Fiul risipitor al comunităţii noastre

Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz şi se duce după cea pierdută pînă cînd o găseşte?

Luca 15:4

Una dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie mă leagă de moş Culaie. El era fratele cel mai mare al mamei mele, iar eu l-am cunoscut tîrziu, cînd mă apropiam de vîrsta adolescenţei.

Moş Culaie – numele i se trăgea de la bunicul lui, Culachi, şi a devenit apoi Culaie – era un bărbat înalt, mereu vesel, cu faţa lunguiaţă, ochi albaştri, mari şi licăritori şi pleoapele lăsate, ca la un Saint-Bernard. Pleoapele astea blajine erau o moştenire de familie. Erau într-un fel blazonul nostru, potrivit pentru bunătatea domoală moldovenească, întreruptă rareori de cîte o scurtă izbucnire nervoasă. Supărările la noi erau, cum spunea bunica, „ca ploile de vară: vin repede, trec iute şi-s pline de soare”. Avea un nas ascuţit, imens, care-mi amintea de Gogol. Mama spune că seamănă cu străbunelul nostru legendar, pe care nu aveam să-l văd nici măcar în fotografii. Doar amintirile şi poveştile transmise peste generaţii au ajuns pînă la noi.

Pe moş Culaie l-am prins încă în plină glorie, deşi intrase oarecum în „declin”, pentru că începuse să bea, puţin, dar cu o anumită regularitate. Avea această slăbiciune. Şi, cum era un bun vorbitor şi om umblat prin lume, tovarăşi de pahar avea cu nemiluita. Oamenii voiau să bea cu el numai ca să-l asculte. Era o maşinărie de spus poveşti, de recitat, de explicat orice. Avea o experienţă de viaţă colosală. Cusurul băuturii avea să-l excludă însă din viaţa comunităţii. Pentru cei din jur ceea ce făcea se încadra în normele sociale, însă pentru ai mei era un păcat de moarte.

Comunitatea noastră accepta multe lucruri, încerca să schimbe multe în viaţa oamenilor, să se implice uneori poate chiar prea mult, dar erau lucruri pe care nu le accepta: alcoolul şi apropierea de putere. Iar de cele două păcate, moş Culaie se făcuse vinovat din plin.

După cum spuneam, unchiul a fost primul copil al bunicilor mei dinspre familia Manoli. S-a născut puţin după Marea Unire. Bunicul meu, un cizmar bine văzut, şi-a dorit să-l aducă şi pe el în acestă beraslă din care se putea mînca o pîine cinsită. Nu erau mulţi cismari pe la noi, iar bunelul avea un atelier de cismărie. Nu era puţin lucru la acea vreme. Familia avea să se mărească, copiii născîndu-se an după an, ajungînd pînă la şapte, dintre care doi aveau să piară în perioada marii foamete.

Pe moşul meu nu îl atrăgeau însă meseriile. Era un spirit liber. Avea să devină răzvrătitul familiei şi să plece de acasă foarte devreme. Mai întîi a făcut celebrele „patru clase la români”. După cum am mai spus, acestea au fost cel mai bun lucru de la administraţia românescă, fiindcă în rest nu prea lăsase foarte multe în urmă. Ba chiar a lăsat o amintire negativă în rîndu populaţiei, care avea să fie speculată mai tîrziu din plin de administraţia sovietică. Dar ce administraţia a fost iubită de basarabeni? Cei din Buceac au iubit şi au respectat administraţia de îţi era mai mare milă de ea. Ai mei, la rîndul lor, au ignorat cu desăvîrşire orice administraţie, care în acea vreme se schimba atît de des, încît lumea inventase tot felul de poveşti pe tema asta:

— Aici, la noi, trebuie să fim mereu ca Burducea, cînd cu steaua, cînd cu crucea! rîdea moşul meu citînd din vorbele bunelului.

Burducea era unul de avea o cuşmă ce putea fi purtată şi pe faţă şi pe dos. Ambele părţi erau identice, doar că pe o parte avea cusută crucea, iar pe partea cealaltă steaua. Şi, cum puterea se schimba de cîteva ori pe anotimp, el nu schimba cuşma, ci doar o întorcea pe cealaltă parte. Cam la asta se reducea esenţa relaţiei noastre cu administraţia. Noi ştiam însă bine că nici o schimbare nu era o veste bună. Preţul schimbării era mereu mai mare decît al stabilităţii, iar pe acesta îl plăteam tot noi, oamenii de rînd. Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! Noi nu ne bucuram, dar ei se schimbau.

