Un creştin este mult mai mult decît un anticomunist

Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sînteţi una în Hristos Isus.

Galateni 3:28

La începutul anilor ’90, cînd comunitatea noastră din România trecea prin mari transformări, ca mai toată ţara şi tot fostul bloc estic, unchiul exilat în America în anii comunismului românesc s-a întors în ţară. Era un om împlinit, dar părea foarte trist, puţin descumpănit. Nu mai era rebelul din anii ’70, gata să înfrunte toate grozăviile lumii, dispus să facă orice sacrificiu. Să fi fost vîrsta de vină? În comunitatea noastră procesul era mai degrabă invers. Vîrsta nu te făcea mai moale, ci mai dîrz. Bătrînii noştri erau ca vinul învechit, ca o stîncă ce a rezistat şi în faţa picăturii chinezeşti, şi în faţa şuvoiului de ape năprasnice.

În exilul american, el a avut o viaţă aproape perfectă: o familie reuşită, cum spunem noi, copii extraordinari, care învăţau la cele mai bune universităţi americane, şi o slujbă foarte bine plătită. I-au lipsit doar ţara şi grupul din care a plecat. Comunitatea de acolo nu era suficientă, se lupta cu aceleaşi frămîntări şi aceleaşi probleme cu care se confruntase acasă, dar care pe pămînt american nu mai aveau nici o relevanţă, nici o noimă. Dacă vrei să cunoşti România anilor ’60, ’70, ’80, mergi în SUA şi vizitează comunităţile religioase plecate în anii aceia. Doar hainele şi casele arată altfel. Ei au rămas aceiaşi. Preocupările lor au rămas acolo, în acei ani.

Asta m-a şocat cel mai mult. Cînd prieteni ai mei, emigraţi în anii ’80 sau ’90, vin şi discută, mă întreabă despre probleme şi teme din perioada cînd au plecat. Noi am evoluat, ne-am schimbat. Şi noi, şi întreaga societate. Au apărut alte probleme. În raport cu locul de unde au plecat, ei nu s-au schimbat. Au luat cu ei lumea de aici şi de atunci, au dus-o în State şi au conservat-o. Astfel au apărut nişte monştri greu de controlat.

Cînd unchiul meu a revenit, noi l-am întîmpinat ca pe un erou. Toţi cei rămaşi acasă, pe „tărîmul blestemat”, am fost fericiţi să-l vedem, fie doar şi în vizită. El a revenit „de dincolo”, din Ţara Făgăduinţei, unde curg laptele şi mierea binecuvîntării. O lume a bunăstării, a mărfurilor, a libertăţii. O lume pe care noi nu o cunoşteam şi nu o înţelegeam, dar de care eram fascinaţi. Atunci, în comunism, puteam da totul doar pentru a mesteca o gumă din acele ţinuturi fantasmagorice. Acea lume „de dincolo” începuse să semene în imaginarul nostru cu cea de „dincolo de mormînt”. Un soi de „sînul lui Avraam”. De acest vis nu aveam să ne lecuim însă niciodată. Această lume avea să vină peste noi cu o putere mai distrugătoare decît toate gulagurile lui Stalin şi violenţa legionară pe care am trăit-o. Dar avea să fie mai tîrziu.

Atunci însă, unchiul meu mi-a spus cîteva lucruri care aveau să mă obsedeze ani de-a rîndul. Aveam să înţeleg mult mai tîrziu ce voia să zică de fapt.

