă se intensificau. Eu aderasem trup şi suflet la mişcările studenţeşti de luptă politică anticomunistă, iar de comunitate mă îndepărtasem de mult. În acele vremuri l-am cunoscut pe unul dintre liderii radicali ai unei grupări cu care ai mei fuseseră cîndva foarte apropiaţi, dar de care s-au despărţit în anii ’60. Ştiam foarte puţine despre această ruptură, care, din ce aveam să înţeleg mai tîrziu, semăna în istoria noastră mică cu „marea schismă” dintre cele două biserici creştine.

Gruparea aceasta era mai mică, dar mai bine organizată decît a noastră şi devenise cea mai radicală în raport cu statul: ea nu accepta nici o formă de colaborare cu statul. Era în ilegalitate, însă avea nişte reţele care funcţionau impecabil. Putea să rezolve orice cu o viteză şi o eficienţă cum numai organele speciale ale unui stat puternic erau capabile să o facă. Membrii ei reuşeau însă cu mijloace destul de precare şi cu resurse umane foarte puţine. Cel mai interesant nu era faptul că puteau din cîteva mişcări să ajungă şi să rezolve ceva în ultimul cătun din Siberia, la mii de kilometri de oraşele mari, ci că puteau rezolva probleme grave în instituţii statale – de exemplu, în puşcării, unde se aflau mulţi membri ai comunităţii lor. Aceasta era deja o mare performanţă! Doar bandiţii mai aveau astfel de puteri „magice” şi reţele.

Vladimir, fiul faimosului lor lider, era cu cîţiva ani mai mare decît mine, însă avea o experienţă mult mai vastă în acest tip de organizaţie. Era clar că de mic fusese aruncat în vîltoarea luptei. Îmi aduc aminte că la un moment dat aveam nevoie de nişte cărţi anticomuniste scrise de americani. Pe atunci mi se păreau excelente. Mai tîrziu mi-am dat seama că erau de o prostie la fel de mare ca şi cele scrise de sovietici despre americani. El mi-a explicat că nu se ocupă de aşa ceva, dar că nu e complicat de făcut rost. Şi în două zile mi-a dat un bileţel cu adresa de unde pot să ridic pachetul. Peste puţină vreme m-am întîlnit din nou cu Vladimir, pentru că îl tot băteam la cap să-mi facă rost de un reportofon. Pe atunci era una dintre minunile tehnicii. Prin ’88, alături de cîţiva prieteni, încercam să facem un ziar clandestin şi aveam nevoie cie reportofon. Ne visam jurnalişti. Mi-a făcut rost în cîteva zile. Un aparat cam cît o carte, un Panasonic. Nu mai văzusem aşa ceva. În timp ce studiam minunea, el m-a întrebat ironic dacă mai citesc cărţi anticomuniste proaste. Şi atunci mi-a spus ceva ce pe vremea aceea era o mare noutate pentru mine – pentru unii şi astăzi e o mare noutate, mai ales pentru intelectualii specializaţi în comunism:

