Despre ritualurile morţii la noi

Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?

1 Corinteni 15:55

Stalin a murit pe neaşteptate. În general, moartea vine neanunţată, indiferent de statut şi importanţă. Ea e cel mai democratic lucru care ni se poate întîmpla pe lumea aceasta şi, mai ales, care se putea întîmpla în acei ani în nemărginita Uniune Sovietică.

Mulţi au plîns sincer după moartea lui. Se obişnuiseră cu el, pentru că regimul lui le oferea o stabilitate şi un sens nemaiîntîlnite pînă la el. E foarte greu să judeci astăzi acele vremuri, mai ales fără să ţii cont de viaţa obişnuită a omului simplu, cu necazurile şi bucuriile lui. Alţii au plîns de teamă, de spaima care le intrase în oase. După atîta amar de vreme, se obişnuiseră cu acel regim, sigur, cu teroarea imensă, dar şi cu bucuria, ceva mai puţină, pe care le oferea. Învăţaseră cum să se comporte cu acest animal feroce, cu acest Leviatan cumplit care poate distruge vieţi cu un simplu rînjet, dar care poate să şi mîngîie dacă ştii cum să te porţi, cum să te mişti şi cum să şopteşti. Peste tot: acasă, la muncă sau la odihnă, îi învăţaseră regulile şi începuseră să-l cunoască în nebunia lui. Aceştia plîngeau mai ales de teama schimbării.

Mulţi preferau un rău statornic şi cunoscut decît un bine necunoscut şi instabil. Haosul îi speria, căci acesta poate deveni mai violent elecît cea mai cruntă dictatură. Erau foarte puţini cei care se bucurau, mult mai puţini decît am crede astăzi. Şi nici măcar ei nu-şi afişau bucuria, fiindcă învăţaseră să-şi controleze emoţiile. Acelea erau vremuri în care oamenii plîngeau mult mai uşor, mult mai autentic, însă lacrimile secaseră şi toţi obosiseră să jelească. Moartea lui Stalin a fost ultimul mare bocet care era doar un ritual, însă unul care mai păstra ceva din taina vechiului bocet mortuar. Erau ultimele lacrimi vărsate pentru oameni de stat, pentru ţară şi pentru partid. Apuneau ultimii zei, se îngropau ultimii cezari, se închideau ultimele temple. Stalin nu făcea încă parte din spectacolul cu care ne vor obişnui mai tîrziu televiziunea şi Hollywoodul. Da, oamenii obosiseră să mai plîngă, dar încă nu învăţaseră să rîdă.

Mai erau în acest cadru şi ai mei, care nici nu se bucurau, nici nu plîngeau. Fiindcă pentru ei, în esenţă, nu se întîmplase nimic semnificativ. A murit un dregător care va lua cu sine o lume, un set de probleme, şi va veni alt dregător, care va aduce cu el o altă lume şi alte probleme. Cezarul va primi mereu ce-i al Cezarului, iar lumea noastră, a sectanţilor, va merge mai departe, îngropînd şi ignorînd detaşată puterea aceasta.

Au urmat cîţiva ani tulburi, în care nu era clar cine ce hram poartă, cine va prelua şi va conduce acest stat imens, cu probleme pe măsură şi cu o populaţie atît de pestriţă. Asta nu era însă problema noastră. Lucrul bun care s-a întîmplat în acei ani e că au început să revină din puşcăriile siberiene – încă nu se ştia pe atunci de faimoasele gulaguri – primii deţinuţi, printre care şi o parte a membrilor comunităţii, între ei, şi cei foarte apropiaţi familiei.

Cum am ajuns însă la moarte? Ce era moartea pentru noi?

Moartea este unul dintre lucrurile foarte personale. Periculos de personale. E un fel de intimitate împinsă dincolo de limita realului, dincolo de limita gîndului şi simţurilor. Moartea este incontrolabilă, ea te controlează pe tine. Pe tine, toată familia şi comunitatea în care apare. Moartea şi felul în care este privită de grup spun cam totul despre acea comunitate.