— Nu vă faceţi iluzii. Ce vine peste voi este mult mai nimicitor. Vom plînge după ce am trăit, dacă vom înţelege ce am trăit şi ce trăim. Pentru că e mult mai înălţător şi mai uşor să lupţi cu un regim care-ţi ia, care-ţi pune interdicţii direct, brutal, fără scrupule. Şi e mult mai greu să lupţi cu un regim care-ţi dă, care-ţi împlineşte şi poftele pe care nu le-ai visat. Cel care-ţi dă te poate înrobi mult mai uşor decît cel care-ţi ia. Asta ne-au învăţat şi bătrînii noştri, şi Scripturile, dar noi tot uităm. Curînd însă, foarte curînd, veţi vedea că tot ce am reuşit noi, generaţii la rînd, va fi spulberat într-o clipită. Fără ca nimeni să sufere, sub aplauzele noastre, cu zîmbetul pe buzele noastre îmbuibate şi sub privirile noastre sătule. Iar de aici pînă la a-ţi pierde credinţa e doar un pas. Şi mai am un lucru să vă spun, a adăugat unchiul. Nu noi, cei care am fugit dincolo, cei care am avut o viaţă prosperă şi liberă, am cîstigat, ci voi, cei care aţi rămas aici, aţi suferit şi aţi plătit un preţ mare. Noi, cei care am plecat, am pierdut definitiv. V-o spune un om „foarte realizat” după standardele americane. Oricine pleacă pierde, oricine rămîne cîştigă.

Cu unchiul din America am discutat mulţi ani. Am încercat să-l înţeleg. Cert este că acolo, în străinătate, s-a produs o dramă greu de înţeles azi. E cert însă că, dacă azi ar fi puşi în faţa situaţiei de a emigra din dictatura ceauşistă în State, ar alege fără nici o rezervă să rămînă. Chiar cu riscul de a plăti cu ani grei de temniţă. Această atitudine am mai întîlnit-o doar la cîţiva disidenţi ruşi şi la mai toţi sectanţii din spaţiul sovietic.

Preferatul meu pe linia familiei rămase în România comunistă rămîne însă mult mai tînărul unchi Dan, un adevărat „mînz nărăvaş”, cum îl numea tata. Neîmblînzit, inconştient de curajos, slobod la minte şi la gură şi cu un spirit al dreptăţii nealterat, adolescentin, pe care şi l-a păstrat şi în ziua de azi. A îmbătrînit puţin între timp, dar e la fel de zbuciumat ca la prima tinereţe. Ba aş spune că s-a radicalizat. Doar că o face cu mai multă înţelepciune şi echilibru, chiar dacă îl irită puţin acest termen. El ar zice: „Un măgar mort e perfect echilibrat”.

Ca şi atunci, şi acum e mereu pe drumuri. Agenda lui arată ca registrul serviciului de informaţii al aeroportului Heathrow din Londra. Ori de cîte ori îl sun, aflu că, dacă nu e în Iaşi, e în Georgia sau Armenia, dacă nu e în Caucaz, atunci sigur e în Albania sau Bosnia, iar dacă nu e nici acolo, sigur e pe undeva prin ţările din Asia. Cum zicea bunelul: cu neamul nostru călător, nici Duhul Sfînt nu mai ţine pasul.

În tinereţe a visat să se facă marinar, să conducă vapoare. Apa, peştele, nava, cîrma sînt o veche boală „pocăită”. Vă mai amintiţi de Moby Dick? Bisericile noastre sînt făcute cam după acelaşi calapod. O corabie, marinari, un amvon-cîrmă de unde se predica-naviga prin valuri şi furtuni spre a salva echipajul de furia acestei lumi-ocean. Toţi ne visăm Ahab cînd ieşim la amvon sau în lume după peşte, balene şi alte fiinţe pierdute pe care dorim cu orice preţ să le salvăm.

Tînărului meu unchi nu avea să i se îndeplinească visul însă. Nu a fost să fie. Ochii l-au trădat. Nu vedea bine catargul, dar aşa sînt miopii: compensează cu alte simţuri. Cum zicea un pastor de pe la noi: ăştia rupţi de realitate care nu văd nimic în jur au un simţ prea puternic al viitorului. Cumva era valabil şi la unchiul Dan: nu vedea bine la distanţă, dar vedea în zare şi în viitor. Sînt unii cu daruri nespuse nici în Scripturi.