— Nu e cazul să cădem pradă atît de uşor discursului lor. Discursul comunist despre capitalism este în mare parte adevărat. La fel şi discursul capitalist despre comunism. Însă amîndouă devin false nu prin ceea ce spun, ci prin ceea ce trec sub tăcere. Tocmai prin ceea ce nu spun, ele sînt arme propagandistice. Scopul lor nu e să spună adevărul, ci să înlocuiască o putere cu o alta. Noi trebuie să înţelegem bine acest lucru. După ce vom „dărîma” comunismul, vom realiza că de fapt nimic nu a fost dărîmat şi nici nu va fi, pentru că vom avea de dărîmat ceva mult mai greu de distrus. O să-ţi dau un exemplu. Urmăreşte cum se construieşte acest discurs liberal în jurul eroilor anticomunişti, rezistenţa din URSS. Cine sînt ei? Vei constata ca sînt doar cei care le convin promotorilor acestui discurs. În următoarea perioadă vom vedea cum un mic grup de intelectuali sau disidenţi, unii respectabili, alţii discutabili, vor fi transformaţi în nucleul dur al celor care au luptat cu puterea sovietică. Spune-mi un nume de disident important şi eu îţi dau alte o sută, oameni care au luptat cu puterea, mai importanţi, de care tu şi toată societatea nu aţi auzit şi nici nu veţi auzi vreodată. Comunitatea noastră stă prin puşcării de 60 de ani, permanent, şi ştim tot ce mişcă în acest domeniu. De ce despre noi nu se scrie nimic nici în presă şi nici în tratatele ştiinţifice? Şi nici despre grupările naţionaliste ai căror membri au putrezit cu zecile de mii în Siberia. Şi nici despre grupările radicale de stînga care au adus cea mai bună critică comunismului şi de care sînt pline puşcăriile. De ce Bulgakov şi Soljeniţîn sînt peste tot şi Platonov abia dacă e amintit? Pentru că aşa convine noii puteri. De ce lipsim noi? Pentru că noi am fost cel mai bine organizaţi, am fost singurii în stare să înfrunte deschis şi organizat regimul fără a vrea să facem politică de stat. Pe bandiţi unde-i încadrăm însă? Mulţi bandiţi sînt închişi nu pentru că au fost prinşi încălcînd legea, ci pentru că ideea de banditism ar fi căpătat o semnificaţie ideologică şi politică ce ar intra în contradicţie cu linia oficială a Partidului. Pentru Partid, a fi bandit înseamnă a fi mai întîi un element antiovietic şi abia pe urmă un infractor, un penal, cum se mai spune. Unde citim noi toate acestea? Liberalii, occidentalii fac şi ei ce au făcut şi comuniştii. Rescriu istoria după interesele lor, încercînd şi ei să ne reformateze memoria. În timp ce imbecilii de comunişti o făceau brutal, tăiau aproape tot, ăştia lucrează chirurgical, mult mai fin şi mai pervers. În acest caz, ei legitimează doar o parte din disidenţi şi scot din joc cele mai importante grupuri care au existat în această luptă. Acum se vor rescrie toate aceste poveşti. Şi trebuie să fim conştienţi că noi trebuie să rămînem marginali, aşa cum am fost şi pînă acum. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de rîs pe cele tari. Mai discutăm peste treizeci de ani...

În curînd se fac treizeci de ani. Nu ne-am mai văzut din acei ani. Va trebui să ne revedem probabil. Să facem un mic bilanţ. Ce s-a ales din tot ce a fost?

Atunci mi se părea o exagerare tipică vîrstei şi sectei din care făcea parte. Ei erau într-adevăr nişte luptători de temut. De fapt, de aici ar trebui să pornesc. Cred însă că ceea ce mi-a spus el atunci avea să se confirme cu vîrf şi îndesat. Aveam să asist în anii ’90 la primul val de anticomunişti, de istorici ce povesteau o istorie a comunismului în care noi nu ne găseam nici locul, nici rostul. În anii 2000 avea să vină al doilea val. Era istoria lor, scrisă şi reprezentîndu-i pe toţi de-a valma. Am văzut în toţi aceşti „ani de tranziţie” mutaţii nemaivăzute: foşti politruci transformaţi în specialişti în comunism, oameni care se declarau disidenţi şi-şi ofereau medalii de merit doar pentru că au avut curajul să tacă. Am văzut o adevărată bătălie pentru monopolul adevărului, al înţelegerii şi explicării acestui fenomen. Nici comuniştii nu au reuşit să controleze atît de drastic istoria cum au făcut-o intelectualii liberali şi conservatori de tranziţie. Iar cine nu acceptă această istorie este, fireşte, declarat comunist, chiar dacă a stat în puşcăriile comuniste. Nişte aberaţii fără margini! Aşa am ajuns să fiu şi eu adeptul poziţiei lui Dovlatov: după comunişti, cel mai mult îi urăsc pe anticomunişti.

