Despre legionari şi cimitirul-ghetou

Iacov s-a sculat dis-de-dimineaţă, a luat piatra pe care o pusese căpătîi, a pus-o ca stîlp de aducere aminte şi a turnat untdelemn pe vîrful ei.

Geneza 28:18

Cît de diferită este memoria oamenilor? Cît de diferit funcţionează ea? Sînt surprinzătoare aceste diferenţe. Fiecare individ reţine altfel evenimentele din viaţa lui decît cel de lîngă el. Asta poate pentru că fiecare trăieşte şi înţelege altceva? De grupuri şi pături sociale ce să mai vorbim? Cît de diferit trăim noi viaţa cotidiană, tot ce se întîmplă în jurul nostru? Aceleaşi întîmplări istorice sînt trăite şi percepute într-un fel de ţărani şi cu totul altfel de muncitori, într-un fel de intelectuali şi cu totul altfel de funcţionari sau dregători. Cu toţii trec prin aceleaşi evenimente sociale, politice şi economice atît de diferit, încît, dacă am încerca să construim o singură istorie oficială a unui eveniment, nu am reuşi decît să încropim o poveste în care nu se regăseşte nici una dintre aceste categorii. De aceea, cum bine ştim cu toţii, istoria oficială nu e decît varianta, uneori adevărată, alteori falsă, propusă de cel care o scrie, cel puternic, cel care a învins. Celelalte voci, nedreptăţite, sînt voci pe care azi nu le mai auzim. Au dispărut în neant. Auzim doar vocea arogantă, plină de ifose, a unor intelectuali care scriu pentru dregătoriile şi cezarii vremurilor noastre.

Dacă vreţi însă să înţelegeţi cel mai bine istoria, nu mergeţi niciodată pe variantele oficiale şi mai ales nu aplecaţi urechea la cronicarii vremurilor, cei care sînt plătiţi de dregători pentru a croşeta o variantă oficială. Acolo nu veţi găsi nici adevărul şi nu vă veţi regăsi nici pe voi şi nici grupurile din care faceţi parte.

De multe ori însă, din păcate, cei care sînt excluşi din acea istorie o citesc, o adoră şi se supun tocmai pentru că vor să ajungă şi ei acolo sus. Visează să devină şi ei stăpîni şi se amăgesc citind şi luînd minciuna drept adevăr. Dacă vreţi totuşi să înţelegeţi cu adevărat sensul evenimentelor dintr-o perioadă istorică, cercetaţi grupurile marginale, cei care au, poate, cel mai acut simţ al istoriei şi al realităţii. Istoria povestită de cel vînat este mult mai adevărată decît cea povestită de vînător. Vînatul trăieşte şi citeşte istoria prin prisma morţii, prin prisma ultimei clipe din viaţă, a speranţei că se va putea salva. Pentru a se salva însă trebuie să vadă şi să înţeleagă totul. E ultima lui şansă. Vînătorul citeşte şi trăieşte istoria doar prin prisma puterii de a apăsa pe trăgaci şi de a visa la ospăţul ce-l aşteaptă. Un simplu foc şi acelaşi ospăţ al ignoranţei şi îmbuibării autosuficiente. Cine oare înţelege şi trăieşte mai multe? Cine e mai aproape de adevăr? Cel care vînează sau cel vînat?

În acest sens, sectaţii sînt o mină de aur. La ei, istoria miroase a praf de puşcă. Acolo poţi lua pulsul realităţii, al istoriei mici şi mari. Nu doar de la ei însă. Îi mai avem şi pe bandiţi, şi pe evrei, şi pe ţigani, şi pe femei, şi pe bolnavi, şi mulţi alţi străini şi marginali care hălăduiesc prin preajmă. Oare de ce Isus era mereu înconjurat de aceştia?

De la bătrînii mei am aflat despre una dintre cele mai tragice perioade ale istoriei trăite de ei, în privinţa căreia eu îmi formasem o părere idilică, romantică şi de care eram fascinat, pentru că citisem istoria oficială din cărţile intelectualilor la modă. Nu vorbesc nici despre perioada brejnevistă, nici despre cea ţaristă sau mai ştiu eu care epocă mai liniştită şi mai aşezată. Mă refer la perioada interbelică din România, care în imaginarul nostru colectiv a rămas ca „epoca de aur”. Aceasta a fost, fără îndoială, „epoca de aur” pentru o mînă de dregători, afacerişti, intelectuali şi birocraţi.

