Rolul politic şi tactica sectelor. Despărţirea

Dogmele bisericii au fost deopotrivă şi axiome politice, iar textele biblice aveau în orice instanţă de judecată forţă de lege.

Friedrich Engels

În anul 1935, Editura de Stat pentru Literatură Antireligioasă publică una dintre cele mai importante cărţi, după care avea să se ghideze mai toată lupta antireligioasă din URSS. Cartea se numea Rolul politic şi tactica sectelor. Volumul este semnat de F.M. Putinţev, despre care se spune că a fost „unul de-ai noştri” care a devenit „un Iuda” şi care a trecut de partea puterii. El ne cunoştea şi ne înţelegea foarte bine, pentru că provenea din comunităţile noastre din Transnistria, zonă care nu a intrat în componenţa  României în perioada interbelică. Manualul lui avea să fie însă şi pentru noi un bun material care ne-a ajutat pe noi, cei rămaşi în URSS, să rezistăm în faţa puterii. Iată scurta lui introducere:

„Mulţi dintre liderii sectelor religioase se declară acum în mod ipocrit prieteni ai puterii sovietice şi adepţi ai socialismului. Despre ei se poate spune că, deşi şi-au schimbat aparenţa, au rămas la fel de periculoşi. Prin intermediul apelurilor lor la a-i ierta şi a-i iubi pe duşmani, aceştia încearcă să împiedice procesul de lichidare definitivă a elementelor capitaliste. Atunci cînd apără sentimentele şi obişnuinţele burgheze, aceştia doresc să oprească eliminarea definitivă a cauzelor care nasc diferenţe de clasă şi exploatare. Prin intermediul luptei contra ateismului şi a tot ce e progresist, aceştia încearcă să păstreze rămăşiţe ale capitalismului în economie şi în mintea oamenilor. Prin intermediul apelurilor lor la o existenţă «în afara politicii», ei speră să slăbească actualul proces de transformare rapidă a întregii populaţii muncitoreşti a ţării în cetăţeni conştienţi şi constructori activi ai societăţii socialiste fără clase.

Masele pleacă de sub influenţa bisericii şi sectelor. Scopul nostru este să accelerăm acest proces de îndepărtare a maselor de religie. Trebuie să demascam întreaga minciună şi întregul pericol al declaraţiilor sectante despre iertare pentru toţi şi dragoste faţă de duşmani. În lupta cu cei pe care liderii sectelor i-au considerat sau încă îi consideră duşmani, ei nu au urmat şi nici nu urmează, desigur, această învăţătură a dragostei pentru duşmani. Sectanţii afirmă de obicei că sînt împotriva participării la viaţa politică. Totuşi, în toate ţările capitaliste liderii sectelor au o atitudine favorabilă faţă de participarea la viaţa politică dacă aceasta aduce folos burgheziei. E suficient să menţionăm cîteva nume ale unor sectanţi cunoscuţi pentru a înţelege că sectele condamnă nu orice fel de activitate politică, ci doar pe cea revoluţionară. De exemplu, admiterea generalului chinez Chiang Kai-Shek în secta metodiştilor a fost sărbătorită de baptişti şi metodişti într-o atmosferă festivă. Astăzi, Chiang Kai-Shek este nu doar căpetenia «cămăşilor albastre» – o organizaţie fascistă chineză –, ci şi protector al prietenilor lor, sectanţii-misionari în China. Accederea baptistului Theodore Roosevelt în funcţia de preşedinte al Statelor Unite între 1901 şi 1909 a fost apreciată în presa sectantă în mod pozitiv[3]. În mod similar, faptul că metodistul Coolidge şi quakerul Hoover au fost aleşi în funcţia de preşedinte al SUA a fost de asemenea apreciat pozitiv. Activitatea baptistului Lloyd George în calitate de politician în Anglia a fost recepţionată cu multă admiraţie de sectanţii ruşi în timpul Războiului [Primul Război Mondial – n.tr.].

