Despre marea foamete sau cum să
nu-ţi mănînci copiii

Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu.

Matei 4:4

Tatăl meu nu îşi amintea prea multe despre războiul cel mare. Poate şi pentru că amintirile lui din acea vreme sînt legate de copilărie, cea mai frumoasă perioadă, indiferent de context.

— În război, spunea bunicul, cea mai mare grijă este cum să-ţi protejezi copiii. Ei trebuie protejaţi primii, pentru că sînt cei mai neajutoraţi şi cei mai nevinovaţi. Ei trebuie să simtă cel mai puţin această mare tragedie şi nebunie violentă a războiului. Şi bătrînii trebuie să fie protejaţi, însă copiii sînt cei mai vulnerabili şi de aceea uneori, pentru binele lor, trebuie să renunţi la ei şi să-i trimiţi undeva în spatele frontului. Doar războiul te poate face să te despărţi de bunăvoie de copii pentru a-i proteja, avea să-mi repete mereu bunicul.

Tatăl meu are mai degrabă amintiri romantice despre această perioadă, pentru el războiul fiind compus din simple povesti nevinovate. În ele nu se vede grozăvia războiului, fiindcă probabil a fost suficient de bine protejat. Amintirile lui seamănă cu un joc exotic, în care soldăţeii de lemn sau de plumb capătă viaţă printre copiii din mahala. Sau poate şi pentru că în regiunea noastră nu s-au dus lupte prea dure şi a fost doar o zonă de tranzit, fără prea multe bătălii şi explozii.

Ca pentru orice familie din Est însă, războiul a lăsat urme adînci, chiar dacă noi am fost ceva mai feriţi, iar din familie au fost puţine pierderi pe front. Nu a murit nici unul dintre bunici, nici unul dintre oamenii foarte apropiaţi, ci doar cîţiva unchi mai îndepărtaţi. La război au participat însă toţi adulţii. La noi în regiune, la fiecare a treia casă era cîte un mort jelit ritualic. Acest ritual al jelirii celor morţi pe front devenise sacru, aşa cum omagierea veteranilor de război era ceva sfînt.

Am fost educaţi să-i respectăm, să-i ajutăm, să ne întîlnim cu ei de sărbători, iar ei să ne povestească din grozăviile războiului. Poveştile lor erau însă de o naturaleţe aparte. Ei ştiau să îmblînzească şi să domesticească fiara războiului în aceste istorii ale lor. Copii fiind, ne plăcea să-i ascultăm.

Despre război noi, toţi cei născuţi după anii ’60, ştiam doar din povestirile lor. Am cunoscut războiul doar din memoria celor care l-au trăit. La ei am văzut şi primele fotografii-mărturie. Pe aceeaşi temă am citit mult şi am văzut în cinematografe nenumărate filme. Războiul din filme nu mai este însă război, ci o vagă imagine a unui conflict deseori trucat.

— Ah, ce ştiţi voi, ce-aţi văzut voi? Trăiţi în puf şi habar n-aveţi ce înseamnă războiul. Cine nu a luptat o zi măcar, cine nu a mirosit praful de puşcă, cine nu a auzit glonţul cum şuieră pe la ureche şi cum se înfige în ţărînă, cine n-a văzut cum moare un tovarăş lîngă el nu înţelege ce e războiul şi ce e viaţa, îmi spunea deseori, abătut, unul dintre unchi cînd îşi amintea acele vremuri.

Deseori lăcrima cînd intra în vria amintirilor. De fapt, cel mai emoţionant moment legat de război era întîlnirea cu veteranii. Şi nu atît cu veteranii, cît cu rănile, cu urmele fizice lăsate pe corpul lor. Majoritatea acestora, îmbătrîniţi înainte de vreme, aveau cîte o rană vizibilă care se cicatrizase. Unii aveau un ochi de sticlă, alţii un picior sau o mînă lipsă. Se mişcau cu greutate din cauza asta, cu cîrjele sub braţ, cu piciorul imens de lemn care înlocuia piciorul pierdut în război. Să vezi cum e legat piciorul de lemn, cu chingi de piele, de ciotul de sus al şoldului rămas teafăr. Să vezi acea mişcare ce semăna cu un mers de raţă sau un dans dezechilibrat de pinguin. Erau imagini care te marcau şi te sensibilizau profund.

