Despre icoane şi film

Să nu vă faceţi idoli, să nu vă ridicaţi nici chip cioplit, nici stîlp de aducere aminte; să nu puneţi în ţara voastră nici o piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinaţi înaintea ei; căci Eu sînt Domnul Dumnezeul vostru.

Leviticul 26:1

Am avut norocul să fiu ultimul copil al familiei. Nu ştiu dacă asta e o mare şansă, însă cu siguranţă am fost cel mai răsfăţat. Pentru ei eram cel mic, cel care trebuie protejat, ajutat, iar cei mari făceau tot posibilul să simt acest lucru. Chiar şi cînd mă pedepseau.

În acea perioadă, familia mea era deja destul de stabilă din punct de vedere economic, iar ritualurile zilnice căpătaseră o rigoare foarte clară pentru toţi. Mă născusem într-o lume în care totul părea să funcţioneze perfect şi doar eu mai stricam din cînd în cînd cîte ceva din această perfecţiune şi armonie. Aveau însă grijă cei mai mari să repare repede aceste stricăciuni.

În fiecare dimineaţă, chiar şi duminicile, eram trezit pe la ora şapte. În rest, totul se petrecea într-o viteză destul de bine organizată: spălat, micul dejun constînd în ceai şi ceva pe lîngă, după care fiecare dintre cei cinci copii pleca spre şcoala sau munca lui. La început, eu eram preluat de unul dintre fraţi şi dus la grădiniţă, unde-mi petreceam toată ziua. Grădiniţa mea era un vechi conac boieresc pe care sovieticii, după ce îi deportaseră pe foştii proprietari, l-au transformat în grădiniţă pentru copii.

De obicei, fraţii mei mă luau de la grădiniţă printre ultimii, întîrziau mereu. Aveau grijile lor şi eu eram pentru ei un mic chin. O obligaţie. Mă luau şi mergeam în baltă, acolo unde primăvara se revărsa Prutul, iar vara pînă toamna tîrziu copiii mai mari băteau mingea. Era un loc perfect pentru fotbal. Ai mei erau foarte buni jucători de fotbal şi lideri incontestabili ai echipelor. Fără ei nu începea nici un meci. Doar eu le încurcam socotelile. Cînd ajungeam în baltă, ai mei mă plasau imediat lîngă cei mici sau lîngă cei care nu ieşeau din vorba lor. Aşa era structurată fiecare gaşcă. Vecinul îmi aminteşte şi azi:

— Cîtă bătaie am mai mîncat din cauza ta, măi, Barsic. Eu, ca să nu plîngi cît fraţii tăi jucau fotbal, întorceam bicideta cu roţile în sus. Şi îţi arătam cum să învîrţi roata. Tu învîrteai, rîdeai şi te veseleai. Noi ne vedeam de fotbal. Şi nu trecea mult pînă-ţi prin-deai mîna în spiţele roţii. Şi bătaia cine o mînca? Eu, că pe mine mă puneau ai tăi să am grijă...

Era o zi în care totul arăta altfel. La ora cinci, în mod obişnuit eram preluat de unul dintre fraţii mei mai mari şi adus acasă sau în baltă la joacă. Venea însă miercurea şi începea una dintre marile noastre aventuri. Miercurea, la ora cinci după-masă, începeau filmele pentru copii de la cinematograful aflat la două străzi mai jos de grădiniţa mea. Iar fraţii mei erau mari amatori de film, aşa cum erau la acea vreme mai toţi copiii. Aşa că eram luat în fiecare miercuri, fără excepţie, cu cîteva minute înainte de ora cinci, ora oficială de „eliberare” a copiilor de la grădiniţă. Doar aşa puteam ajunge la cinematograf, unde, cu doar cinci copeici, vedeam faimoasele filme cu „indieni şi mexicani” care-l aveau în rolul principal pe curajosul Gojko Mitić[14].

