Despre viaţa de zi cu zi

Luaţi seama, dar, la felul cum, ascultaţi; căci celui ce are i se va da; dar celui ce n-are i se va lua şi ce i se pare că are.

Luca 8:18

M-am născut într-o iarnă. Mama îmi povesteşte că era o iarnă grea şi că am venit pe lume în miez de noapte. Evenimentul a fost mai deosebit pentru familia mea, nu pentru că aş fi fost eu altfel decît ceilalţi fraţi sau pentru că m-aş fi născut în condiţii mai speciale decît alţi copii de la maternitatea din raion, ci pentru că înaintea mea mama pierduse un copil la naştere. Din cauza acestui eveniment tragic, ai mei aşteptau naşterea mea cu multe emoţii şi teamă.

De fapt, m-am născut între doi morţi. Şi fratele dinaintea mea, şi sora de după mine au murit la naştere. Sincer să fiu, nici nu ştiu prea multe despre aceste momente de cumpănă din familia mea, pentru că niciodată nu s-a vorbit despre ele. A fost o tăcere totală. Am aflat pur întîmplător, mult mai tîrziu, de la fraţii mei mai mari. Şi de la ei am aflat însă doar cîteva frînturi. Părinţii nu mi-au spus nimic. Iar eu nu am nici azi curajul să o întreb pe mama despre aceste lucruri. Mă tem că ar fi prea greu pentru ea să-şi amintească, deşi cu siguranţă mi-ar spune lucruri înţelepte. Ea ştie de minune să facă asta. Eu nu am curaj însă. Şi atunci las totul aşa, nelămurit. Poate că asta mă face să mă simt mai special şi atunci mă tem, în egoismul meu, ca nu care cumva să stric acest sentiment.

Faptul că am reuşit să supravieţuiesc între doi morţi mi-a dat o aură specială. Ai mei m-au tratat altfel, ca pe un copil deosebit, care a venit la bătrîneţe şi care avea să joace în familie rolul mezinului şi al fiului celui mai iubit şi mai protejat. Îmi dau seama că eram tratat altfel, chiar şi azi, cînd am trecut de mult de prima tinereţe.

Cum decurge viaţa unui copil într-o familie de sectanţi? Probabil ca în orice familie. Datele problemei rămîn în mare aceleaşi, cu deosebirile şi specificul fiecărei familii. Aş putea povesti doar cum am trăit eu în familia mea, lucrurile obişnuite pe care le-am observat şi la alte familii din comunitate şi ce mi s-a părut diferit faţă de cei din afara sectei noastre...

Primul lucru pe care mi-l amintesc este legat de un anumit tip de ordine şi de un sistem aproape ritualic de organizare. Toate activităţile, tot programul erau şi încă mai sînt construite în jurul acţiunilor colective ale comunităţii şi bisericii noastre. Totul se construia după o anumită ordine şi importanţă a lucrurilor: mai întîi, orele de slujbă, după care evenimentele ce ţin de comunitate, care erau destul de multe, după care veneau activităţile importante pentru familie şi abia apoi lucrurile legate de viaţa socială şi economică. Pe ultimele locuri erau problemele legate de relaţia cu statul şi, undeva la urmă, cele legate de viaţa de zi cu zi.

Totul curgea cu o exactitate matematică. În fiecare duminică aveam două slujbe religioase de cîte două ore. Una dimineaţa şi una după-masă. În cursul săptămînii aveam slujbe joia şi sîmbăta. Erau slujbe de seară de cîte o oră. După care urma un şir de întîlniri ordonate pe grupuri, categorii de vîrstă, interese: cor, orchestră, studiu duminical, studiu biblic, grup de ajutor pentru bătrîni şi multe altele pe care un copil din alte comunităţi nici nu şi le poate imagina. Toate acestea făceau parte din nucleul central care dădea ritmul comunităţii. De la de nu se putea lipsi. Sub nici o formă. Aceste rigori ne dădeau putere.

Mai era şi ritmul familiei, care avea un alt tip de metronom. Şi aici totul era exact, dar adaptat puţin nevoilor fiecăruia şi specificului familiei din care proveneai, păturii sociale din care făceai parte. În linii mari însă, de aveau rigori generale comune. Toată lumea se trezea pînă la ora şapte dimineaţa. Micul dejun, compus de obicei din ceai, pîine cu unt şi miere sau ouă, lapte şi alte gusătri simple, avea loc într-un interval exact de timp. Toţi mîncau în acest interval de maximum 30 de minute. Nu se prea făceau excepţii. Masa se punea şi se strîngea la oră fixă, indiferent dacă eram sau nu alături de părinţi. Era problema fiecăruia în parte să se încadreze în timp. Pe măsură ce creşteam, fiecare era învăţat să participe activ la punerea şi strîngerea mesei. Cu cît familiile erau mai mari, cu atît aceste mese organizate funcţionau mai bine. Două lucruri erau extrem de importante: respectarea timpului de masă şi distribuţia funcţiilor şi obligaţiilor.