Pentru comunitatea noastră a reprezentat însă cel mai dur şi mai monstruos interval de timp, care a lăsat în memoria grupului nostru o rană adîncă ce sîngerează şi astăzi, după atîţia ani. Da, nu epoca stalinistă cu oroarea ei fără margini şi cu maşinăria de produs cadavre a fost cel mai negru moment al nostru, ci perioada interbelică. E un adevăr greu de acceptat astăzi.

Poate sună prea dur. Pentru mine cu siguranţă aşa a sunat. M-a nedumerit profund această constatare. Eu eram convins că nimic nu poate fi comparat cu epoca stalinistă. Toate informaţiile indică însă că aceasta a fost cea mai întunecată epocă prin care a trecut comunitatea noastră, dacă excludem „marea foamete” şi războiul, care oricum sînt stări excepţionale şi care ne-au testat în mare măsură limitele umanităţii. Astfel de manifestări există însă – e drept, sporadic – peste tot şi în toate perioadele, indiferent de regim.

Să începem cu începutul. În ianuarie 1918, după haosul produs de Revoluţia Bolşevică, gubernia Basarabia îşi proclamă independenţa, iar în martie devine parte oficială a României. După o perioadă de schimbări confuze, noul regim începea să-şi intre în drepturi şi să-şi impună propria administraţie şi propriile reguli. Oamenii simpli îşi vedeau de treaba lor şi se bucurau că au scăpat de haosul care se anunţa în fostul imperiu ţarist şi de Războiul Civil ce cuprinsese toată vecinătatea de est. Veştile ce veneau de dincolo de Nistru erau tulburătoare şi atunci pacea şi stabilitatea din noua ţară erau preferabile. Mai exista şi fobia antibolşevică ce făcea furori pe atunci în regiune.

Primele schimbări în orăşelele şi satele din Bugeac erau mai degrabă administrative şi legate de forţele de ordine. Peste noapte, în satele şi orăşelele din zonă au apărut feţe noi, cu un grai foarte diferit cie cel al localnicilor şi cu nişte obiceiuri şi haine neobişnutie pentru cei de-ai locului. Înţeleg, din ce îmi povestesc ai mei, că, după o lungă administraţie rusească, administraţia românească era foarte diferită. Cel puţin aşa o percepeau ei.

Au plecat ruşii şi au venit românii, mare schimbare a avut loc, comenta ironic prietenul bunicului meu, care era foarte slobod la gură. Era mai dulce bătaia luată de la jandarmul român, că măcar înţelegeai ce spune şi de ce te bate şi te înjură. Pe rus nu-l prea înţelegeai, continua el. Că-i român, că-i rus, biru-i bir, trăgea el concluzia.

Din acea perioadă de început au rămas nişte amintiri paradoxale. Pe de o parte, avem o imagine plină de respect faţă de ceea ce se va numi în limbajul popular „şcoala românească” sau „patru clase la români”. Deseori auzeai cîte un bătrîn spunînd cu mîndrie: „Măi, eu am făcut patru clase la români, nu-mi da tu lecţii!”. Sintagma „patru clase la români” a rămas în folclorul din Basarabia ca semnul suprem al calităţii în educaţie. E adevărat că toţi îşi amintesc şi de bătăile din şcoli, unde pedeapsa corporală era la ordinea zilei, însă asta nu ştirbea cu nimic respectul pe care-l aveau pentru cele „patru clase la români”. Toţi ai mei născuţi în perioada interbelică au trecut prin această faimoasă şcoală. Nivelul alfabetizării era însă destul de scăzut, din simplul motiv că mare parte din populaţia de ţărani refuza să-şi dea copiii la şcoală, pe care o considerau un lux. Pe atunci, copiii erau o forţă de muncă absolut necesară în economia ţărănească, iar încercarea statului de le impune şcolarizarea copiilor o priveau ca pe un rău care le destabiliza viaţa aşezată după ritmul muncii la cîmp şi al treburilor din gospodărie. Şi nu prea se ofereau compensaţii în acest sens. Statul român interbelic nu a reuşit să rezolve problema educaţiei, Basarabia rămînînd una dintre regiunile cu cel mai înalt nivel de analfabetism ale României Mari.