A vrut să devină şi psiholog, să meargă spre ştiinţele sociale, dar în acea perioadă, la începutul anilor ’70, avea nevoie de o recomandare de la UTC. Da, „pocăiţii” din România, spre deosebire de „sectanţii” din URSS, acceptau să intre în Uniunea Tineretului Comunist. La noi, comunitatea nu accepta ca adolescenţii să depună jurămînt într-o organizaţie precum cea comsomolistă. Pentru ei, pentru comunitatea noastră din România, era o formalitate. Noi, cei rămaşi în URSS, puneam însă problema mai radical. Aceasta e însă o altă discuţie. Era, în definitiv, alegerea lor. Unchiul meu nu avea cum să primească această recomandare pentru că pe fruntea lui scria „pocăit”, iar aceştia nu primeau recomandări de la UTC. Şi s-a ales cu o facultate de economie. Bună şi aia!

Cum îi stă bine unui mînz nărăvaş, s-a îndrăgostit de timpuriu de un soi de marxism care nu mai era de mult gustat de regim. Ba chiar putem spune că, în ţara în care „marxism-leninismul” era ideologia oficială, Marx începuse să fie pus la index. Exista o mantră oficială care se rostea, una dogmatică, goală de conţinut şi sens; în acelaşi timp, cărţile lui Marx nu se mai găseau în librării şi nici în biblioteci. Era citit doar cu permisiune specială. Au fost şi astfel de vremuri paradoxale: Marx interzis în comunism. În URSS, de exemplu, grupurile cele mai radicale şi cele care au construit o disidenţă mult mai solidă decît grupurile liberale au fost cele marxiste, ignorate total de istoriografia liberală. Această pasiune a unchiului nu a durat însă prea mult. A trecut ca o ploaie moldovenească de vară. Intens, dar repede. Şi a revenit la dragostea dintîi. Evangheliile şi „pocăiţii” lui.

În acea vreme erau cîteva personalităţi care aveau să devină emblematice pentru România socialistă, „fraţii” Iosif şi Liviu. Erau poate cei mai buni predicatori pe care i-a avut comunitatea noastră în anii comunismului. Primul fusese student eminent la Oxford şi se întorsese în ţară cu gînduri măreţe. Al doilea avea harul de a face ceea ce la noi se numeşte „mari treziri”. Pe unde trecea el, totul căpăta viaţă, iar bisericile şi comunităţile „dădeau în clocot”. Amîndoi aveau o putere incredibilă de a pune în mişcare oamenii, de a-i organiza şi de a le da o direcţie. Acest tip de lideri erau adoraţi în comunităţile noastre. Şi unchiul Dan a fost cît pe ce să li se alăture, să devină în scurt timp vîrf de lance, unul dintre lupii tineri ai „pocăiţilor”. Asta avea să se întîmple ceva mai tîrziu însă.

Comunităţile noastre din România aveau o foarte bună legătură cu comunităţile internaţionale, ceea ce noi, cei din URSS, nu am avut niciodată. Imperiile sînt autosuficiente, nu au nevoie de nimeni din afara lor, iar acest spirit ni s-a transmis şi nouă. Iosif avea însă să schimbe cu totul faţa relaţiei comunităţilor noastre cu cele internaţionale şi mai ales relaţia comunităţilor noastre din România cu statul. Aveau să se întîmple lucruri nemaiauzite şi nemaivăzute pe la noi.

Nu veţi mai auzi această istorie, pentru că anticomuniştii români de după ’89 vor monopoliza întregul discurs şi vor transforma anticomunismul într-o marfă, bîtă ideologică şi resursă pentru putere. În realitate, disidenţa românească tîrzie, spre deosebire de cea din anii ’50, este în mare parte o invenţie, cu mici excepţii care trebuie respectate şi menţionate permanent. Cum e cazul lui Paul Goma şi Doina Cornea, de exemplu, însă o disidenţă sistematic organizată au avut-o doar sectanţii, „pocăiţii” români, despre care probabil că nu aţi citit mai nimic. Ei nu fac obiect de studiu, nu sînt pe lista beneficiarilor. Acest adevăr nu e în interesul noilor politruci, iar marea problemă a lor, a „pocăiţilor”, e că nu au ştiut niciodată să-şi scrie istoria, să-şi prezinte interesele, să-şi povestească aventura unică. Poate asta e marea lor dramă. O imensă experienţă de luptă şi organizare, ce a durat aproape 80 de ani, o comunitate care a trecut prin două regimuri represive necruţătoare, cel legionar şi cel comunist, şi care nu ne-a lăsat aproape nimic din experienţa şi istoria grupului. Memoria lor nu a fost externalizată. Şi nici experienţa şi istoria lor. Poate că ţine de felul lor de a înţelege lumea, poate că ei trăiesc într-o altă istorie, poate văd acest gest al lor doar ca pe un privilegiu, ca pe o datorie, şi nu ca pe o afirmare sau o reuşită istorică. Cert este că fenomenul de disidenţă cel mai important al anilor ’60-’80, pe lîngă cîteva proteste muncitoreşti majore, este trecut cu vederea în România. Istoriografia tace.