Fiecare familie sau comunitate are nişte ritualuri specifice pentru a putea face faţă şi pentru a gestiona această intimitate „straşnică”. Unele ritualuri vin din negura vremii. Altele sînt mai recente. Toate sînt lucruri stabile, sigure şi nu pot fi schimbate din afara comunităţii. Orice comunitate căreia ceva extern îi afectează aceste ritualuri ale morţii reacţionează. Uneori reacţionează violent. Ca o mamă care-şi apără copiii. De intimitatea ultimă nu te atingi cu nimic. Nu ai voie să intervii. Iar cînd ceva din exterior sau, mai ales, puterea intervine, atunci comunitatea se apără ca o fiară rănită. Cu disperare, cu toată forţă şi pînă la capăt. Orice dregătorie care cunoaşte ce însemnă puterea în deplinătatea sa, care cunoaşte fiinţa umană (pentru că o putere trebuie să înţeleagă în primul rînd ce înseamnă omul din punct de vedere politic) ştie că se poate atinge de orice, dar nu de moarte. Ea poate să provoace moartea, dar nu poate gestiona şi nu are voie să se atingă de ceea ce urmează. Mortul şi ritualul morţii scapă puterii şi aparţin doar comunităţii şi familiei.

Legionarii, de exemplu, nu ştiau acest lucru. Stalin şi comuniştii o ştiau însă bine. Chiar dacă ambele regimuri au fost aducătoare de moarte, cei din urmă nu se atingeau de ritualurile noastre mortuare. Ei încercau să intervină doar cînd noi atacam „spaţiul public”, spaţiul pe care puterea îl controla şi-l gestiona.

De felul lor, sectanţii nu prea ştiu să se bucure. Nu ştiu să fie fericiţi în sensul cel mai general, popular. Rîd amar şi ironic. Se bucură tragic de viaţă. Sectanţii sînt infinit mai buni la suferinţă şi tragedie decît la bucurie şi veselie. Ei cred într-un singur gen de viaţă: suferinţa şi patima. Sînt fericiţi cînd suferă, se bucură cînd pătimesc. De aceea înmormîntările şi ritualurile de înmormîntare sînt mult mai interesante şi mai captivante pentru ei decît nunţile sau alte evenimente fericite pentru o familie obişnuită, indiferent de pătura socială sau regiune. Pînă şi nunţile, la ei, seamănă cu înmormîntările. Nunta e un soi de pregătire pentru înmormîntare. Moartea şi înmormîntarea sînt de fapt adevărata nuntă. Asta li se trage de la modul în care înţeleg lumea. Iar secolul XX a avut grijă să le ofere un motiv permanent de bucurie şi fericire, fiindcă suferinţa şi necazul le-au fost mereu alături. Nu i-au părăsit nici o clipă. Şi ei s-au bucurat.

Moartea nu e privită de ei ca o tragedie, chiar dacă aduce adeseori multă tristeţe. Ea rămîne însă, oricum, un moment de ruptură dureros, indiferent de felul în care înţelegi lumea. E dureroasă mai ales pentru cei foarte apropiaţi de răposat. Sînt multe amintiri, multe emoţii, iar moartea unui om drag rupe şi o bucăţică din tine. Simţi asta, chiar dacă uneori înţelegi ceva mai tîrziu. Moartea însă era pentru noi un soi de ultimă barieră de care trece omul pentru a se salva din această lume decăzută. Prin moarte, noi intram într-o lume nouă. Iar cei rămaşi în „această lume” trebuiau să găsească o formă de a-şi jeli morţii sau de a se bucura în felul lor. Iar noi ne bucuram în tristeţea noastră.

Comunitatea avea reguli simple şi exacte, ca în toate domeniile. Multe dintre ritualurile noastre legate de moarte erau de fapt vechi obiceiuri adaptate credinţei şi felului nostru de a ne raporta la lume şi la cei din jur. Moartea era pentru noi în primul rînd un motiv suplimentar de a ne întîlni şi de a medita asupra vieţii, a credinţei, a rostului nostru pe lume. Era un pretext pentru a ne revedea, chiar dacă uneori eram sătui unii de alţii. Practic, ritualul nostru legat de moarte avea multe lucruri în comun cu cel tradiţional, dar era adaptat felului nostru de a fi. Aveam capacitatea de a simplifica şi a reduce totul la esenţe înfricoşătoare.