Pentru sectanţii mei, lucrurile erau mai simple, pentru că educaţia se făcea în cadrul comunităţii şi încercarea statului de a-i educa pe copii era considerată un ajutor necesar şi bine-venit, dar care trebuie privit cu suspiciune. Educaţia se face în familie şi în biserică, asta era regula noastră de aur.

Pe de altă parte, noua administraţie, românească, era percepută ca străină, deşi România se prezenta ca un stat al tuturor românilor, inclusiv al basarabenilor, pe care în discursurile oficiale îi numea „fraţi” şi cărora le spunea că i-a salvat de jugul ţarist rus sau de „ciuma bolşevică”. Din acest motiv s-a ajuns la o adevărată situaţie de conflict între noua administraţie şi locuitorii satelor şi orăşelelor de la noi. Oare de ce?

Am încercat de multe ori să vorbesc cu ai mei, cei mai în vîrstă, despre perioada interbelică şi despre felul cum vedeau ei lucrurile atunci. Întotdeauna porneau de la o constatare ironică, devenită aproape o metaforă a modului în care înţelegeau ei schimbările de putere de atunci. „Ştii cînd ne-a fost cel mai bine nouă, basarabenilor? Cînd ruşii plecaseră, iar românii încă nu veniseră...” Aproape toţi cei cu care am vorbit mi-au oferit acest raţionament, devenit folclor. Aveau mai ales o amintire foarte clară despre reprezentanţii puterii „aduşi la noi să ne conducă” şi despre jandarmul satului „adus să ne bată”. Toată lumea, chiar dacă nu luase niciodată bătaie de la „jandarmul român”, îl vedea mai străin decît pe „soldatul rus”, devenit o prezenţă obişnuită în ani de convieţuire. Îi deranja vorba, comportamentul, felul lor de a fi. Îi deranja tot ce ţinea de această nouă administraţie.

Populaţia băştinaşă nu avea să se obişnuiască niciodată cu această administraţie „adusă din România să ne conducă”. Asta a fost poate una dintre cele mai proaste decizii ale puterii de la Bucureşti în politica de administrare a Basarabiei. A tratat acest spaţiu mai degrabă ca pe o colonie. Oamenii simpli nu pot fi prea uşor amăgiţi, pentru că au un simţ foarte acut al realităţii. Mai ales cînd e vorba despre putere.

Cum e posibil să schimbi administraţia din sate şi orăşele cu oameni aduşi din regiuni unde realitatea este percepută cu totul altfel, care nu cunosc cutumele locului, care vorbesc o limbă cu o sonoritate foarte diferită şi care se percep singuri drept străini? Nu am înţeles niciodată de ce nu au implicat mai mult populaţia locală în administrarea regiunii, chiar dacă asta ar fi dus la un control mai slab al acesteia... Dar nu aceasta e tema poveştii noastre.

În mentalul colectiv, administraţia românească din perioada interbelică a rămas „ceva străin”. În acest sens, administraţia sovietică a fost mult mai eficientă şi a reuşit să mobilizeze populaţia din interior spre a o folosi în aparatul său de administraţie şi control, iar în anii ’60-70 a construit o nouă elită pe toate palierele, formată din populaţia autohtonă ce mai tîrziu avea să se răzvrătească şi să contribuie la distrugerea regimului care a format-o.

Acesta era contextul general în care trăiau ai mei în raport cu noua putere. Nu erau cele mai tragice lucruri care se puteau întîmpla într-o zonă obişnuită cu schimbările de putere şi regimuri. Pentru ei contau viaţa de zi cu zi şi pîinea pe care puteau să le-o aducă seara copiilor. Pentru ai mei însă, lucrurile erau ceva mai complicate, deoarece nu pîinea era pe primul loc.

Greul aveau să vină abia în anii ’30, în special la finalul acestei perioade. La început, noua administraţie îi tachina pentru că sînt „ruşi”, comunitatea noastră fiind destul de pestriţă din punct de vedere etnic, iar limba rusă era des folosită în zonă. Aceasta era lingua franca pe teritoriul acela atît de mic, dar care era un adevărat Babel lingvistic şi religios. Acest lucru era însă inacceptabil pentru o administraţie nouă ce trimisese oameni de pe la Craiova, care nu văzuseră în viaţa lor lipoveni, evrei, găgăuzi, nemţi, elveţieni, tătari, ruşi, ucraineni şi moldoveni convieţuind, majoritatea fiind şi de religii diferite. Iniţial, sectanţii noştri nu ieşeau prea mult în evidenţă. Pe noua administraţie toate acestea o deranjau însă, pentru că nu puteau fi ţinute în frîu aşa cum credea ea de cuviinţă. De aici au izbucnit o mulţime de conflicte.