Însă conducătorii statelor capitaliste menţionaţi mai sus nu au fost în nici un fel tolstoişti-pacifişti. Theodore Roosevelt este iniţiatorul anexării unei părţi din teritoriul Republicii Columbia în 1908 şi apărător înflăcărat al intervenţiei mili Theodore Roosevelt a murit în 1919. În protocoalele Primului Congres al baptiştilor s-a păstrat o poză a acestuia de cînd era pastor. funcţia de preşedinte al SUA a fost de asemenea apreciat pozitiv. Activitatea baptistului Lloyd George în calitate de politician în Anglia a fost recepţionată cu multă admiraţie de sectanţii ruşi în timpul Războiului [Primul Război Mondial – n.tr.].tare în Mexic, el fiind de aseme Theodore Roosevelt a murit în 1919. În protocoalele Primului Congres al baptiştilor s-a păstrat o poză a acestuia de cînd era pastor. funcţia de preşedinte al SUA a fost de asemenea apreciat pozitiv. Activitatea baptistului Lloyd George în calitate de politician în Anglia a fost recepţionată cu multă admiraţie de sectanţii ruşi în timpul Războiului [Primul Război Mondial – n.tr.].nea şi avocat al participării SUA în Războiul Mondial. Chiang Kai-Shek este organizatorul sîngeroaselor expediţii contrarevoluţionare împotriva sovietelor din China. Cît despre Lloyd George, acesta a fost unul dintre iniţiatorii Războiului Mondial, precum şi al intervenţiei antisovietice. Lloyd George nu este o persoană oarecare în sectantism şi politică – el este de asemenea unul dintre liderii partidului liberal englez, a cărui bază electorală principală încă o constituie sectele protestante[4]. Desigur, organizaţiile religioase, inclusiv sectele, joacă la momentul actual un rol politic mult mai mic decît anterior. Religia pierde tot mai mult, în epoca contemporană, influenţa asupra maselor. Dar au fost timpuri cînd organizaţiile religioase, inclusiv sectele, au jucat un rol important în lupta pentru putere a diferitelor clase. Aceasta a fost în epoca luptei burgheziei împotriva feudalismului şi bisericii feudale, cu începere din secolul al XII-lea pînă în secolul al XVII-lea. De la sfîrşitul secolului al XVII-lea, lupta burgheziei împotriva feudalismului nu mai avea un caracter religios. Dar pînă în secolul al XVII-lea masele muncitoare au fost educate doar cu hrană religioasă, aşa încît de şi-au exprimat nemulţumirile în formă religioasă. Filozofia, medicina, matematica dreptul şi celelalte ştiinţe se aflau sub tutela grea a bisericii şi, din acest motiv, de lupta împotriva bisericii feudale erau interesaţi şi reprezentanţi ai culturii şi ştiinţei care la acea vreme căpătaseră deja un puternic caracter burghez. Engels scria: «Orice luptă împotriva feudalismului trebuie atunci să ia forma demascării religioase orientate în primul rînd împotriva bisericii»[5].

Lupta maselor împotriva feudalismului şi bisericii lua în primul rînd forma sectelor protestante şi a «ereziilor». Să te lupţi cu feudalismului şi să nu te lupţi cu biserica era imposibil, pentru că biserica reprezenta o puternică organizaţie internaţională ce apăra întregul sistem feudal.

«Dogmele bisericii – spune Engels – au fost deopotrivă şi axiome politice, iar textele biblice aveau în orice instanţă de judecată forţă de lege»[6].

În aceste condiţii, orice luptă împotriva feudalismului sau în favoarea lui căpăta nuanţe religioase. Războaiele religioase din acea vreme, precum şi primele revoluţii burgheze s-au petrecut sub lozinci şi steaguri religioase. De exemplu, marele război ţărănesc din Germania (1525) şi revoluţia engleză (mijlocul secolului al XVII-lea) s-au petrecut în mare parte sub lozinci sectante. Masele truditoare s-au arătat a fi cele mai hotărîte în această luptă. Burghezia a fost indecisă – pe la spatele maselor aceasta încerca să se înţeleagă cu biserica, aristocraţii şi regii pentru împărţirea puterii. O dată ajunsă la putere, burghezia l-a ruinat pe fostul său aliat – ţăranul. Ea a încheiat o tranzacţie cu biserica deoarece biserica îi era necesară pentru manipularea maselor. Sectele protestante de tip burghez au obţinut drepturi egale cu biserica catolică oficială, iar micile grupuri de ţărani-sectanţi considerate a fi prea radicale au fost persecutate şi s-au destrămat.