Aici am văzut cele mai fascinante filme. Stăteam în braţele fraţilor mei şi priveam vrăjit cum Winnetou luptă cu „mexicanii”. Aşa îi numeam noi pe albii colonialişti americani, care voiau să le ia aurul şi pădurea „indienilor” noştri neînfricaţi. În acea perioadă a apărut moda jocului de-a „indienii şi mexicanii” prin curţi, însă mai nimeni nu voia să fie „mexican”. Toţi ne visam „indieni”. Iar în fiecare an înainte de Revelion, cînd şcoala organiza un bal mascat obligatoriu, în care fiecare se costuma în ceva neobişnuit, eu insistam să am costumul lui Winnetou. Pentru acest costum strîngeam tot anul pene de la curcanii de prin vecini.

Şi în fiecare miercuri fraţii mei mă luau de la grădiniţă şi mă duceau să văd aceste minuni cu doar cinci copeici. Intram repede în cinematograful de la Casa de Cultură, un cinematograf mare, cu un aparat de proiecte care se întrerupea cel puţin o dată la un film, moment în care copiii scoteau toate sunetele posibile şi mai ales fluierau incredibil de tare. Cinematograful avea nişte scaune rabatabile din lemn presat, vopsite în vişiniu, foarte comode. Aici intram pe furiş să vedem minunea, însă această minune conspirativă, pentru noi şi mai ales pentru mine, avea un preţ: trebuia să promit solemn că nu voi spune nimic acasă. Minunea trebuia să fie secretul nostru. Părinţii nu trebuiau să afle în nici un caz acest „secret straşnic”.

De ce acest element aparent nevinovat este atît de important pentru un copil de sectant? Povestit astăzi, pare o banalitate. Ba chiar un abuz. Astăzi, cînd copiii nu sînt opriţi de la nimic, cînd au acces la toate gadgeturile şi la toate imaginile posibile şi imposibile din lume, iar orice refuz trimite mai degrabă la o lume arhaică şi inumană, interdicţia de a merge la cinema pare de neimaginat. Asta o poate spune însă doar cineva care urmează regulile unei majorităţi confortabile, cu nişte legi valabile doar pentru ea. Noi eram însă crescuţi şi educaţi tocmai să gîndim, să trăim şi să ne conducem după nişte legi şi reguli care erau împotriva majorităţii. Trebuia să nu „iubim lumea şi lucrurile acestei lumi”. Eram învăţaţi de mici să boicotăm tot ce ţine de regulile şi traiul majorităţii. Lumea noastră şi regulile ei trebuiau să fie radical diferite de lumea aceasta. Noi nu trebuia să „aparţinem acestei lumi”. Dacă cu lumea Cezarului, statul, învăţaserăm foarte repede să ne descurcăm şi am reuşit să găsim soluţii pentru a ieşi din fascinaţia sau teama faţă de ea, cu „această lume”, cu ispitele şi atracţia ei, situaţia era mult mai complicată. Şi comunitatea mea ştia foarte bine asta.

E foarte greu de imaginat astăzi, cînd aproape nici o formă de interdicţie nu mai funcţionează, o societate puritană, care renunţa şi se delimita de marele val de consum de orice fel. E foarte greu de înţeles ce fel de tehnici de control şi restricţii poţi concepe pentru un copil sau un adolescent, pentru o familie sau o comunitate, prin care să îi poţi proteja de tot ce vine din afară. Pentru că şi în acele vremuri, ale unui comunism destul de puţin ofertant, spre noi veneau totuşi valuri, valuri de oferte. Şi noi trebuia să facem faţă acestor tentaţii. Dar cum?