Să revenim însă la subiect. În URSS au fost mai multe valuri de propagandă antireligioasă şi arestări masive. Primul, „ateismul triumfalist”, a avut loc în anii ’20-’30 şi s-a răsfrînt mai ales asupra bisericii pravoslavnice majoritare. Ea a avut cel mai mult de suferit atunci, pentru că era singura instituţie văzută de putere ca un real pericol. Un al doilea val mare, „ateismul ştiinţific”, a început în anii ’50 cu perioade mai intense sau mai liniştite. Acest val a lovit în toate direcţiile, dar mai puţin în biserica majoritară, care odată cu cel de-al Doilea Război Mondial intrase sub protecţia puterii.

Venirea lui Hrusciov la cîrma URSS-ului a însemnat, în pofida unui soi de acalmie socială care părea intrarea într-o perioadă a „dezgheţului”, o nouă campanie antireligioasă, extrem de virulentă pe toate planurile. Noutatea a fost lupta fără precedent împotriva „sectelor”. În doar cîţiva ani, statul a produs în jur de douăzeci de lungmetraje dedicate acestei teme: sectanţi perverşi, care urmăresc scopuri meschine, seduc tinere sau bătrîni naivi; copii abrutizaţi şi spălaţi pe creier de fanatici religioşi care, în plus, urmăresc şi interese străine şi complotează împotriva statului sovietic. Comunismul sovietic e brusc în pericol din cauza acestor „secte fanatice”, cu „ritualuri barbare”. În toate şcolile şi cinematografele din marile oraşe, pînă în ultimele cătune ale URSS-ului, filmele sînt vizionate, analizate şi dezbătute, iar sectanţii sînt denigraţi public. Au loc adevărate procese publice ale acestora.

Aceasta era însă doar suprafaţa. Cu astfel de lucruri eram obişnuiţi, mai ales cei care trăiseră teroarea legionară, însă pe sovieticii anilor ’60 îi omora formalismul şi poate de aceea loviturile de suprafaţă nu erau aşa dureroase. Au urmat însă cîţiva paşi propagandistici foarte inteligenţi ai puterii sovietice, care a reuşit într-o perioadă foarte scurtă să creeze o imagine stereotipă a sectantului, cu un impact foarte puternic asupra populaţiei. Doar rostirea cuvîntului „sectant” trezea în rîndul oamenilor un amestec de teamă, dispreţ şi ură. Totul mergea cam pe aceeaşi linie a discursului antisemit în varianta lui soft, dar care oricînd se poate transforma într-o forţă violentă reală. Sectanţii erau în esenţă nişte „străini ai societăţii comuniste”, leneşi şi speculanţi, „paraziţi sociali” care nu vor să trăiască şi să muncească cum o facem noi, ceilalţi, şi care, mai mult, slujesc intereselor străine, fiind conectaţi la resurse externe şi avînd acces la literatură străină. Sovieticii au înţeles destul de bine unde era puterea şi, în acelaşi timp, slăbiciunea comunităţilor noastre în contextul social al acelor vremuri. Cum a dovedit-o şi perioada legionară, comunitatea noastră putea să lupte şi să pună în încurcătură orice regim politic, oricît de puternic ar fi fost, însă era foarte greu să lupţi cu întreaga societate dacă aceasta este îndreptată împotriva ta. Acest mecanism te transformă într-un soi de partizan, te trimite în ilegalitate totală, ceea ce presupune o altă formă de organizare şi de luptă. Sau se produce o ghetoizare radicală.

Să ne apropiem de istoria „schismei”. Ceea ce a destabilizat comunitatea noastră în acea perioadă a fost „Scrisoarea instructivă” pe care puterea ne-a trimis-o, prin care impunea un număr de condiţii şi obligaţii comunităţilor noastre. Ce să facem, cum să facem şi ce trebuie să ne asumăm că facem. Condiţiile puse de regimul sovietic erau nu doar inacceptabile, ci şi aberante. Ne indicau pînă şi vîrsta la care să fie botezaţi enoriaşii. Ne interziceau să aducem copiii în biserici, să facem predici publice, să acceptăm străini în casă, să ne întîlnim cu alt scop decît pentru slujbele religioase, să vizităm alte comunităţi, să organizăm forme de întrajutorare socială şi economică etc. Practic, puterea ne-a trimis un document cu caracter neoficial, mult mai dur decît toate prevederile legale existente, pe care comunitatea noastră trebuia să-l semneze şi să-l respecte dacă doream linişte şi pace. Era un pact-compromis, pe care noi şi puterea trebuia să-l semnăm şi deci să-l respectăm. Un pact social în care noi ofeream loialitate, dacă voiam stabilitate şi garanţia unei linişti sociale lipsite de represiuni.