De la sfîrşitul secolului al XVII-lea, sectele nu au mai fost capabile să ofere o formă religioasă strădaniilor vreunei clase progresiste. Sectele s-au transformat într-un căpăstru pentru popor. De acum încolo lupta claselor progresiste a început să ia forme progresiste. Acest proces a fost favorizat de mai multe circumstanţe, inclusiv de creşterea ateismului. Marea Revoluţie Franceză a luat forme laice, nu religioase. Ajunsă la putere, burghezia, cu toate eforturile ei, nu a putut să limiteze creşterea ateismului, seminţele căruia ea însăşi le-a sădit în mase pe cînd era revoluţionară.

Lupta maselor împotriva burgheziei se va purta de acum încolo sub conducerea proletariatului revoluţionar şi din acest motiv nu mai putea îmbrăca forme religioase. Dimpotrivă, lupta de clasă distruge stereotipurile religioase ale maselor. Burghezia este foarte conştientă de căderea autorităţii religiei printre mase şi în ajutorul preceptelor biblice vin destul de laicele teorii social-trădătoare şi mitralierele, topoarele şi bastoanele fasciste. Aceasta nu înseamnă nicidecum că burghezia subapreciază rolul util al bisericilor şi sectelor pentru sine. Dimpotrivă, ea încearcă să treacă organizaţiile religioase într-un registru laic, adoptînd preceptele biblice la nivelul şi necesităţile orăşenilor şi altor grupuri de truditori. Popii şi predicatorii protestanţi deschid în spaţiile de rugăciune cinematografe, cabarete, clase de dans. Conducători religioşi fac un efort deosebit pentru a elimina influenţa comuniştilor în mase. Pentru a-i sustrage pe truditori de la lupta revoluţionară, ei sînt gata să se numească pe sine ori pe Hristos ori pe Hitler sau pe oricine socialişti. În acest sens, putem aplica faţă de organizaţiile religioase maxima lui K. Marx: «Ceea ce s-a învechit încearcă să revină şi să se consolideze în cadrul formelor noi»[7].