Am fost crescuţi şi educaţi să ne controlăm şi să refuzăm multe lucruri. Foarte multe lucruri. În familiile noastre nu au intrat decît foarte tîrziu radiourile, şi acelea puse doar pe posturile de radio occidentale de ştiri şi religioase. Muzică? Tot ce nu era muzică clasică sau „muzica noastră” era etichetat, fireşte, drept „muzică necreştină”, care trebuia să se oprească la porta casei noastre, la intrarea în aparatul nostru. Vă imaginaţi o copilărie şi o adolescenţă fără jazz, blues, rock-n-roll, rock şi tot ce reprezentat lumea muzicală a anilor ’60-’70? Sunetul nu poate fi oprit însă aşa uşor, iar interdicţiile dau uneori dependenţe puternice. Iată marea ruptură ce se crea involuntar între noi.

Eram educaţi să cunoaştem muzica de foarte bună calitate, să o interpretăm, să cîntăm în cor sau la instrumente, să descifrăm partituri, dar moral eram instruiţi că există o muzică care nu trebuie ascultată. Ea suna însă dumnezeieşte. O auzeai şi o simţeai. Te atrăgea şi te rupea. Şi toate acestea produceau nişte frămîntări morale cumplite, pentru că nu ştiai cum să rezolvi asemenea dilemă. Începeai însă încet, încet să fii mult mai ataşat, dureros de ataşat de acea muzică pe care colegii tăi de generaţie au ascultat-o fără să aibă aceeaşi dilemă. Rămîneai foarte ataşat de această nouă muzică ce făcea o rană profundă în sufletul tău, pentru că începeai să joci pe mai multe planuri.

De televiziunea şi cinematografia care se dezvoltau în ritm alert în acea perioadă ce să mai vorbesc... În familiile noastre un obiect precum televizorul era strict interzis. Acest aparat care devenise obligatoriu pentru familiile moderne, un soi de obiect de cult în jurul căruia se strîngeau seară de seară şi duminică de duminică familia şi prietenii, pentru noi era un soi de idol al vremurilor noastre. Prin intermediul lui se revărsa asupra noastră „lumea cu poftele ei”. El era cel care perverteşte minţi şi suflete şi de aceea trebuia respins, aruncat, damnat cu fermitate. Dar cine poate rezista în faţa acestui monstru?

Comunitatea noastră a rezistat ani de zile, zeci de ani cu dîrzenie şi stoicism, chiar dacă mulţi dintre noi mai trăgeam cu ochiul prin vecini şi nu scăpăm anumite emisiuni. Cultul televizorului, devenit obligatoriu după anii ’60 pentru mai toate familiile, lipsea cu desăvîrşire din ale noastre. Nu a existat niciodată.

În acest timp, noi ne umpleam timpul cu ritualurile noastre. Diferite. De aceea şi eram altfel. Atracţia fatală şi dilema morală ne sfîşiau şi ne rodeau pe dinăuntru. Ne-a şi întărit însă. Şi nici după atîţia ani, după ce am văzut tot ce se putea vedea, această sfîşiere interioară nu a dispărut, chiar dacă odată cu vîrsta anumite sensibilităţi şi emoţii se mai atenuează. Televizorul a devenit mai tîrziu doar un soi de abuz, un exces pervertit de puritanismul nostru specific.

Aceasta era „lumea” cu care aveam să ducem marea luptă, „lupta cea dreaptă”. Statul, regimul, comunismul, cezarul erau deja pentru noi duşmani îmblînziţi, uşor de controlat. Lumea, acea lume de lîngă noi, era însă o fiară care nu se lăsa îmblînzită, nu se lăsa controlată, ademenită, cucerită. Era lumea marilor tentaţii, mult mai puternică decît tine şi în faţa căreia puteai să rezişti numai organizat, numai în grup, numai cu reguli severe, numai contrapunîndu-i permanent o lume a ta, mai puternică şi neînfricată. Tu voiai să o salvezi, iar ea voia să te cucerească.

Marea bătălie se ducea cu această lume. Şi aveam să înţelegem asta mai ales după căderea comunismului, cînd ea a început să-şi arate splendoarea tentaţiilor la o scară nemaivăzută. Cînd nu-ţi mai interzicea nimic, ci doar îţi oferea, îţi oferea înmiit pentru fiecare mică atenţie acordată, pentru fiecare centimetru cedat. Era asemenea cîmpiilor mănoase ale Canaanului: plină de ispite şi tentaţii, unde curgeau lapte şi miere.