Moşul meu avea să absolve cu brio cele „patru clase la români”. Se spune că a fost cel mai bun elev din regiune. Iubea cartea. Citea tot şi reţinea tot. Pînă şi în ultima parte a vieţii, cînd l-am cunoscut eu, ştia pasaje întregi din tot felul de cărţi. Putea recita capitole întregi din Biblie, cita din grecii antici, recita poezii din literatura clasică universală şi ştia pasaje întregi din marii filozofi şi politicieni. Avea o minte enciclopedică. Şi pe toate astea le făcea cu o jovialitate şi o modestie de copil. Era sever în argumentele şi raţionamentele sale. Era şi un foarte bun orator. Cu siguranţă ar fi devenit în comunitatea noastră cel mai mare predicator. Te putea ţine cu sufletul la gură ore în şir. Nu avea să ajungă însă predicator. A devenit, în schimb, „oaia neagră” a comunităţii.

La insistenţele învăţătorului, bunelul meu a acceptat ca tînărul Neculaie să-şi continuie studiile mai întîi la Bolgrad şi după aceea la Ismail. Aici avea să intre în rîndurile unei grupări socialiste radicale, care urma să-i schimbe viaţa. A devenit un ilegalist, ajungînd pe mîna Siguranţei româneşti şi apoi la închisoare. În acea vreme, Basarabia dădea cei mai mulţi membri mişcărilor ilegaliste din grupările anarhiste, socialiste şi comuniste. Comunităţile evreieşti şi basarabene erau avangarda acestor grupuri. Aveau suficiente motive să se arunce în această luptă nebună.

Despre acele vremuri moşul meu nu mi-a povestit foarte multe, dar eu nu eram încă suficient de matur încît să le înţeleg. Ce ştiu însă e că mulţi din gruparea lor au fost împuşcaţi de legionari, iar el a scăpat pentru că în timpul acelei confruntări directe fusese închis în beciurile Siguranţei româneşti.

— Cum bat românii, nu bate nimeni, îl auzeam deseori spunînd.

Probabil a luat multă bătaie de la jandarmii români. Curînd avea să cunoască şi bătaia sovietică.

În acea perioadă tulbure, moşul meu a rupt aproape orice legătură cu familia. Bunelul „l-a tăiat de la suflet”. El era un om mai aspru. Nu accepta ca unul „de-al nostru să se înhăiteze cu comuniştii sau legionarii”. De fapt, nu accepta să se „înhăiteze” cu nimeni.

— �Nu pentru asta sîntem noi pe lume. Nu să facem politica lor murdară. Noi avem altă menire, spunea bunelul cu patimă.

Legionarii pe de o parte şi comuniştii pe de alta. Pentru ai mei toţi erau o apă şi-un pămînt, cu toate că mulţi dintre prietenii noştri evrei începuseră să fie simpatizanţi pe faţă ai comuniştilor din perioada României Mari. Era şi firesc, ţinînd cont de ceea ce făceau legionarii. Cum îi tratau, cum îi umileau. Se mersese mult prea departe.

Cel mai mare şoc pentru comunitatea de evrei de la noi – cei foarte apropiaţi familiei mele şi care-şi puneau mari speranţe în puterea comunistă, pe care o priveau ca pe salvatoarea de fascism şi legionari – a fost momentul în care s-a încheiat Pactul Ribbentrop-Molotov.

— Deadea Vasea, deadea Vasea, cum e posibil, cum e posibil? se tînguia Zosea, prietenul mai tînăr al bunelului meu, un evreu cu şcoală care dădea lecţii cu ora prin cătunele noastre. Ne-am pus speranţa în ei şi uite ce fac! Cum să dai mîna cu Hitler? Să înţeleg că, dacă înainte ne beleau cu o mînă, acum o să ne belească cu două? Ce o să ne facem noi, evreii? Chiar m-am săturat să fiu evreu... Nu mai vreau să fiu popor ales, să mai aleagă Iahve ăsta şi pe alţii, că ne-a ieşit pe nas!!! De patru mii de ani tot noi, cei aleşi, sîntem primii beliţi. Să vă aleagă şi pe voi sau pe ruşi, că ei sînt destui! se tot tînguia Zosea, cu intonaţia tipică evreilor din Bugeac.