Vedeai mîna de lemn sau de plastic în loc de mîna reală şi tocmai imitaţia atît de exactă şi totuşi lipsită de viaţă produce acel efect pervers asupra ta. Să vezi culoarea ei artificială, care nu poate aduce nicicum cu acea culoare vie a pielii pe care o ştim cu toţii. Aceste false organe, substitute ale corpului, te făceau să simţi pînă la dezgust artificialul. Simulacrul avea o putere enormă de a trezi emoţii puternice şi stări necunoscute ce amplificau gravitatea tragediei. Imaginile te marcau şi te făceau să simţi şi tu, direct, războiul, să simţi intim tragedia şi durerea lui. Ei, veteranii, erau, prin intermediul acestor „organe lipsă”, ultimele legături cu evenimentul tragic de care noi nu am avut parte şi sper să nici nu avem vreodată.

Veteranilor le plăceau cîntecele şi poeziile de război. Iar noi cîntam şi le recitam. Eu recitam cu mult patos această poezie, Cămăşile, pe care mi-o amintesc şi azi:

A fost război.

Ecoul lui

Şi-acum mai este viu.

Cămăşi mai vechi, mai noi,

Amară amintire de la fiu.

De-atîtea ori fiind

Pe la izvor spălate,

S-a ros de-acum uzorul[11]

Şi, alb, bumbacul

S-a rărit în spate

Şi nu le-a îmbrăcat de mult

Feciorul.

Cămăşi mai vechi, mai noi,

A fost război.

Ci maica lui

De ani prea lungi de-a rîndul

Tot vine la izvoare:

Ea şi gîndul.

Şi iar luînd cămăşile în poală,

De cum ajunge sîmbăta,

Le spală.

Căci mîine

Fac băieţii horă-n sat

Si fete multe-s:

Cîte-n flori albine.

Şi-atunci băiatul ei, cel drag băiat,

Cu ce se-mbracă, bunul,

Dacă vine?

Amintirile de după război ale familiei noastre sînt legate însă de un alt eveniment tragic prin care am trecut. În comparaţie cu ceea ce a urmat, războiul rămîne un eveniment secundar şi mai puţin important pentru familia mea – sau cel puţin aşa l-am perceput eu din ceea ce mi s-a povestit. Aşa s-a construit istoria de familie ce mi s-a transmis. Pentru că a urmat poate cel mai teribil lucru ce mi-a fost dat să-l ascult. A urmat marea foamete, care avea să schimbe totul.

— Mai tragică decît războiul este doar foametea, spunea mama ori de cîte ori aducea vorba despre acea perioadă.

Mama, spre deosebire de tata, care avea amintiri vagi şi în privinţa acestui subiect sau cel puţin nu prea voia să povestească despre acea perioadă, îşi amintea foarte exact şi avea un mod aparte de a explica lucrurile, aşa cum le-a înţeles. Asta i se trăgea, poate, şi din faptul că ea era cea care a dus greul, fiind cea mai mare în familie. Avea un frate mai mare, dar el era plecat la Odessa. Mama a dus povara unei familii cu opt copii. Ea ne-a povestit o mulţime de istorii cutremurătoare despre cel mai cumplit eveniment pe care l-a trăit: marea foamete. Povestea însă cu atîta seninătate şi înţelegere, fără pic de ură sau încrîncenare, încît aveai impresia că a citit toate astea undeva. Cînd începea să povestească, parcă era ruptă din Cartea lui Iov. De unde această seninătate, numai ea ştie.