Au început lungile polemici teologice despre ce acceptăm şi ce nu acceptăm în comunitate, în viaţa noastră, în familiile noastre. Şi au venit mulţi prooroci mincinoşi, mulţi predicatori cu mare har, învăţători cu experienţă occidentală, şi ne-au adus din roadele noilor învăţături. Şi am aflat brusc că Dumnezeu vorbeşte şi prin intermediul televizorului şi prin filme şi prin show-uri de tot felul. Treptat, toate acestea au devenit parte a vieţii noastre, ne-au umplut văzul, auzul şi sufletul. Iar Dumnezeul lor, care părea să fie şi al nostru, a vorbit prin toate. A vorbit chiar şi prin televizor, de s-a ales praful din noi. Din nişte radicali marginali care se aflau în conflict cu tot ce înseamnă putere şi lume am ajuns nişte majoritari, cuminţi, docili, supuşi şi buni consumatori şi promotori a ceea ce se numeşte azi mainstream.

Asta a fost cea mai grea luptă pe care am dus-o. Şi pe care în definitiv am pierdut-o, cred eu astăzi, spre deosebire de celelalte bătălii, pe care aparent le-am cîştigat. A mai existat însă o luptă pe care o duceam cu regularitate, chiar dacă nu atît de intens ca aceea cu „lumea”. Era lupta cu religia majoritară. La noi, ca în toată regiunea, religia majoritară era cea pravoslavnică.

Prima dată am văzut o icoană la vecini. Vara ne jucam mult în curţile vecinilor. Cel mai bun prieten al meu, coleg de şcoală, locuia lîngă mine şi petreceam împreună foarte mult timp în grădină, harmanul[15] din spatele casei, şi ogradă. Bunica lui avea grijă de noi cît timp ai noştri erau la munci, iar fraţii mai mari erau ocupaţi cu diverse treburi. Într-o zi am intrat în camera frumos amenajată a bătrînei şi m-am speriat groaznic. Pentru că am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată.

Am văzut o imagine stranie, cu o mamă ce ţinea un copil în braţe. O imagine cu o ramă metalică aurită şi dantelată. Mai era un ştergar mare, alb, prins deasupra, în ungherul întunecat al camerei, cu nişte fire de busuioc la capăt. În acel ungher întunecat, imaginea aceasta stranie era luminată de o luminare aprinsă şi de o candelă metalică. Chipurile celor doi parcă prindeau viaţă în lumina care pîlpîia leneş. Această imagine, înconjurată şi de un miros straniu şi necunoscut, a avut asupra mea un impact teribil. Era ceva foarte neobişnuit, nemaiîntîlnit. Atmosfera din jurul acestui omagiu avea asupra mea un efect care mă înfricoşa. Multă vreme imaginea avea să mă urmărească obsesiv. Acei ochi mă priveau deseori de undeva din întuneric, apărînd şi dispărînd parcă pe sub pîlpîitul flăcării lumînării. Aveam să aflu mai tîrziu ce e aceea icoană şi că pravoslavnicii se închină la ea, încălcînd una dintre cele zece porunci ale lui Moise. Îngrozitor.

Acesta a fost primul contact cu mediul provoslavnic. Nu-l cunoşteam, deşi toţi cei din jur erau majoritari pravoslavnici. Oamenii îmi erau apropiaţi, însă religia lor îmi era total străină. Iar ei niciodată nu mi-au spus nimic despre credinţa lor.