Revederea în jurul mortului avea pentru noi şi un cu totul alt rost. Aici aveam marea ocazie de a ne îndeplini una dintre misiunile de pe acest pămînt. Aceea de a le spune celorlalţi ce credem noi şi de ce vrem să-i salvăm. Obsesia salvării celuilalt nu ne părăsea nici în astfel de momente. Ba chiar as spune că moartea şi înmormîntările deveneau un fel de „moment excepţional” pentru o astfel de misiune. Trebuia să-i salvăm. Era cel mai bun moment pentru ca „ei” să afle acest lucru.

În comunitatea noastră existau oameni care se ocupau de toate. Eram organizaţi într-un fel de mici celule sau mai degrabă mici instituţii: „Fiecare cu darul lui”. În cadrul unor astfel de evenimente excepţionale, aveam însă o capacitate de mobilizare totală. Noi eram cam mereu în priză de felul nostru, însă mobilizarea totală era una dintre slăbiciunile noastre speciale. Unii săpau groapa, alţii organizau evenimentele, alţii erau cu învăţătura şi întreţinerea discuţiilor, alţii responsabili cu partea muzicală, alţii cu pregătirea mîncării. Unii erau chiar responsabili cu „morţii”. N-am înţeles niciodată ce înseamnă asta.

Serile semănau mult cu tradiţionalele „priveghiuri”, pe care eu, personal, nu le cunosc decît vag şi mai degrabă din poveştile cunoscuţilor din afara comunităţii noastre. Oamenii se strîng. Vin îmbrăcaţi sobru şi curat. Ţinuta e obligatorie. Asta era, practic, uniforma noastră, deci nu făceam decît să ne luăm hainele cu care mergeam la biserică. Patriarhii comunităţii, cei mai în vîrstă, erau cheia acestor întîlniri lungi, uneori interminabile. La început se ţineau mici predici, la care ai noştri erau maeştri neîntrecuţi. Cu predicile scurte aveau probleme, pentru că era mai greu să le construieşti. Cu predicile lungi însă aveau un succes care deseori îi surprindea pînă şi pe ei. Uneori, predicile acestea fără sfîrşit erau o adevărată piatră de încercare pentru noi, mai ales pentru cei tineri, care-şi pierdeau repede răbdarea. În astfel de întîlniri, lucrurile erau însă mult mai bine cîntărite şi măsurate. Era un fel de regulă de aur: „Mene, mene, techel, upfarsin”. Adică „numărat, numărat, cîntărit şi împărţit”, cum era scris şi pe peretele din odaia ospăţului lui Belşaţar, amintită în Cartea lui Daniel, capitolul 5, versetul 25. Încă n-am uitat. Dar oare aşa ceva se uită?

Cînd eram mic, cel mai fascinant la aceste evenimente mi se părea întîlnirea cu mortul, care pentru un copil are un efect emoţional puternic. Un amestec de teamă şi mister, întîlnirea cu mortul are un efect destabilizator în copilărie. Emoţia pe care ţi-o produce mortul devine obsesivă, repetitivă şi te urmăreşte mult timp. Este, poate, prima mare întîlnire care produce astfel de emoţii. Sînt eliberate nişte sentimente şi semne de întrebare pe care nu le poţi controla, ele devenind greu de suportat.

Părinţii încearcă de obicei să-şi protejeze copiii de întîlnirea cu moartea. În lumea modernă în care am trăit noi şi mai ales în cea în care trăim astăzi, moartea aproape că e scoasă din viaţa copiilor. Moartea adevărată, întîlnirea cu mortul real, nu cea din filme. Eu cred că este o mare greşeală. Moartea nu trebuie exclusă din viaţa copiilor. Ei trebuie să se obişnuiască de mici cu ea. Face parte din viaţa noastră obişnuită. Trebuie să o tratăm ca atare, chiar dacă sîntem nepregătiţi şi neputincioşi în faţa ei. În faţa morţii, toţi sîntem pînă la urmă nepregătiţi, fie că sîntem copii, fie că sîntem maturi. Cei în vîrstă probabil sînt cei mai nepregătiţi. La noi, regula de aur spunea că toţi trebuie să fim pregătiţi de moarte în aceeaşi măsură. Dar cum?