— Foametea a fost poate cea mai mare încercare a noastră. E foarte greu să rămîi om într-o astfel de situaţie dusă la extrem, pentru că foarte puţini rezistă. O foamete îndelungată învinge totul, te transformă în animal, ba mai rău, fiindcă nu te mai poţi controla deloc. Doar anumite instincte mai funcţionează. Puţini ştiu să controleze o astfel de stare, pentru că noi nu sîntem pregătiţi, nu mai avem memoria unei foamete absolute. Doar pustnicii mai ştiu ce-i aceea foamete, dar ei o fac de bunăvoie, asumîndu-şi acest gest radical pentru o cauză superioară lor. Ca să învingi foametea, îţi trebuie foarte multă credinţă, ne spunea mama, cu multă înţelegere.

Situaţia de după război nu era uşoară în regiunea noastră. Acum se tot caută vinovatul. Dar e greu să găseşti un vinovat pentru ceea ce s-a întîmplat într-o zonă în care, în decursul cîtorva ani, s-au perindat tot soiul de guverne, state, ideologii şi administraţii. Oamenii simpli nu mai ţineau pasul cu schimbările, începuseră să devină imuni şi foarte puţin încrezători în dregătorii zilei. Plecau românii cu legea lor şi veneau sovieticii şi instaurau o altă lege şi o altă ordine, cu alte apucături şi ucazuri. Mai căutau şi duşmani şi mai şi pedepseau populaţia pentru diverse fapte imaginare. După care veneau românii şi nemţii şi instaurau o altă ordine, cu alte reguli, cu alţi duşmani imaginari şi cu alte pedepse. După care frontul iar se răsturna şi tot aşa: noi administraţii, noi reguli, noi duşmani, noi pedepse. Aici totul era într-un neîncetat provizorat. Doar pedeapsa, suferinţa şi sărăcia nu erau provizorii. Ele erau permanente aici.

După război, noua conducere, noua administraţie şi regulile care se înfiripau păreau să se aşeze pe o perioadă mai lungă. Lăsau impresia că nimic nu se va mai schimba. Dar absolut nimic. Cu timpul, mai toţi am început sa credem că această nouă orînduire s-a instalat pentru veşnicie. După război însă lumea era fericită că această grozăvie a luat sfîrsit, iar sfîrşitul avea să aducă un strop de fericire şi speranţă pe un pămînt parcă damnat.

Nu a fost să fie aşa însă. Sfîrşitul era de fapt vestea unui nou început. A celor mai teribile lucruri prin care urma să treacă generaţia părinţilor mei: Marea Foamete. Ceea ce s-a întîmplat în 1946 şi 1947 e greu de descris în cuvinte.

Mîncarea este unul dintre elementele centrale ale războiului. Este una dintre cele mai de preţ resurse. Iar după război, această resursă fundamentală continua să aibă un rol central. Cu cît victoria e mai mare, cu atît nevoia de hrană sporeşte. Iar noi ieşiserăm învingători din cel mai teribil şi mai mare război. De unde atîta mîncare?

Această mare foamete a venit brusc. Unii spun că din pricina „vechii moşteniri burghezo-moşiereşti româneşti”. Alţii acuză „noua putere criminală bolşevică”, acest „diavol roşu” care a strîns toate grînele şi rezervele ţăranilor şi nu a lăsat mai nimic pentru consumul intern. Sînt oameni ce susţin că de vină sînt războiul şi haosul administrativ. Mai sînt şi cei care dau vina doar pe seceta ce se abătuse peste această zonă, în care nu a plouat timp de cîţiva ani şi nu a crescut nimic comestibil. Dar absolut nimic.