Scrisoarea a creat în comunitatea noastră o reacţie foarte dură. Apele s-au tulburat rău. În jurul nostru, peste tot lumea vorbea despre „dezgheţ”, intelectualii liberali jubilau şi deveniseră tovarăşi devotaţi de drum ai comuniştilor pe care-i dispreţuiau înainte, dar nouă ni se întîmpla ceva ce intra în contradicţie cu spiritul timpului.

Au urmat un şir de polemici lungi în cadrul comunităţii din care a reieşit clar că nimeni nu e dispus să accepte o astfel de situaţie. De puşcărie şi ani în Siberia nu se temea nimeni. Ba chiar pentru noi, după cum am mai spus, arestarea creştea respectabilitatea în comunitate. Problema care se punea era însă legată de modul în care trebuia să respingem această ofertă.

Cum răspundem? Care e strategia? Unii susţineau o reacţie ponderată. Alţii doreau o reacţie dură. După cîteva sinoade s-a decis o variantă mai puţin agresivă: nu semnăm, dar nici nu ne confruntăm direct cu puterea. Un răspuns politic evaziv pentru a minimiza pierderile şi violenţa.

Această decizie strategică a dus la cea mai mare „mică schismă sectară” apărută în URSS. Grupul care pleda pentru un răspuns radical şi pentru confruntarea puterii frontal a decis să se despartă de grupul moderat-majoritar şi să treacă de tot în ilegalitate. Pentru ea, statul devenea un duşman total. Pentru cei rămaşi, majoritari, el era un duşman ce trebuia ignorat şi confruntat numai în caz de necesitate excepţională. Din momentul „schismei” din anii ’60, cele două comunităţi au avut strategii diferite. Pînă la urmă, nu atît de diferite însă cum păreau la prima vedere.

Bunelul meu, care a rămas de partea majorităţii în acest caz, îmi spunea deseori:

— Noi am ales o cale mai înţeleaptă. E mai greu să ignori Leviatanul decît să-l înfrunţi direct. Puterea iartă orice formă de revoltă, de confruntare, dar nu iartă indiferenţa. Nu-i place să fie ignorată. Asta doare mai mult. Confruntarea îi dă putere Leviatanului, ignoranţa îl slăbeşte.

Astfel s-a născut această nouă aripă care a rămas în ilegalitate, avînd un număr imens de enoriaşi în puşcăriile sovietice. Pe mine mă impresionau însă spiritul lor de revoltă — adevăraţi rascolnici — şi modul lor impecabil de organizare. Ei aveau să devină şi cei mai buni traficanţi de biblii şi de literatură interzisă. Ei au avut primele tipografii clandestine. Şi tot ei aveau să formeze cea mai puternică organizaţie clandestină care se ocupa cu întreţinerea şi ajutorarea familiilor celor ce se aflau în lagărele de concentrare pe motive religioase şi politice. Un grup atît de marginal, atît de oprimat şi care să fie atît de bine organizat şi atît de eficient eu nu am mai întîlnit. Avea să-i rezolve şi pe ei liberalizarea din anii ’90: i-a topit ca pe un bulgăre de zăpadă într-o zi însorită de primăvară. Istoria lor este însă fascinantă şi ea ne arată că o astfel de rezistenţă e posibilă, indiferent cît de autoritar e regimul.

Dacă veţi citi despre cele mai importante realizări ale disidenţilor, cu siguranţă veţi găsi tot felul de alte evenimente organizate de diverse grupuri, dar nu de calibrul celor organizate de ei. Despre ei nu veţi afla mai nimic. După calculele mele, disidenţii liberali, care în literatura de specialitate reprezintă nucleul dur al disidenţei sovietice, nu cred că au depăşit 15% din totalul disidenţilor. Iar evenimentele şi acţiunile lor sînt, ca forţă şi importanţă, net inferioare unor evenimente organizate de alte grupări. Nu muncitorii, nu marginalii, nu sectanţii şi bandiţii scriu însă istoria.