Ai mei aveau o relaţie destul de clară cu ei. Pravoslavnicii au fost şi vor rămîne în conştiinţa noastră ca nişte creştini păgînizaţi, care nu au nimic în comun cu creştinismul. Cu ei trebuie să avem o singură relaţie: să-i salvăm şi să-i aducem înapoi la creştinism. Am aflat mai tîrziu că şi ei aveau cam aceeaşi părere despre noi. Acest lucru va rămîne mereu la fel, chiar şi în încercarea aparentă de ecumenism afişată de diverse grupări. E o imagine falsă. În adîncul inimii şi în momentele lor de sinceritate, cele două grupări se resping fundamental. Ambele vor să se salveze reciproc, dincolo de orice limită. Ei aveau însă puterea majorităţii, de care noi nu dispuneam. Noi însă aveam puterea educaţiei şi organizării, de care ei nu dispuneau.

După întîlnirea cu icoana care m-a speriat de moarte, un alt lucru care m-a surprins a fost un anumit tip de educaţie teologică. Am colindat în lung şi-n lat ţările pravoslavnice, am cunoscut oameni foarte diferiţi, am locuit în casele lor, am stat la masa tuturor păturilor sociale, însă atîta incompetenţă teologică cîtă am descoperit în mediul pravoslavnic nu am văzut nicăieri. Aici lipseşte un minim de educaţie religioasă. Oamenii nu sînt obişnuiţi cu lectura elemenară a Evangheliilor, ca să nu mai zic de lectura sistematică a Bibliei sau de obişnuinţa interpretării ei. De predici şi alte rigori teologice, cu care orice copil sectant este obişnuit de mic, nici nu mai vorbesc.

Mi-am dat seama că între lumile noastre este un abis greu de trecut. Nu am înţeles niciodată această credinţă şi toate ritualurile ei, care erau într-o limbă mistică total străină de mine. Nu am înţeles niciodată ierarhiile acestei instituţii. Nu am priceput niciodată riturile şi relaţiile dintre enoriaşi şi preoţi, dintre enoriaşi şi biserică. Nu am înţeles niciodată tipul lor de organizare comunitară, care mi se părea complet haotică. Nu am înţeles niciodată dacă ei chiar cred şi înţeleg în ce cred şi de ce. Nu am înţeles niciodată lipsa totală de rigori etice şi morale în viaţa lor de zi cu zi. Nu spun că nu le aveau, însă le aveau într-o variantă foarte confuză şi aleatorie. Ceea ce pentru noi erau nişte imperative morale, aplicabile fiecărui gest şi fiecărei fapte, la ei căpăta o flexibilitate care nouă ne apărea înspăimîntătoare.

Am citit toate cărţile care mi-au căzut în mînă despre pravoslavnici pentru a-i înţelege. Am ajuns să ştiu mult mai multe despre ei decît specialiştii şi liderii lor. Nu m-a ajutat însă foarte mult. Uneori nu e suficient să ai doar informaţii. Educaţia mea era mult prea puternică pentru a ceda în faţa lunecosului lor bizantinism, pe cît de înfricoşător, pe atît de atractiv uneori. Mai tîrziu aveam să devin ceva mai „flexibil” în relaţia cu ei. Mai tîrziu au început chiar să-mi placă, am apreciat uşurinţa cu care tratează „problemele grave”, „marile probleme morale”. Am iubit pravoslavnici români jucăuşi, plutind pe suprafaţă graţios, pravoslavnici ruşi, negînd radical sau aruncîndu-se în adîncurile învolburate cum numai ei ştiu. Însă totul e flexibil pînă se rupe.

Nu i-am înţeles niciodată, chiar dacă, pe rînd, am vrut să-i salvez, i-am dispreţuit şi i-am iubit. Acum sînt mai înţelegător şi doar din cînd în cînd invidios. De ce invidios? Pentru că atunci cînd facem în viaţă aceleaşi mici gesturi, fapte, prostii nevinovate sau vinovate am impresia că ei dorm noaptea liniştiţi, pe cînd eu mă frămînt fără încetare, ajungînd la insomnii. Poate e o altă neînţelegere de-a mea. Cu siguranţă însă educaţia sectantă nu te părăseşte niciodată. Dar niciodată...