După întoarcerea în ţară, obsesia unchiului Iosif, căci aşa am început să-i zic după ce l-am cunoscut mai tîrziu, a fost de a lupta pentru acordarea mai multor drepturi comunităţilor noastre. Regimul lui Ceauşescu începuse să ia amploare, apăreau tot mai multe restricţii şi el, om umblat prin spaţiul occidental, a venit cu această hotărîre: vrem mai multe libertăţi religioase. Pînă atunci, aceste restricţii le priveam ca pe un dat şi căutam strategii de luptă sau mai degrabă de sustragere faţă de acest „dat”.

În acea perioadă însă, unchiul Iosif devenise liderul unui nou val de lupi tineri ai comunităţii. Nişte tineri foarte bine instruiţi, în şcoli superioare, buni cunoscători de limbi străine şi cu talente oratorice cum numai în mediile noastre se mai pot găsi. Aceşti oameni puteau vorbi ore în şir unei mulţimi nu doar fără să plictisească, ci chiar producînd adevărate frenezii de masă.

Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată la începutul anilor ’70, cînd unchiul Iosif a scris o broşură în engleză şi în română intitulată Cine îşi va pierde viaţa, în care descria situaţia reală din comunităţile noastre, conflictele şi problemele cu care ne confruntam şi mai ales problemele pe care le aveam cu regimul ceauşist. Spus direct şi tranşant.

Această broşură a fost mai tîrziu sintetizată într-o scrisoare, semnată de 50 dintre liderii noştri şi expediată însuşi tovarăşului Nicolae Ceausescu. A fost trimisă după toate regulile birocratice, fiind depusă la registratura Comitetului Central. Avea să fie o adevărată bombă, căci pentru prima dată o astfel de scrisoare, cu un astfel de conţinut, semnată de un număr atît de mare de lideri ai unor comunităţi, îi era trimisă direct „tovarăşului”.

Cum era de aşteptat, aceasta a apărut imediat şi în Occident, tradusă în engleză. „Întîmplarea” face ca ea să apară în toiul pregătirilor faimoasei Conferinţe Europene de la Helsinki şi chiar în perioada în care Washingtonul purta tratative cu Bucureştiul pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României. Să fi fost o întîmplare? Nu cred. Ai noştri erau prea bine organizaţi ca să lase lucrurile în voia sorţii. În timp ce o parte a intelectualilor, scriitorilor, oamenilor de creaţie îi aduceau osanale „tovarăşului”, iar o altă parte „rezistau prin cultură”, ai noştri trimiteau această scrisoare şi înfăptuiau acte extrem de îndrăzneţe pentru acea vreme. Rezultatul? Ca prin minune, puterea comunistă a acceptat să negocieze cerinţele liderilor noştri, mare parte fiind acceptate. Şi acesta era doar începutul. Şi pentru noi, şi pentru regimul Ceausescu în relaţia cu noi.

Dacă credeţi că ai noştri, mai ales unchiul Iosif, s-au mulţumit doar cu atît, vă înşelaţi! Vorba populară tranşantă de la noi „Pocăiţi-vă, că vă ia dracu’” are un temei în felul nostru de a fi. În următorul an, Iosif publica în Anglia Manifestul creştin, un soi de raport despre „locul creştinismului în socialism”. Un exemplar i-a fost trimis lui Ceausescu, aşa cum se cuvine. Puterea a făcut însă de data asta ceea ce făcea de obicei: percheziţii, defăimare în presă şi arestarea unchiului Iosif pentru „propagandă ce pune în pericol securitatea statului”.