În cursul zilei, programul şcolar varia, şi atunci prînzul îl luam în funcţie de orele de şcoală. Masa însă nu trebuia să fie amînată mai mult de două ore şi nu mai tîrziu de ora trei. Vesela şi masa nu aveau voie sub nici o formă să rămînă nespălate şi nestrînse. Erau reguli care în timp deveniseră automatisme: toţi ne ştiam termenele şi rolurile în acest „aparat” de familie.

După masă fiecare îşi gestiona timpul cum credea de cuviinţă, însă fără să-şi ignore pregătirea pentru şcoală. Nu eram verificaţi zilnic, dar din cînd în cînd eram controlaţi ca să vadă ai mei cum ne descurcăm la şcoală. Cînd creşteau, fraţii mai mari preluau această activitate de control şi verificare pentru cei mai mici. Aveam totuşi o libertate destul de mare la acest capitol. Ni se oferea destul de multă încredere şi asta apăsa greu pe umerii noştri atunci cînd dădeam greş sau făceam boacăne mari. În funcţie de modul cum ne gestionam timpul, pierdeam sau cîştigam din încredere şi libertate. Acesta era în mare jocul în care ne implicau ai mei. Am apreciat întotdeauna la ei acest tip de abordare şi negociere.

Jocurile nu erau interzise, însă acum îmi dau seama că erau destul de atent supravegheate: cu cine ne jucam, ce influenţă aveau aceste relaţii asupra noastră, ce făceam, cum făceam etc. Teoria părinţilor mei era simplă. Se baza pe pilda semănătorului din Luca (8): „Semănătorul a ieşit să-şi semene sămînţa. Pe cînd semăna el, o parte din sămînţa a căzut lîngă drum: a fost călcată în picioare şi au mîncat-o păsările cerului. O altă parte a căzut pe stîncă; şi, cum a răsărit, s-a uscat, pentru că n-avea umezeală. O altă parte a căzut în mijlocul spinilor: spinii au crescut împreună cu ea şi au înecat-o. O altă parte a căzut pe pămînt bun şi a crescut şi a făcut rod însutit. După ce a spus aceste lucruri, Isus a strigat: «Cine are urechi de auzit să audă»”. Mama repeta şi ea ca Isus: „Cine are urechi de auzit să audă!”. Explicaţia ei era la fel de simpă: nu contează ce fel de sămînţa eşti, totul e să cazi pe pămînt bun, pentru că toate seminţele au putere să dea viaţă. Solul bun şi fertil, precum şi stînca şi spinii simbolizau pentru ea formele pe care putea să le ia anturajul. Şi avea grijă de asta.

Seara era mai animată, pentru că atunci se întîmplau multe lucruri legate de relaţia noastră cu comunitatea: biserica, întîlniri pe grupuri, cor, orchestră şi multe altele. Practic, din şapte seri, cel puţin cinci erau dedicate comunităţii. De la cină nu avea voie să lipsească nimeni, mîncam obligatoriu împreună şi la oră exactă.

Sîmbetele şi duminicile aveau un regim puţin diferit, pentru că erau zile dedicate mai mult comunităţii şi familiei. Nu sărbătoream decît parţial sabatul şi mîncarea cuşer nu era obligatorie la noi. Noi eram urmaşii lui Pavel. Cum o altă ramură a familiei şi unii apropiaţi ţineau această tradiţie cu multă rigoare, noi încercam să păstrăm cît de cît această tradiţie evreiească. Nu se lucra aproape niciodată sîmbăta după-amiază, iar toate activităţile erau personale, legate de familie şi de pregătirea de duminică. Încercam să gătim cît mai aproape de bucătăria cuşer, chiar dacă tatăl meu nu era un mare admirator al mielului, de exemplu, şi al excesului de fierturi. Zicea:

— Mîncarea asta cuşer e ca la cantină, nu are nici un gust. Parcă e mîncare pentru copii. Prea multe fierturi, prea multe crupe.

Şi avea dreptate, pentru că bucătăria sovietică de stat, cea de cantină, era un produs sută la sută cuşer. Cînd Stalin a decis să creeze o bucătărie sovietică pentru omul nou, s-a gîndit că ea trebuie să fie simplă, sănătoasă şi să conţină toate caloriile necesare „omului muncii”. Şi mai trebuia să nu fie prea picantă şi să nu aibă ingrediente care-i trezesc tot soiul de fiori revoltaţi sau plăceri proletarului. Ea trebuia să fie ca „mîncarea copiilor”, care hrăneşte tot şi linişteşte. Şi produsul comandat a venit, pentru că cei mai buni medici nutriţionişti ai URSS-ului erau un grup de medici evrei bătrîni. Ei au înţeles că Stalin vrea mîncare cuşer, adică ce ştim noi mai bine să facem: multe crupe[13], multe fierturi, multă carne de vită, peste, găină etc. Cantinele sovietice erau raiul gastronomic pentru evrei şi diverşi sectanţi care se alimentau cuşer. Aşa că dacă vreţi mîncare sovietică de cantină, azi, la peste 25 de ani de la dispariţia Uniunii Sovietice, mergeţi la New York în micile restaurante ieftine evreieşti şi o găsiţi în forma ei pură, ca în anii ’70. Asta e o altă poveste fascinantă.