Masele truditoare se îndepărtează de religie, iar fenomenul creşterii ateismului se observă nu doar în URSS, ci şi pe străzile capitaliste. Este evident că în condiţiile dictaturii proletariatului acest proces al îndepărtării maselor de religie are loc mult mai rapid decît în condiţiile capitalismului, de aceea la noi sectele se mişcă mai grăbit spre «stînga». De exemplu, acum zece ani, sectanţii din URSS au publicat o declaraţie mincinoasă de-a dreptul, în care căpetenii ale sectelor precum Tregubov, Pavlov, Lebscac şi alţii îl declarau pe Hristos comunist, iar pe Lenin şi Engels apărătorii lor. Făcînd trimitere la acest document, unii sectanţi străini au ajuns aproape să-l considere pe Lenin adept al sectelor. Căpeteniile sectante încearcă să-şi atribuie sieşi şi tuturor sectelor un trecut revoluţionar, aşa încît se declară continuatori ai cauzelor lui Munzer, ai husiţilor, ai taboriţilor, ai albigenzilor etc. Ateistul-propagandist trebuie să cunoască deosebirea dintre sectele noi şi cele vechi, de mult dispărute – altfel el va fi pus într-o situaţie dificilă şi poate să dea o tălmăcire incorectă rolului politic al sectelor contemporane. Fiecare propagandist trebuie să cunoască ce şi cînd a scris despre secte Lenin, ce şi în ce condiţii congresele şi organizaţiile de partid au adoptat rezoluţii pe tema sectanţilor. Ateistul-propagandist trebuie să cunoască bine istoria organizaţiilor religioase. Atunci cînd un predicator sau altul afirmă că el şi secta sa au fost întotdeauna comunişti şi i-au ajutat pe bolşevici, ateistul-propagandist trebuie să demaşte, prin exemple concrete, ipocrizia şi neadevărul unor asemenea afirmaţii; trebuie să arate că toate ideile sectelor au fost şi rămîn reacţionare, duşmănoase în esenţă faţă de comunismul revoluţionar. Toată puterea şi influenţa lor căpeteniile sectante le consacră luptei cu ateismul, materialismul şi clasa muncitoare. Popii şi poliţia le-au permis cu multă îngăduinţă sectanţilor să publice şi să distribuie broşuri de genul Tristeţea celui care se închină la maimuţe. În broşurile şi revistele lor, căpeteniile sectante îi arătau pe atei şi pe revoluţionari ca fiind destrăbălaţi şi hoţi, capabili să-l rănească şi să-l ucidă pe primul om întîlnit în cale. Acest rol reacţionar al sectelor s-a intensificat mai ales după 1905. Pînă la revoluţia din 1905, sectele erau în multe cazuri o mişcare democratică şi în opoziţie cu Biserica Ortodoxă şi rămăşiţele iobăgiei. Sectele atrăgeau burghezia rurală şi cea urbană, care avea în acele vremuri o orientare liberală pînă la un punct şi asta nu putea să nu aibă efect asupra comportamentului sectelor. În 1905 şi ceva mai tîrziu, liberalismului burgheziei urbane şi al culacilor, speriat fiind de creşterea mişcării proletare, a început să se evapore rapid, ceea ce a condus la mişcarea înspre dreapta a sectelor. Conducerea sectelor se compunea şi se compune încă în toate ţările din agenţi ai burgheziei, care în epoca imperialismului a îmbrăţişat din nou reacţiunea.

Sectele au fost şi au rămas dintotdeauna o mişcare neomogenă. Engels remarca la sectele din epoca Reformei două direcţii: burgheză-moderată şi plebee-revoluţionară. Această diviziune a sectelor în două grupuri era atunci inevitabilă, deoarece elementele revoluţionare nu aveau unde să meargă în altă parte decît în sectele revoluţionare cu componenţă plebee-revoluţionară. În afara sectelor, alte mişcări politice de masă care ar fi luptat contra feudalismului nu existau. Organizaţiile religioase puteau fi şi au fost în acea epocă şi de dreapta, şi de stînga, şi extremiste, şi moderate. Nu e acelaşi lucru în epoca imperialismului, cînd cele mai progresiste, mai revoluţionare elemente ale mişcării muncitoreşti se adună sub stindardul marxismului. În epoca imperialismului şi chiar mai devreme, vechea distincţie a organizaţiilor religioase între stînga şi dreapta, între moderaţi şi extremişti a început să se şteargă şi chiar a dispărut cu totul. În epoca noastră, orice organizaţie religioasă a oricărei ţări imperialiste poate să încerce oricît să se descrie ca fiind de stînga, cînd de fapt ea este mult mai periculoasă decît oricare altă organizaţie a Sutanelor Negre. «Stîngismul» sectelor manipulează masele, le înşală. Să luăm un exemplu: în SUA, în statul Louisiana, senatorul baptist Hugh Long a declarat «redistribuţia averilor». Consilierul lui Long, Smith, predicator baptist, a declarat că programul lui Long este în conformitate cu doctrina religioasă. Mulţi fermieri sărăciţi, baptişti şi nebaptişti, au crezut în «stîn-gismul» lui Long şi Smith. De fapt, Long e un fascist frenetic care vrea să ajungă la putere pentru a înăbuşi mişcarea revoluţionară în SUA şi pentru a consolida poziţia capitaliştilor. Long a promis că îi va da fiecărui muncitor fără nici un fel de revoluţie o sumă de la cinci mii la cinci milioane de dolari venit pe an. După asasinarea lui Long, în 1935, adepţii acestuia aproape că l-au declarat sfînt.