De exemplu, cînd vorbim despre protestele din anii ’60, ni se dă mereu exemplul celui din Moscova din ’68, cînd a avut loc „Primăvara de la Praga”. Atunci, în Piaţa Roşie au ieşit, spre ruşinea intelighenţiei sovietice liberale foarte active la acea vreme, doar cîţiva oameni, îi numărai pe degete.

Care a fost însă, cu aelevărat, cel mai mare protest organizat în anii ’60 în Moscova? Este vorba despre un eveniment organizat de sectanţi. Pe 16 mai 1966, un grup de aproximativ 500 de delegaţi ai comunităţilor sectanţilor din 130 de oraşe de pe întregul teritoriu al Uniunii Sovietice a ajuns la Moscova. Iniţial se adunaseră în jur de 1.300, dar mare parte din ei au fost arestaţi pe drum. Veniseră cu mormane de acte – hîrtii, fotografii, documente – care atestau că ei şi comunităţile lor sînt persecutaţi. Trimiseseră în prealabil o scrisoare adresată prim-secretarului CC al PCUS, Leonid Ilici Brejnev, în care cereau o audienţă. Veniseră la Moscova pentru o întrevedere cu Brejnev în cadrul căreia să-i înmîneze dovezile persecuţiei în masă.

La 9 dimineaţa, cînd toţi birocraţii mergeau spre birourile lor, cei 500 de delegaţi îi aşteptau cu dosarele în mînă în faţa Comitetului Central. Li s-a spus că nu pot fi primiţi pe loc. Ei au răspuns că vor aştepta. Au stat o zi pe scările Comitetului Central. Au stat şi noaptea următoare. În URSS, aşa ceva nu se mai văzuse, nu se mai auzise şi nici nu se imaginase vreodată.

În ziua următoare, la ora 13, în faţa sectanţilor şi-au făcut apariţia generalul Semiceastnîi, şeful KGB-ului, şi generalul Kazlov, ministrul Ordinii Publice. I-au întrebat ce doresc. Li s-a răspuns că vor o întrevedere cu tovarăşul Brejnev.

— Tovarăşul Brejnev este în vizită de lucru în regiunea Primorsk.

Sectanţii au răspuns ferm:

— Vom aştepta pînă se va întoarce.

— Nu vă vom permite să faceţi asta! a strigat Semiceastnîi. E suficient să trimit peste voi muncitorii de la uzina metalurgică şi vă fac praf!!! Dacă va fi nevoie, vom folosi şi tancurile, să fie clar!!! a tunat generalul KGB, ca să fie auzit de toată lumea.

— Vom lua o decizie acum, democratic. Dacă fraţii noştri vor să se întoarcă acasă, noi vom respecta

dorinţa lor. Dacă vor să rămînă sau chiar să moară e tot decizia lor, a spus unul dintre lideri. Fraţi şi surori! Plecăm de aici sau murim?! a întrebat liderul mulţimea delegaţilor.

— MUURIIM!!! au răspuns cei prezenţi la unison.

Kazlov i-a somat pe protestatari să se împrăştie în zece minute. Nimeni nu s-a mişcat din loc şi un cor puternic de 500 de voci a început să cînte un imn religios în faţa temutului Comitet Central, avîndu-i în faţa lor, ca pe nişte dirijori, pe capii celor mai temute servicii de represiune din lume. 500 de oameni au îngenuncheat, refuzînd să plece. Ce s-a întîmplat apoi e deja o altă poveste. Au urmat sute de arestări şi intrarea comunităţii într-o formă de ilegalitate şi mai radicală. Bunul meu profesor de muzică avea însă perfectă dreptate: zidurile înalte de la Ierihon se pot dărîma uneori uşor cu un singur strigăt sau cu un simplu imn.