— Lasă, Zosea, nu te plînge, că vin ele şi binecuvîntările. Are şi sînul lui Avraam un preţ. Cît priveşte alegerea noastră, s-o lăsăm moartă. Avem şi aşa destul de multe necazuri pe cap. Numai asta ne mai lipsea, să ne aleagă Iahve pe noi – popor ales! Nu ne prea ţin chingile pentru asta, Zosea. Are şi Dumnezeu măsurile şi umorul lui. Dă fiecăruia cît poate duce. Ce am fi făcut noi în această poveste? Ar muri şi Dumnezeu înainte de vreme dacă ar vedea ce am făcut din poporul ales. Cît despre ruşi, ce să mai zic? Ei se cred aleşi fără să le fi dat nimeni nimic, dar să le mai fi dat şi acest titlu de popor ales... Nu ne-am mai înţelege noi între noi nici în ruseşte, pentru că nu am mai vorbi deloc. Să le lăsăm pe toate aşa, la locul lor, cum le-a rînduit Iahve al nostru cel înţelept, îi ţinea isonul bunicul meu, ce ştia bine vorba evreilor cu care a copilărit.

Războiul a venit aşa cum vin toate războaiele. Pe nesimţite. Şi a pîrjolit tot, lăsînd în urmă mult fum, multă suferinţă şi multă moarte. După marea foamete, în una din zile, la poarta casei bunicului a oprit maşină frumoasă, probabil o Pobeda neagră, din care a coborît moşul meu Culaie. Ţanţoş, îmbrăcat în costum, cu cravată şi o pălărie. Arăta ca un adevărat om de capitală cu o funcţie importantă undeva la centru. Era clar că urcase în ierarhia puterii.

A coborît. Şi-a scos geamantanul de piele, iar din spatele maşinii a ieşit o doamnă tînără, frumoasă, bine îmbrăcată, cu părul împletit în cosiţe mici şi strîns în jurul capului, cum se purta atunci. Şi au intrat în casa bunicilor.

Mama spune că bunicul l-a primit cu multă răceală. Bunica însă a plîns mult. Pe soţia lui o chema Klava şi era o rusoaică de prin părţile Donului. Era, susţine mama, o femeie bine educată şi înţeleaptă şi avea să joace în viaţa ei un rol foarte important. Mama mi-a spus cîndva că în mare parte faptul că s-a căsătorit cu tatăl meu i se datorează ei, acestei femei pe care nu am cunoscut-o niciodată. M-am întîlnit mult mai tîrziu cu unul dintre copiii ei, care locuieşte la Moscova. Dar asta a fost foarte tîrziu, cînd moşul meu deja murise.

Se spune că acea întîlnire nu a durat mult. Au mîncat în familie, au vorbit puţin. Se pare că moş Culaie ajunsese un om important la Odessa. Avea funcţie „de răspundere” în administraţia oraşului şi a regiunii. Nimeni nu ştie foarte clar care era aceea. Eu bănuiesc că avea o funcţie pe linie de partid. Pe-ai mei nu-i interesau situaţia şi banii lui. Pentru bunelul meu, asta însemna că el trădase lumea noastră, alesese o cale străină şi intrase în jocul diavolului. Noi avem o altă menire. Noi nu trebuie să luăm cu asalt această lume, ci „trebuie să ne lepădăm de ea”. Bunelul a tranşat scurt situaţia:

— Ai de ales între două lucruri. Dacă ţi-a plăcut în familia noastră, dacă eşti de acord cu calea noastră, atunci rămîi. Ăştia sîntem noi. Avem o singură cale de urmat. Noi nu acceptăm nici o formă de compromis. Dacă ai ales altă cale, atunci poţi pleca. Poţi pleca şi te rog să nu te mai întorci decît atunci cînd ai decis să rămîi cu noi şi să mergi pe calea noastră aşa cum şi noi mergem pe calea lui Pavel, care a mers pe calea lui Isus. Nu avem alt drum.

Erau vorbele simple, clare, fără echivoc ale unui sectant cinstit şi curajos din Bugeac.

Moşul meu şi-a îmbrăţişat părinţii şi fraţii, a plecat şi nu a mai venit acasă mult timp. Nu am aflat mai nimic de soarta lui multă vreme. Din cînd în cînd, familia noastră mai afla veşti de la unii cunoscuţi care se mai întîlneau cu el prin Odessa.