Nouă ne e foarte greu să vorbim azi despre foame. E aproape imposibil, pentru că avem o cu totul altă industrie alimentară, pentru că societatea s-a schimbat profund, pentru că foametea nu mai este ceva cotidian, cel puţin nu în zona noastră. Într-o zonă săracă însă, pentru o familie nevoiaşă, foametea vine întotdeauna brusc. Fiindcă mai întîi ţi se goleşte hambarul, care şi aşa e vai de el. După care se epuizează resursele şi posibilităţile de cumpărare. Atunci te întorci şi cauţi din nou în hambare şi drămuieşti ultimele resurse, ceea ce, de obicei, mai rezolvă problema hranei de pe o zi pe alta. Urmează vînzarea şi trocul cu bunuri contra hrană, pentru că întotdeauna în societate va exista cineva care dispune de mai mult. Apoi se instaurează liniştea foamei. O linişte care devine tot mai apăsătoare, un chin tot mai puternic.

Copiii sînt cei mai neajutoraţi, părinţii sînt cei mai dărîmaţi. Copiii cer de mîncare, fiindcă ei nu ştiu altceva, ei nu înţeleg restricţia, chiar dacă nu au cunoscut belşugul. Părinţii încep să caute soluţii disperaţi, dar ce soluţii îţi oferă o comunitate lihnită de foame care şi-a consumat ultimele boabe de grîu, porumb şi ovăz şi în care mămăliga devine un mare lux?

Dacă eşti norocos şi ai un animal mare, poţi spera că vei mai trăi cîteva luni. Că familia ta va avea ce să mănînce încă o scurtă perioadă şi că de undeva va veni salvarea. Tai calul sau vaca, dacă le ai. E bine să le tai din timp, căci altfel rişti să-ţi fie luate de noua putere sau să ţi le fure cineva din disperare. Regulile pe timp de foamete dispar treptat, pe măsură ce foamea creşte. Morala se dizolvă şi ea pe măsură ce foamea persistă şi nu apare nici o adiere de speranţă. Un om nemîncat, împins la o foamete extremă, nu mai poate respecta nici o regulă şi nu-şi mai poate permite luxul de a avea prea multe scrupule. Foametea este mai puternică decît toate legile şi toate postulatele morale.

După ce consumi tot ce se poate consuma dintre alimentele cu care eşti obişnuit şi după ce ai vîndut tot ce se poate vinde, liniştea foamei devine apăsătoare. Rămîi doar tu cu familia ta şi cu trupul care nu mai ascultă de nimic. Nu se mai supune, ci plînge permanent. Plînge şi-ţi cere de mîncare. Vrea orice, doar să mănînce. Stomacul vrea să mănînce trupul în care se află, fiindcă altfel moare. Iar tu vezi totul prin această imagine de autodevorare.

Vezi cum corpul tău se autodevorează în chinul foamei, într-o moarte liniştită, dar cumplită. E o linişte a disperării. Părinţii caută soluţii. Corpul intră încet-încet într-o stare de amorţeală, cu zvîcniri disperate din cînd în cînd, iar după ce se zbate puţin, oboseşte, sleit de energie, şi revine într-o letargie neputincioasă. Copiii nu mai pot plînge, doar oftează, îi vezi cum încep să ia forme tot mai monstruoase. Corpurile lor micuţe scot în relief scheletul. Prin pielea străvezie le vezi fiecare os, fiecare coastă. Le vezi pomeţii şi ochii afundaţi în orbite. După care, brusc, feţele încep să se umfle şi să le acopere lumina ochilor. Copiii intră în beznă, iar ca să vadă pe unde merg, sînt nevoiţi să-şi ţină pleoapele cu degetele. Merg prin casă ca nişte cadavre vii, cu capul şi burta umflate. Nu mai pot plînge.