Dacă l-am compara pe baptistul-fascist Long cu Munzer, la care sectanţii fac referinţă ca fiind un predecesor al lor, nu am găsi nimic care să-i lege. Munzer a fost un revoluţionar remarcabil pentru epoca sa, ale cărui viziuni se apropie de comunism şi ateism, pe cînd Long e un reacţionar deschis, a cărui retorică fascistă nu se deosebeşte cu nimic de retorica altor fascişti. Munzer a trăit într-o epocă în care masele se luptau cu feudalismului sub conducerea burgheziei revoluţionare, iar Long a trăit într-o epocă în care burghezia este reacţionară şi aceasta se aliază cu toate forţele Evului Mediu pentru a lupta împotriva maselor muncitoreşti revoluţionare. În timpul lui Munzer, unele secte au fost persecutate pentru că luptau contra feudalilor. Acum însă sectele activează peste tot în mod legal şi peste tot burghezia le ajută să facă propagandă, însă sectele nu mai au influenţă printre muncitorii şi ţăranii cît de cît conştienţi, deoarece clasa a cărei armă au fost şi sînt sectele – burghezia – pierde tot mai mult influenţa asupra maselor.

În dorinţa ei de a menţine masele sub influenţa sa, burghezia sprijină naţional-«socialismul», «socialismul» creştin şi, de asemeea, socialismului baptistului Long. Predicatorii sînt gata, la prima solicitare a burgheziei, să declare toate sectele religioase drept socialiste. Dar timpul dominaţiei sectelor asupra minţilor muncitorilor a trecut de mult. Chiar dacă mai există pe undeva grupuri sectante constituite din muncitori, ele în nici un caz nu reflectă orientarea tuturor muncitorilor şi în orice caz nu sînt socialiste. Marx a luptat contra oricărei forme de sectă: «Dezvoltarea sectelor socialiste şi cea a mişcării muncitoreşti adevărate – scria Marx – se mişcă întotdeauna în direcţii opuse. Sectele îşi găsesc utilitatea (istorică) atît timp cît clasa muncitorească nu s-a maturizat suficient pentru o mişcare istorică autonomă. Cum însă aceasta ajunge la o astfel de etapă de maturitate, toate sectele devin în esenţă reacţionare»[8].

Aici Marx vorbeşte despre sectele socialiste, nu religioase, dar descrierea sa se aplică cu atît mai mult sectelor religioase, pentru că ultimele sînt mai diferenţiate şi mai reacţionare decît sectele laice. Pericolul existenţei sectelor în cadrul mişcării muncitoreşti Marx îl vedea mai ales în faptul că acestea sustrăgeau muncitorii de la lupta de clasă, trezind credinţa în tot felul de talismane speciale şi soluţii utopice cu ajutorul cărora omenirea ar fi putut, cică, să se salveze de la nevoi şi rău fără a recurge la violenţă asupra exploatatorilor, adică la o revoluţie socială.

«Socialismul» sectar nu se deosebeşte prin nimic de «socialismul» popilor. Ultimul era perceput de Marx şi de Engels ca fiind una dintre formele cele mai reacţionare ale socialismului feudal[9]. Programul Cominternului nu distinge în nici un fel organizaţiile sectante de alte organizaţii religioase şi consideră «orientările confesionale printre muncitori colorate religios»... «produsul cel mai clar al captivităţii ideologice a unor straturi ale proletariatului»... iar pe conducătorii lor – «detaşamentele cele mai reacţionare ale duşmanului de clasă în rîndurile proletariatului»[10].