— Mare om a ajuns la oraş, se minunau sătenii. Ar trebui să vă mîndriţi cu aşa om, îi tot spuneau noii lideri locali, primari şi şefi de partid, bunicului.

— Nu e un motiv de mîndrie, ci de ruşine. Nu putem decît să ne rugăm pentru sufletul lui, răspundea aspru bunicul meu.

La începutul anilor ’50, încă în plin stalinism, a sosit la noi soţia lui, Klava. Avea deja un copil cu el. Îmbrăcată modest, cu un geamantan de lemn, aşa cum se purta pe atunci, a intrat în casa bunicilor şi le-a adus vestea proastă. Moşul meu fusese arestat şi condamnat la zece ani de puşcărie. Nu era foarte clar pentru ce, însă el se pare că scăpase cel mai uşor. Doi dintre colegii lui de birou fuseseră împuşcaţi. A fost un proces cu mult scandal şi răsunet la acea vreme.

— Este o veste bună, a spus bunelul meu. Decît la putere, e mult mai sigur şi cu folos la puşcărie. Puşcăria pe unii îi salvează. Acolo va avea mult timp să se gîndească de ce e pe acest pămînt. Acolo e timp de meditaţie, iar Dumnezeu nu ocoleşte locurile unde se gîndeste şi se meditează. Dumnezeu ocoleşte doar locurile unde se află puterea şi lumea aceasta nebună. La puşcărie Dumnezeu merge mult mai des decît la partid şi la guvern.

S-a dovedit că bunelul meu avea dreptate. La sfîrşitul anilor ’50, moşul meu a fost eliberat după ce şi-a executat o mare parte din pedeapsă. Mai tîrziu avea să fie reabilitat de Hruşciov. Moş Culaie avea să iasă însă din puşcărie cu totul alt om. S-a retras, s-a recăsătorit, căci Klava plecase de mult în Rusia şi-i pierduse urma. Aşa erau vremurile. Dacă unul dintre soţi intra în puşcărie, mai ales din motive politice, cel mai înţelept şi mai precaut era să-ţi pierzi urma. Era un soi de pact tacit între ambele părţi.

El şi-a lăsat hainele scumpe de capitală şi aerul de om important şi a renunţat la carieră. A revenit acasă. Şi-a construit o locuinţă micuţă lîngă cea a bunelului meu, în care avea să trăiască mai tîrziu fratele lui mai mic, şi a revenit la comunitate. Aceasta îşi punea mari speranţe în el. „Îl doreau în faţă, căci era un om mare”, îmi spunea mama. El nu a acceptat însă. A rămas tăcut în ultimul rînd din biserică. Nu vorbea des şi niciodată la slujbele oficiale. Lua rar cuvîntul atunci cînd comunitatea rămînea la discuţii. Vorbea rar, dar fascinant. Felul în care folosea citatele din Biblie, modul în care îşi construia retorica impecabilă, imaginile şi argumentele îi impresionau pe oameni. Lumea îl asculta vrăjită. Oamenii doreau mai mult de la el. El vorbea rar însă.

Comunitatea pe care o frecventa, cea a bunicilor din partea mamei, era diferită de cea a tatălui meu, la care aderase şi mama prin căsătorie. Ei erau mai veterotestamentari, mai apropiaţi de ritualurile iudaice clasice. Ai mei erau mai mesianici, mai legaţi de Evanghelii şi scrierile apostolului Pavel. Interpretările pe vechea şi pe noua lege erau un veşnic motiv de conflict între cele două comunităţi. Mîncarea era o altă problemă în relaţia dintre aceste comunităţi. Ei ţineau Sabatul. Noi îl ţineam parţial, doar din respect pentru bunici şi rudele din comunitatea lor. Încercam să respectăm o bună parte din regulile lor. Făceam mîncare cuşer ori de cîte ori ne vizitau. Ne înţelegeam bine. Eram convinşi că se vor salva şi ei.

Pe la începutul anilor ’70, moşul meu a luat o decizie. Şi-a propus să construiască o biserică oficială, cu drepturi depline. Pînă atunci, statul acceptase ca toate comunităţile noastre să se întîlnească semiclandestin, în locuri care erau oficial case particulare. Statul înregistrase anumite comunităţi, le oferise un statut juridic, însă situaţia bisericilor şi a caselor de rugăciune nu era deloc clară din punct de vedere formal. Şi moş Culaie a decis să rezolve această neclaritate.