A urmat o lungă perioadă de luptă: eliberare, confruntări, dezbateri, arestări. Istoria e lungă şi complicată. Nici de data aceasta însă nimic nu prevestea finalul. A urmat o lucrare în care unchiul Iosif denunţa persecuţiile şi modul în care sînt tratate comunităţile noastre. Aceasta a fost semnată de şapte lideri ai celor mai importante comunităţi ale noastre. A ajuns la ambasada SUA din Bucureşti, precum şi la cea a Marii Britanii. Textul a fost difuzat imediat la Radio Europa Liberă. Concluzia: România, chiar dacă a semnat Convenţia de la Helsinki, nu respecta nimic din ce s-a angajat. Documentele trimise de comunităţile noastre aveau să devină parte a dosarului Comisiei Helsinki privind România, care s-a reunit la Belgrad în 1978.

Cum era de aşteptat, a doua zi după difuzarea materialului toţi semnatarii au fost arestaţi. Motivul? „Pentru acţiuni reacţionare.” Asta se întîmpla cu cîteva zile înainte de faimoasa arestare a lui Paul Goma şi Vlad Georgescu. După ani de temniţă, o parte din liderii noştri aveau să fie exilaţi în Occident la presiunea mai multor organizaţii internaţionale. Primul final.

Începe un alt capitol. Cînd a ajuns în Occident, unchiul Iosif a zis scurt: noi am făcut ce trebuia să facem ei, comuniştii, au făcut ce trebuia să facă. E o luptă, iar bătălia abia acum începe. Am venit aici să luptăm, nu să ne plîngem. Şi a început de acolo o altă luptă, din exil, care e o altă poveste, dar mai puţin interesantă.

Să revenim după acest mare ocol la unchiul meu Dan căci despre el era vorba. Fireşte, el nu putea fi altundeva decît în sînul acestei lupte. În prima linie. Era nelipsit de la întîlniri, dezbateri, organizarea de evenimente şi acţiuni de tot felul. Pe atunci însă acţiunile anticomuniste de protest îl fascinau cel mai mult. Se vedea deja pe el ştampila puşcăriei, se întrezăreau hainele vărgate de puşcăriaş. Poate şi pentru că era prea nărăvaş, tînăr şi lipsit de protecţie şi de experienţă în faţa maşinăriei Securităţii, cei mai în vîrsta au decis să-l protejeze şi să-l împingă spre alte domenii.

Comunitatea noastră avea nevoie în acea perioadă de mulţi „învăţători”, acei exegeţi ai Bibliei. Comunitatea se dezvolta, vremurile erau în schimbare şi, cum Biblia era axul nostru central, era o nevoie imensă de astfel de oameni. Cei mai buni erau împinşi spre acest domeniu. Atunci, în acele momente zbuciumate cînd unchiul Dan era pe muchie de cuţit, prin intermediul unchiului Iosif au „debarcat” pe malurile rîului Bahlui din tîrgul Ieşilor faimoşii „navigatori”. V-am spus că noi avem ceva cu apele şi navigaţia.

Navigatorii” era o grupare din spaţiul american, specializată în studiul biblic şi în ceea ce în tradiţia creştină se numeşte ucenicie. Totul se făcea conspirativ, clandestin, după nişte rînduieli numai de ei ştiute. E cam greu să ascunzi un american de ochii Securităţii într-un regim ceauşist. Ei aveau însă tot soiul de tactici: unii se înscriau la universitate pentru studii, alţii îşi motivau prezenţa în ţară prin diverse activităţi, iar alţii veneau pentru vacanţe la munte, unde de fapt organizau tabere de studiu. Mai mult de zece ani au durat aceste studii intense cu aventuri demne de filmele poliţiste americane şi dramele ruseşti.