Să revenim la poveste. Mă impresionau mai mult decît mortul povestirile bătrînilor. Deodată descopeream o altă faţă a lor. Acum povesteau lucruri pe care nu le mai auzisem niciodată. Erau poveşti din alte lumi. Erau întîmplări din viaţă. Din viaţa lor şi a mortului. Toate povestirile se legau într-un şir interminabil de fabule cu tîlc. Doar aici aflam istorii pe care nu aveam să le mai aud altundeva. Nici în cărţi, nici în filme nu aveam să regăsesc acele lucruri fascinante. În faţa mortului, poveştile bătrînilor mei erau incredibil de fascinante pentru mine.

Mai cîntam. Ne plăcea să cîntăm. Aveam un repertoriu aparte pentru astfel de seri. Cîntările erau mai languroase, în acorduri minore, mai blînde. Cîntam despre lumea pe care o părăsim pentru a găsi o lume mai bună. Mai dreaptă. Care ne aşteaptă, dar pentru care avem de dus o bătălie. O astfel de lume nu se cucereşte uşor. Toată viaţa noastră era o pregătire şi o luptă continuă pentru a o cuceri.

Doar femeile se tot învîrteau încolo şi-ncoace. Ele aveau mereu ceva de făcut. Aveau de organizat ceva.

Se mai opreau din cînd în cînd din alergat. Mai ascultau cîte o poveste, mai cîntau. Uneori povesteau întîmplările lor, care aveau o cu totul altă textură. După care iar se apucau de umblat încolo şi-ncoace. Erau femeile familiei şi cele care aveau responsabilităţi. Ele făceau lucrurile nevăzute pe care se sprijinea totul. Asta nu aveam însă de unde să ştiu atunci. Cînd eram mic, mă fascinau doar poveştile. Şi doar noaptea tîrziu ne retrăgeam spre case, pentru ca a doua zi s-o luăm de la capăt.

În ultima zi, a înmormîntării, totul căpăta o altă faţă. Se intra în ultima fază de luptă. Înmormîntările noastre aveau ceva din cele pravoslavnice, care impresionau vizual şi muzical. În satele şi oraşele mici de provincie, aceste marşuri funerare le puteţi vedea şi astăzi chiar dacă şi-au pierdut din strălucirea şi puterea de altădată. Diferenţa dintre marşurile noastre funerare şi cele ale pravoslavnicilor, ca să nu mai spun de cele ale laicilor, era imensă. Era ca deosebirea dintre o armată de mercenari adunată la întîmplare şi marşul unei armate profesioniste, adunată din convingere şi dedicată trup şi suflet unei bătălii pe viaţă şi pe moarte. Dacă pentru ei cînta un popă şi un dascăl, mai bine sau mai rău, cu o fanfară de ocazie, la marşul nostru toată comunitatea cînta, din toţi rărunchii, pentru a zgudui lumea din jur.

Marşurile funerare erau probabil cea mai impresionantă şi mai importantă întîlnire a sectei noastre cu „această lume”. Era cea mai impresionată ieşire a noastră în spaţiul public. O întîlnire directă, în cea mai intimă postură a noastră, cu o lume pe care nu o cunoşteam prea bine şi care nu ne cunoştea deloc.

Ieşeam în public într-o postură pe care ne-o permiteam numai în casele şi bisericile noastre. Acum însă, lumea trebuia să ne vadă. Ne afişam aşa cum sîntem. Aveam de trecut o barieră importantă, un examen dur, pentru că ne dezgoleam în faţa inamicului, fie că se numea lume, biserică majoritară sau stat.

Prin satele şi orăşelele de provincie din Bugeac, lungi şi prăfuite, pe străzi, în arşiţa soarelui de august sau a viscolului de februarie, sub legionari, stalinişti sau brejnevişti, noi ştiam o singură partitură. Ieşeam cu toţii, mulţi, puţini, şi porneam în marş spre cimitir, cu un cîntec funebru, de luptă, interpretat impecabil pe mai multe voci. De obicei străbăteam aşa kilometri întregi, fiindcă cimitirul era situat, cel puţin după anii ’60, undeva la marginea localităţii. Mergeam şi cîntam.