— Gata, e timpul să avem o biserică oficială. Nu mai putem tolera nedreptatea care ni se aduce, începuse el să vorbească deja ca un politician.

Putea foarte uşor să treacă în această postură. Atavismele ieşeau la iveală.

Comunitatea a decis să meargă pe mîna lui. Avea mare încredere în el. Iar el chiar cunoştea foarte bine puterea. Ştia să deschidă orice uşă şi să abordeze fiecare palier al puterii pe limba lui.

Terenul pentru noua construcţie a bisericii l-a oferit fratele lui mai mic. Mezinul familiei, cel care avea un suflet de aur. Nu trebuia să-i ceri nimic, îţi dădea totul din proprie iniţiativă. Aşa că, în mod firesc, el s-a oferit şi toţi au acceptat. Oricum, chiar şi în comunitatea noastră, în care sacrificiul şi ajutorarea sînt la mare cinste, acest gest nu era unul foarte la îndemînă. Era, practic, o parte a terenului din care îţi puteai întreţine familia. El a renunţat însă la acest teren. Iar moş Culaie avea să înceapă o lungă bătălie cu birocraţia statului comunist.

— Nepoate, îmi explica el cind lua cîte un pahar de vin, spre bătrîneţe, să ştii de la mine că am deschis cu piciorul uşa prim-secretarului Partidului Comunist al Republicii Moldova. Am ajuns pînă la Moscova, la reprezentantul Cultelor, am vorbit cu şefi ai KGB-ului şi miniştri de Interne. Cu toţi am vorbit. Le-am explicat clar. Pe limba lor. Păi, de ce am făcut, tovarăşi, Marea Revoluţie din Octombrie? Ca să stea ei în palate sau ca oamenii muncii să fie liberi? Le cunosc eu limba şi slăbiciunile de politruci. Le ştiu eu mai mai bine ca ei. Păi, de ce, tovarăşi, să nu aibă şi aceşti oameni ai muncii dreptul la un loc de întîlnire? Oare aşa ne-a învăţat Lenin? Păi, nu a spus tovarăşul Lenin la cuvîntarea din 1903 că „sectanţii sînt cea mai democrată mişcare religioasă, de la care avem de învăţat”? Păi, Vladimir Ilici i-ar fi lăsat pe drumuri pe aceşti cetăţeni? Prin interdicţii, tovarăşi, vreţi să schimbaţi lumea, să convingeţi proletariatul să adere la construcţia comunismului şi să renunţe la religie? Oare ce înţelegea Marx prin opiul popoarelor? Şi i-am luat cu citate din Lenin şi Marx de i-am înnebunit, nepoate. Semnau tot, numai să scape de mine.

Aşa povestea moşul meu aventurile lui de pe holurile de temut ale puterii. Despre cum a reuşit în cîţiva ani să aibă toate semnăturile şi actele oficiale pentru a construi prima biserică a unei comunităţi care pînă atunci nici nu visase la aşa ceva. Iar el a reuşit. A fost ultima lui victorie, dar de care, din păcate, s-a mai bucurat doar bunica.

— Aşa şi-a plătit Culaie greşelile din tinereţe, zicea ea.

Cunoaşterea puterii l-a ajutat să cîştige această ultimă bătălie. Cunoaşterea puterii şi curajul specific oamenilor unei astfel de comunităţi. În ultima perioadă începuse însă să bea tot mai des. Comunitatea nu putea tolera acest lucru. A fost marginalizat şi exclus elin nou. Era însă iubit şi respectat. Iar cînd se ameţea puţin, începea să vorbească din nou ca la carte, nestăvilit. Cînd am plecat de acasă, am trecut să-l văd. Am povestit. Era binedispus.

— Nepoate, să nu intri în politică. Te atrage, te subjugă, dar macină vieţi. Sînt lucruri mult mai importante în viaţă. O să înţelegi tu curînd care sînt acelea. Eşti băiat deştept şi nu prea mai am eu ce să te învăţ.

Acesta a fost Culaie. Ruşii îi spuneau Nikolai Vasilevici Manoli. Sau pur şi simplu Nikolai Vasilevici. Noi îi spuneam moş Culaie.