Duminica se derula după un alt ritm. Aveam libertate totală să facem ce vrem, cu condiţia să fim prezenţi la întîlnirile obligatorii. Care erau multe. Biserica de la 10 la 12, masa de familie de la 13 la 14, repetiţia de la cor de la 16 la 17, slujba de seară de la 17 la 19, studiul biblic sau repetiţia instrumentală de la 19.30 la 20.30. Cred că nu am uitat nimic. Doar acestea erau obligatorii, în „rest”, timpul ne aparţinea. Vă imaginaţi? Încercaţi.

Tatăl meu, care era unul dintre liderii comunităţii, a contribuit mult la impunerea acestui ritm şi s-a ocupat de organizarea comunităţii încă din anii ’50. Avea totuşi un puternic simţ al umorului. Cînd programul unora dintre noi începea să fie prea încărcat, iar unii deveneau prea habotnici, ne spunea scurt:

— Haideţi, plecaţi pe la casele voastre, să-L mai lăsăm şi pe Dumnezeu să se odihnească, fiindcă s-a săturat şi El de voi...

Acum, privind în urmă, ţinînd cont de ritmul în care ne consumăm timpul azi, e greu de înţeles acel mod de a-l împărţi. Astăzi avem altă viteză, alt mod de fragmentare a vremii şi mai ales alt tip de muncă. Avem o cu totul altă înţelegere a ceea ce înseamnă comunitate. Atunci însă munca, timpul acordat job-ului obligatoriu, timpul acordat statului şi lumii, cel puţin pentru noi, sectanţii, era mult mai mic. Satul în epoca industrială şi mai ales în perioada comunistă ne oferea enorm de mult timp liber. Pe acesta îl gestionam după nevoile şi placul nostru. Timpul liber pe care ni-l oferea puterea inconştientă sau neputincioasă ne dădea posibilitatea să facem mai multe lucruri în paralel şi mai ales în propria familie şi comunitate. Acest timp era unul dintre cele mai preţioase lucruri de care dispuneam şi pe care aveam să-l pierdem definitiv după anii ’90, odată cu apariţia regimului liberal al tranziţiei. Acesta avea să fie un alt contract social.

Timpul prelungit pe care-l acordam comunităţii şi familiei era mai degrabă forma noastră cea mai puternică de a ne proteja. De ce? Pentru că doar aşa ne puteam îndepărta de putere, de Leviatan, dar şi de „lume”, puterea de care ne temeam cel mai mult. Retragerea, distanţa erau cele mai bune forme de protecţie şi de control al propriei noastre comunităţi. Noi voiam să controlăm timpul. Cine controlează timpul controlează aproape tot. De aceea nu ne temeam de puşcării, pentru că acolo era o formă de control al spaţiului şi doar parţial al timpului. Sectanţii şi bandiţii ştiu bine asta. Puterea controlează spaţiul care e mereu secundar în raport cu timpul. Iar acesta din urmă era în mîinile noastre, în favoarea noastră. Noi ştiam acest secret.

Controlul timpului şi îndepărtarea de tot ce e în jurul nostru implicau şi un grad de risc enorm. Mai ales pentru menirea pe care ne-o asumam, anume aceea de a salva această lume. Şi nu doar atît. Această distanţă era de multe ori periculoasă. O îndepărtare prea mare crea o atracţie de multe ori fatală mai ales pentru noi, tinerii, care eram protejaţi cu mult prea multă rigoare. Exista o ruptură, o îndepărtare aproape radicală faţă de „această lume”, însă şi o atracţie deseori irezistibilă. Cine poate face faţă ispitelor nemărginite pe care ţi le scoate în cale lumea cu toată splendoarea ei?

„Timpul lung” de care dispuneam şi pe care-l foloseam şi-l dedicam în mare parte comunităţii noastre ne permitea un lucru extraordinar. Ne dădea posibilitatea să ne construim o lume a noastră, cu educaţia şi regulile noastre, cu instituţiile şi munca noastră. În definitiv, doar aşa ne organizam o lume paralelă, cu toate că aceasta era mai degrabă marginală.

Marele nostru secret era următorul: să ne construim o lume, o împărăţie care să nu depindă şi să nu aibă nevoie de această lume decăzută. Noi trăiam şi ne comportam ca şi cum lîngă noi nu exista nici un stat şi nici un fel de lume. Ba da, exista doar una pe care trebuia să o salvăm şi să o aducem în lumea noastră. În rest, ea putea să dispară. Iar dacă statul şi lumea ar fi dispărut într-o zi, noi nu le-am fi simţit lipsa. Nici n-am fi observat, pentru că noi nu aveam nimic în comun cu ea. Nimic nu ne unea şi nimic nu ne făcea dependenţi de ea. Am fi plîns poate din cauza neputinţei noastre şi a milei pentru cei pe care nu am fi reuşit să-i salvăm.