Sectanţii au încercat de multe ori să-şi realizeze visele despre trecerea paşnică, liniştită, nonviolentă la «împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt», dar toate încercările au fost şi sînt sortite eşecului. Doar la noi, în URSS, se realizează adevăratul comunism la care nici un sectant nu putea visa. Mulţi sectanţi au priceput minciuna religiei şi au rupt-o cu ea. Dar încă rămîn, în rîndul sectelor, mulţi muncitori pe care ar trebui să-i ajutăm să se rupă din captivitatea religiei. Greutatea politică a sectelor în viaţa noastră publică nu e mare. Nici un fel de organizaţii duşmănoase nouă nu vor putea schimba ceva în orînduirea sovietică, dar de ne dăunează şi ne pot dăuna încă prin faptul că manipulează unele credinţe şi orientări învechite, inclusiv credinţe religioase, printre anumite grupuri de muncitori. În ţara noastră sînt create condiţii extrem de favorabile pentru eradicarea oricăror rămăşiţe ale capitalismului. Doar iresponsabilitatea şi adormirea vigilenţei de clasă la anumiţi muncitori pot explica cazurile de revitalizare a activităţii predicatorilor sectanţi în unele regiuni. CC al PCUS(b) remarcă, într-un decret publicat pe 10 octombrie 1934 în Pravda, că în Kineşma, regiunea Ivanov, «în rezultatul slăbirii muncii printre mase, a vigilenţei bolşevice, a stării de luptă a fiecărui bolşevic, unii predicatori religioşi sectanţi au reuşit să pătrundă în grupurile mai înapoiate ale muncitorilor».

URSS e o ţară enormă şi asemenea cazuri, deşi nu într-o formă atît de vizibilă ca în Kineşma, se mai pot întîmpla. Presa noastră, mai ales Pravda, a adus mai multe exemple de slăbire a vigilenţei de clasă şi a muncii de educaţie a maselor în unele organizaţii sovietice şi de partid. În unele regiuni, propaganda antireligioasă e organizată extrem de prost, întreaga noastră construcţie socialistă, întreaga noastră cultură sînt ateiste ca spirit şi din acest motiv creşterea ateismului are lor continuu, chiar şi acolo unde nu există celule ale Uniunii Ateilor Militanţi. Dar în acest caz, ca şi în altele, nu trebuie să ne lăsăm doar în nădejdea inerţiei şi a creşterii stihinice. Creşterea şi dezvoltarea ateismului trebuie organizate şi accelerate.

Munca de reeducare a unor grupuri precum sectanţii cere, pentru succes deplin, cunoştinţe speciale. Organizaţiile religioase, inclusiv cele sectante, şi-au pierdut ponderea politică de odinioară, dar şi-au păstrat într-o oarecare măsură influenţa şi posibilităţile organizaţionale de a influenţa ideologic unele straturi ale masei muncitoreşti. Predicatorii sectanţi abordează în discuţiile şi declaraţiile lor teme diverse şi uneori foarte actuale precum: ce e statul, proprietatea, patria, datoria? Cum trebuie să trăim? Cum trebuie să construim o familie şi să educăm copiii? Are nevoie URSS de apărare? Vom construi socialismul şi dacă el e necesar pentru salvarea sufletului? Păcătuieşte sau nu lupta de clasă din punctul de vedere al dragostei faţă de aproape? Putem să despărţim un bărbat şi o femeie dacă pe ei i-a unit Dumnezeu?

Cu cît mai puţin unele organizaţii ale statului şi partidului se vor ocupa de munca educaţională, inclusiv munca antireligioasă, cu atît mai multe posibilităţi pentru sectanţi, cu atît mai mare influenţa elementelor contrarevoluţionare asupra sectanţilor de rînd.

În cartea de faţă voi acorda o atenţie deosebită demascării esenţei reacţionare a viziunilor sectanţilor asupra revoluţiei, socialismului, statului sovietic, gospodăriilor colective, apărării, proprietăţii socialiste, culturii proletare. Sperăm că în aceste chestiuni vom reuşi să adunăm cele mai clare fapte şi exemple din viaţa şi literatura sectanţilor.

Consider o datorie să le mulţumesc tovarăşilor Kammari şi Lukacevski, care au citit cartea mea încă în manuscris şi de notiţele cărora am ţinut cont la redactarea versiunii finale.

Mulţumesc în mod deosebit tovarăşului Krasikov, unul dintre bolşevicii cei mai vechi şi ateu activ. Voi fi bucuros dacă cititorii vor dori să-mi scrie pentru a-mi împărtăşi impresiile lor, observaţii din viaţa sectanţilor, urări pentru autor şi editură.

F. Putinţev”