Devin hrană tulpinile ultimelor plante, se macină ultimele rădăcini de orice şi se fac din de turte care se coc. Se mănîncă ceea ce imaginaţia noastră nici nu poate cuprinde. Sau mai degrabă se mestecă şi se înghite tot. În jur încep să rămînă doar liniştea şi moartea. Nu mai ştii dacă copilul pe care-l ţii în braţe e viu sau mort. Îl ţii în braţe în speranţa că trupul tău de părinte vlăguit şi neputincios îi va mai da un pic de căldură şi un strop de viaţă. Moartea cuprinde totul. Mori încet, disperat şi nu poţi să faci nimic în privinţa asta. La unii mai apare un sentiment de speranţă iraţională. Oare să-ţi mănînci copilul ca să mai trăieşti puţin sau să mori alături de el? Asta e ultima dilemă morală a foametei. Vezi cea mai mare grozăvie. Vezi cum îţi mor copiii de foame. Dacă reuşeşti să nu-ţi mănînci copilul, ai învins.

Asta e foametea pe care am înţeles-o eu de la părinţi. Şi nu e nimic exagerat. Ai mei susţin că pe ei i-au salvat comunitatea şi credinţa, chiar dacă doi dintre cei şapte copii ai familiei au murit. Nu ştiu cum e cu credinţa, însă ajutorul dat de comunitate îl înţeleg mai bine. Ei au reuşit, din ce-mi povesteşte mama, un anumit tip de organizare mult mai raţională şi mai economică. Şi mai ales comunitară. E mult mai uşor să învingi foametea în grupuri mari, organizate, în grupuri care se solidarizează, decît în grupuri mici.

Cînd eram mic, mama îmi povestea despre o mulţime de reţete de mîncare din te miri ce rădăcini. Despre cum se mănîncă mogîndanul. Nu ştiu ce e aia, dar ştiu cum se găteşte. Am înţeles că miroase foarte urît. Mama mi-a explicat cum se pot face mai multe mese dintr-un pumn de grăunţe, cum se pot folosi pentru mîncare diverse piei de animale. Aproape totul se poate mînca. Totul ţine însă de organizare şi de solidarizare. Mama vorbeşte şi astăzi despre foamete ca despre o mare lecţie învăţată.

Cînd a împlinit 85 de ani, mama mi-a spus:

— Am prins vreo patru dregătorii, am prins un război groaznic şi o foamete teribilă. Am văzut cum au venit şi au plecat regi şi preşedinţi: Carol al II-lea, regele Mihai, Stalin, Hrusciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Snegur, Lucinski, Voronin, Timofti şi cine o mai fi. Pe mare parte i-am îngropat, chiar dacă au încercat să ne îngroape ei primii. Eu mi-am văzut de comunitate şi de familie. Am crescut cinci copii, optsprezece nepoţi, opt strănepoţi şi numărătoarea continuă. Cea mai grea dintre toate a fost însă foametea. N-am crezut c-o să scap. Dar voiam să scap. Ce am înţeles însă este o lecţie pentru mine. Noi am murit mai puţin decît ceilalţi pentru că am ştiut să trăim împreună, să împărţim totul, pînă şi în cele mai grele momente. Minunile au loc numai dacă ştii să trăieşti împreună.

Eu sînt leneş. Sun rar. Nu-mi place să vorbesc la telefon. Ea însă mă sună. Cînd mă sună, îmi pune o singură întrebare. Ştiţi ce întrebare? Dragul meu, ai ce mînca? Mă uit în jur şi mă ruşinez, sînt jenat. E o întrebare care nu se mai pune. Mîncarea, în ziua de azi, a ajuns într-un cu totul alt tip de discurs. Aruncăm enorm de multă mîncare. Sîntem îmbuibaţi. Nu-l mai vedem pe cel flămînd. Sîntem ignoranţi în privinţa hranei. Nu avem nici cea mai vagă cultură a foamei, una dintre cele mai profunde culturi ale omului. Sînt jenat cînd mă întreabă asta, dar înţeleg că, pentru ea, mîncarea este fundamentul bunăstării şi ţine de esenţa vieţii. Şi, cînd mă gîndesc că prin mîncare ea înţelege o bucată de pîine, mă apucă o ruşine profundă...