La început au fost opt ucenici ai navigatorilor, după care au rămas doi. În fiecare an, cei care terminau ucenicia îşi construiau propriile grupuri pe care le creşteau şi pe care le trimiteau la rîndul lor să pregătească alte grupuri. În munca lor de zece ani şi în perioada de după aveau să construiască adevărate reţele şi grupări. Acestea erau formate din oameni extraordinari, devotaţi, şi împînzeau toată ţara şi, mai tîrziu, toată lumea. Ei au făcut adevărate minuni. Cînd i-am cunoscut, mult mai tîrziu, după ’90, am văzut cît de puternică şi de eficientă poate deveni o astfel de reţea. Printr-un simplu mesaj se pune în mişcare o maşinărie şi o reţea umană invizibilă, dar reală, construită din oameni concreţi, care activează în sectoare foarte diverse, dar cu o forţă ce poate realiza lucruri inimaginabile. Aşa ceva se construieşte greu, cu un efort suprauman, cu un devotament şi cu nişte aptitudini speciale. Doar cunoscînd astfel de oameni începi să înţelegi cum o mînă de pescari amărîţi din Iudeea au urmat „un nebun” şi au schimbat total faţa acestei lumi. Ei reproduceau cumva în miniatură acel model. Şi funcţiona perfect.

Unchiul Dan avea să se căsătorească în Iaşi cu o moldoveancă avînd origini evreieşti, cum era specificul tîrgurilor moldoveneşti. O femeie deosebită, cu un talent şi o putere de a duce, cum glumeam noi, „pînă şi această cruce”: de fapt, de a-l suporta cu toate pasiunile lui, cu toate drumurile şi plecările neîncetate, cu transformarea casei într-un spaţiu comun, cu o viaţă instabilă şi fragilă, mereu în primejdie. Asta se întîmpla totuşi în anii ’70-’80.

În casa lor aveau acces toţi oamenii care trecuseră pe acolo. În buna tradiţie a familiei noastre, uşa nu se închidea, iar ultima felie de pîine o împărţeam. Aceasta e marea noastră fericire. Iar un „pocăit” poate deveni cu adevărat mare şi radical doar dacă are o soţie pe măsură. Unchiul meu avea mare nevoie de un anumit tip de mediu şi de libertate, pe care numai o femeie ca soţia lui putea să i le ofere.

Talentul cel mai mare al unchiului Dan nu era însă cel de a organiza grupurile de studenţi şi ucenici, deşi făcea minuni cu oamenii. Îi transforma. Le dădea un sens şi speranţă, le inspira pasiune şi motivaţie. Realizarea lui fascinantă, privită drept ceva riscant la noi, care eram o comunitate destul de închisă, era de a pune la un loc oameni de orientări, naţionalităţi, idei şi tipologii foarte diferite. La el puteai să te întîlnesti şi cu faimoasa familie de maghiari protestanţi din Ardeal, Visky, şi chiar să-l cunoşti pe renumitul Perene Visky (Feri bácsi), puteai să-i întîlnesti pe liderii mişcării Oastea Domnului, dar şi preoţi catolici, filozofi sofisticaţi, teologi liberali, mistici stranii, călugări neînţeleşi, traficanţi de biblii, medici şi ingineri hermeneuţi, rockeri şi punkişti, americani nonconformişti, arabi şi evrei creştinaţi, danezi şi francezi călători şi cîţi alţii. Ei bine, toţi aceşti oameni care altfel ar fi avut şanse minime să stea la aceeaşi masă şi să se accepte unii pe alţii, aici, în mica garsonieră din cartierul Alexandru din Iaşi, pe care o dedica întîlnirilor, sub bagheta lui magică deveneau prieteni. Aici se întîlneau şi discutau la o cană de ceai pînă uitau de ei.

Îmi amintesc două poveşti din această perioadă.