Şi asta nu era tot. La fiecare colţ de stradă, dar absolut la fiecare colţ, ne opream, iar unul dintre patriarhii noştri rostea o predică adresată de regulă celor care se opreau pe marginea drumului să se uite la noi ca la nebuni. În liniştea zilei se vedea şi se auzea deodată ceea ce nici un ochi de pe aici nu văzuse şi nici o ureche nu auzise. Aşa ceva era greu de imaginat, nemaîntîlnit, din altă lume. Toţi ne priveau uimiţi, descumpăniţi, iritaţi. Iar noi ne vedem de marşul nostru, de predica noastră, de viaţa noastră.

Noi ne vedeam de ale noastre, dar nu şi „ei”. Nu toţi îşi vedeau de-ale lor. An de an, epocă de epocă, timp de aproape un secol ne-am văzut de ritualul nostru de îngropare a morţilor. A plecat ţarul, au venit bolşevicii, au plecat rusii, au venit românii, au plecat legionarii şi fasciştii, au venit staliniştii şi brejneviştii, s-au retras pravoslavnicii şi au venit ateii, am schimbat căruţa pe bicicletă, bicicleta pe motocicletă, am început să mergem cu maşina şi cu trenul, să zburăm cu avioane, noi însă ne vedeam de înmormîntări. De o sută de ani la fel. Cîntam cu aceeaşi convingere şi predicam cu aceeaşi patimă. Toţi ne priveau cu aceeaşi uimire, cu indignare şi dispreţ.

Puterea însă ne privea cu multă îngrijorare. În acest ritual, noi nu mai eram sectanţii retraşi, neştiuţi şi neînţeleşi de nimeni. În acest marş, noi ne arătam lumii, puterii într-o manieră directă şi radicală. Acum nu mai eram în spaţiul nostru, nu mai eram la margine, eram în spaţiul lor, spaţiul public, al tuturor. Spaţiul tuturor, dar nu şi al nostru. Era, poate, singura dată cînd cuceream atît de vizibil locul pe care-l gestionau doar ei. Cîntam şi ne spuneam povestea, crezul, problemele în lumina zilei, public. Şi toţi erau nevoiţi să ne asculte, să ne vadă. Nimeni nu ne putea ignora. Cu atît mai mult puterea, Cezarul.

Şi nu ne ignorau. Legionarii, după cum am povestit, au fost cei mai duri, fiindcă au reuşit să ridice, cu furie şi ură, toată societatea împotriva noastră. Fiecare om, fiecare cetăţean, mare sau mic, bătrîn sau copil, bărbat sau femeie, era asmuţit asupra noastră. Eram trădătorii, mai răi decît străinii reprezentaţi de evrei. Atunci ni s-a rezervat un loc. Locul nostru era în afara societăţii. Comuniştii însă au fost ceva mai înţelegători. Ei asmuţeau doar parţial societatea asupra noastră, arătînd cu degetul spre noi, ca spre nişte atavisme ale unei lumi vechi. Ne mai închideau din cînd în cînd, ne treceau sistematic prin arestări şi lungi procese, îndreptate mai ales împotriva liderilor noştri.

Treceam însă peste aceste încercări uşor, chiar dacă unii se mai poticneau. Ce poţi să le faci unor oameni care se bucură cînd mor? Ce poţi să le faci unor nebuni care nu se tem de moarte?

Multe dintre aceste ritualuri se terminau cu veşnice procese, interogatorii interminabile pentru majoritatea bătrînilor noştri. Uneori se lăsa cu arestări sau amenzi foarte mari. Noi însă ne vedem de morţii noştri, de ritualurile noastre. Şi abia atunci începeam să fim fericiţi. Pentru că aşa eram educaţi: a fi persecutat, a suferi este cea mai mare fericire care i se poate întîmpla unui sectant. Şi ne îngropam morţii la marginea cimitirului, locul pe care ni-l rezervaseră legionarii şi care a rămas şi acum „locul sectanţilor”, undeva, departe de majoritate, ascunşi, ca să nu „spurce locul sfînt”.

Astăzi privesc spre vremurile acelea cu o anumită confuzie. S-au schimbat mult lucrurile. Acum vorbim de alt joc, alţi jucători şi alţi eroi. Despre sectanţi se ştie foarte puţin. Ei nu spun nimic, ceilalţi nu sînt interesaţi de ei. Se ignoră sau se urăsc, în cel mai bun caz. Şi azi ei sînt însă un mister pentru mine.