Feri bácsi m-a provocat pentru prima dată să gîndesc altfel puterea şi chiar comunismul. El este cel care mi-a spus foarte devreme în serile lungi, pline de poveşti şi învăţăminte: nu este legitim pentru un creştin să fie anticomunist. Un creştin este mult mai mult decît un anticomunist. A fi anticomunist e atît de simplu! Nu avem mulţi, e adevărat, dar e simplu. Cei din jurul nostru care ar trebui să fie anticomunişti nu sînt. Pentru noi e puţin mai complicat. Noi spunem: urăşte păcatul şi iubeşte-l pe păcătos. Numai că aceasta o poate face doar Dumnezeu. Deci, spunea el, în realitate, în practică, nu poţi să urăşti comunismul şi să-i iubeşti pe comunişti. Or, dacă anticomunismul tău te împiedică să-i iubeşti pe comunişti, atunci ţi-ai ratat chemarea de creştin. Noi trebuie să-i iubim atît de mult, încît să-i scandalizăm pe toţi, să-i facem să se revolte faţă de toată nedreptatea din jur. Noi nu putem fi anticomunişti, însă actele noastre sînt infinit mai anticomuniste decît toată disidenţa la care visează toţi. Asta m-a pus pe gînduri.

A doua poveste e legată de un alt om care, indirect, m-a salvat de la exil. La sfîrşitul anilor ’70, Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), al cărui membru ar fi trebuit să devin, condus de prietenul meu Pavel, şi în acelaşi timp navigatorii, după un an de relaţie cu ei, m-au pus în faţa unei alegeri: ori rămîi în disidenţa religioasă şi părăseşti mişcarea navigatorilor, ori alegi să rămîi în mişcarea de ucenicie, dar atunci trebuie să pleci din disidenţă, căci cele două nu sînt compatibile. Nu era vorba despre o problemă ideologică. Pur şi simplu mişcarea de disidenţă era publică şi avea drept scop confruntarea cu Securitatea. Apartenenţa la aceasta ar fi pus în pericol mişcarea navigatorilor, care era prin excelenţă subterană. În vara aceea, înainte ca ALRC să devină public, Pavel mi-a spus:

— Sfatul meu este să nu intri în comitet decît după ce îţi dai lucrarea de diplomă, ca să nu rişti ceea ce am păţit eu.

El fusese exmatriculat din Facultatea de Filozofie cu două săptămîni înainte de absolvire. Eu eram încă la facultate. Deci am luat, în acord cu el, hotărîrea să aştept pînă în octombrie, cînd aveam examenul. În vara aceea însă am avut confruntarea cu navigatorii şi după cîteva luni de frămîntări am hotărît să nu mai intru în ALRC, deşi am păstrat în continuare relaţia şi un respect extraordinar pentru Pavel. Cred că motivul pentru care sînt în România şi astăzi – iar acesta e un dar de la Dumnezeu pentru mine – este că nu am intrat în acel comitet. Cei mai mulţi dintre cei care au devenit membri ai comitetului au fost forţaţi de Securitate să plece.

Unchiul Dan nu a scăpat prea uşor. Avea să-şi piardă postul de economist. Avea să fie dat afară de la muncă şi să lucreze ani de zile ca un simplu cioplitor în piatră la un cimitir din Iaşi. Aşa l-a prins Revoluţia din ’89. În final, el avea să fie învingătorul, şi nicidecum unchiul care a ajuns în SUA. Şi astăzi amîndoi ştiu foarte bine această istorie. De fiecare dată cînd ne vedem, cîntăm împreună acelaşi imn. Ei de fiecare dată lăcrimează. Cei tineri înţeleg tot mai greu motivul care-i face să plîngă.

Lacrimile de durere cînd se vor sfîrşi?

O, poporul meu, liber cînd vei fi?

Lanţul greu sfărmîndu-l,

Ca un şoim să zbor aş vrea,

Să zbor spre ţara mea.

Inima zboară spre ceruri

Gîndul se-avîntă departe...

Acolo-i ţara mea!

Oare-atîtea chinuri grele cînd se vor sfîrşi?

Oare pentru noi dreptatea va-nflori?

Lanţul greu sfărmîndu-l,

Ca un şoim să zbor as vrea,

Să zbor spre ţara mea.