Vremurile negre erau abia la început. De fapt, nu erau negre, ci verzi, pentru că administraţia românească şi noii lideri din zonă începeau să poarte cămăşi tot mai verzi ce aveau să devină o adevărată obsesie pentru mulţi.

Acest element de noutate era straniu pentru zona noastră, în care diversitatea etnică şi religioasă era un lucru firesc, iar asocierile pe grupuri şi comunităţi se făceau pe cu totul alte criterii decît cele propovăduite de ei. Cuvinte precum sînge, neam, patrie începeau să fie tot mai des auzite, iar regulile pentru cei ca noi erau tot mai aspre.

Alor mei li s-a interzis să se mai adune pentru slujbele religioase sau în orice alt scop religios. Sînteţi români şi trebuie să mergeţi la biserica ortodoxă din sat. Orice altă formă de întîlnire religioasă este interzisă, iar dacă nu vă veţi supune, veţi fi pedepsiţi, i-a anunţat jandarmul care mai nou începuse să umble prin sat însoţit de un activist legionar călare.

Vestea a părut la început un soi de glumă. Ai mei erau obişnuiţi cu diverse restricţii, pentru că sectanţii nu erau priviţi bine nici pe vremea administraţiei ţariste. Interzicerea „oricărei forme de întîlnire” era însă deja prea mult şi nici nu li se mai impusese vreodată să meargă la biserică. Au primit însă instrucţiuni simple: sînteţi români, deci sînteţi pravoslavnici şi veţi respecta toate rînduielile bisericii majoritare.

Ce părere aveau ai mei despre biserica pravoslavnică? Orice sectant cît de cît educat şi care-şi asumă credinţa are convingerea fermă că ortodoxia este de fapt un soi de păgînism cu elemente creştine. Chiar dacă e învăţat să-l respecte pe aproapele său, „să-l iubească ca pe sine însuşi”, pentru el, ortodoxia este de esenţă păgînă: de la ritualuri, de la biserică şi icoane pînă la comportament. De aceea, datoria lui intimă şi sinceră e de a-l salva pe pravoslavnicul de lîngă el. Aşa a fost crescut şi educat fiecare copil sectant. Şi aşa va rămîne pînă la moarte, pentru că o astfel de convingeri bine înrădăcinate, dobîndite în copilărie, sînt greu de schimbat. Eu şi astăzi, după ce am citit şi am aflat cam tot ce se putea în materie de teologie, cînd am atîţia prieteni ortodocşi şi am trecut printr-un profund sistem de reevaluare a grilelor religioase, fiind mai aproape de agnostici elecît de sectanţii mei, am îndoieli serioase legate de creştinismul ortodox. Şi îmi dau seama că aceste îndoieli de acolo vin. Sînt înrădăcinate în copilăria şi educaţia mea.

Fireşte, vorbele legionarilor nu au prea fost luate în serios de cei din comunitatea mea, care au continuat să-şi vadă de întîlnirile lor. Viaţa lor paşnică nu avea să dureze însă foarte mult, pentru că în anii ce au urmat aceasta s-a transformat într-un adevărat calvar.

— Şi totuşi, de ce interdicţiile şi violenţa legionarilor au fost, după voi, mult mai dure decît cele staliniste? căutam eu explicaţii de la bătrînii mei.

Un unchi mi-a povestit odată această întîmplare:

— Comunitatea noastră a pătimit mult şi a cunoscut multă violenţă. Nu ne mai speriem noi aşa uşor. Nu ne mai sperie nici lagărele de concentrare, puşcăriile şi greutăţile pe care le putem întîmpina. Cu regimurile de tot felul ne-am obişnuit repede şi am învăţat cum să ne comportăm şi să găsim soluţii. Am stat în puşcărie sub ţar, sub ruşi, sub comunişti. Toate puterile ne-au băgat în puşcării. Ce au reuşit însă legionarii nu a reuşit nimeni, nici măcar Stalin, cu tot aparatul său de propagandă şi violenţă. Legionarii au izbutit mai întîi să întoarcă împotriva noastră nu doar tot aparatul represiv al statului, ci şi populaţia. Nu e nimic mai violent decît o comunitate, în totalitatea sa, care se întoarce împotriva unui mic grup. Poţi să suporţi cea mai mare violenţă a unui regim, însă, cînd simţi că cel de alături e solidar cu tine, în neputinţa ta devii puternic, ţi-e mai bine, mai uşor. Uneori aproapele se solidarizează cu tine doar din priviri, dar tu o simţi şi înţelegi că nu eşti singur şi capeţi puteri să mai rezişti, însă, cînd restul lumii te urăşte, te arată cu degetul şi nu ai unde să te ascunzi, nu ai un gram de solidaritate umană lîngă tine, ci doar ură şi blestem, atunci te apucă disperarea. Atunci îţi seacă speranţa şi îţi pierzi controlul şi credinţa. Nu crezi că ura poate cuprinde tot, dar, cînd vezi că ea devine întuneric care se înstăpîneşte, atunci şi tu intri în întuneric şi nu mai ai putere să luminezi cît de puţin. Atunci cînd tu şi familia ta nu puteţi ieşi în stradă, atunci cînd copiii tăi sînt loviţi cu pietre pentru că sînt altfel, cred altfel decît majoritatea, totul devine insuportabil. Excluderea totală din comunitate, ura înverşunată îndreptată împotriva noastră nu am trăit-o sub Stalin. Acolo luptam cu un monstru puternic, cu o forţă copleşitoare, dar întotdeauna simţeam căldura celor din comunitate, deşi ascunsă sub multe straturi de frică şi disperare. Aici, sub legionari, ne simţeam goi şi neputincioşi în faţa mulţimii care ne huiduia şi ne arăta cu degetul. Erau oameni pe care-i cunoşteam şi îi iubeam. Aceeaşi comunitate s-a comportat într-un fel sub Stalin şi altfel sub legionari. Acesta e paradoxul. Noi eram „izgoi”, străini, ca şi evreii. Şi ei au trecut prin acest proces al urii colective. În acest caz, putem spune că noi eram „cei aleşi” dintre „izgoi”. Noi, sectanţii, eram trataţi mai „special”, pentru că, dacă ei erau „izgoii”, străini, veniţi de nu se ştie unde, din alt neam şi altă rasă, altă religie şi cultură, noi eram trataţi ca „izgoii noştri”. Iar „izgoii noştri” au o vină şi mai mare, pentru că sînt altfel nu din cauza faptului că s-au născut diferiţi, ca evreii, ci pentru că au ales să fie diferiţi. Pentru că, aşa cum interpretau ei, au ales să trădeze „sfintele valori ale neamului şi ale adevăratei credinţe”. Iar acest lucru nu se iartă. Căci, dacă de evrei poţi scăpa prin ghetoizarea şi omorîrea lor, pentru sectanţi moartea este prea puţin. Moartea nu e cel mai înfricoşător lucru. Mai ales în cazul sectanţilor, pentru care moartea e doar ultima staţie în drumul spre fericirea finală şi veşnică. Suferinţa şi moartea sînt doar exerciţii finale ale salvării. Sînt lucruri mult mai groaznice decît moartea, iar aceste lucruri le-au trăit ei în perioada legionară: interdicţii peste interdicţii, pedepse corporale permanente, umilinţe publice regulate. Ne-au botezat pînă şi copiii cu forţa... Şi mai e ceva, îmi povesteşte bătrînul meu, ce nu a făcut nici o putere şi de care nu s-a atins nici măcar Stalin. Legionarii s-au atins de moarte. Nimeni, niciodată, nu a îndrăznit să se atingă de felul în care ne plîngem sau ne îngropăm morţii, de ritualurile religioase şi ce om mai avea noi acolo. Indiferent de regim, indiferent de puterea politică, fiecare îşi îngropa şi îşi plîngea mortul aşa cum ştia el şi cum credea de cuviinţă. Moartea era un subiect tabu pentru putere. Era o zonă liberă pentru cel care îşi plîngea şi îşi îngropa mortul. Legionarii au încălcat această lege nescrisă şi au intervenit în ritualurile morţii. Ei au fost primii şi ultimii, pînă acum, care ne-au interzis să ne îngropăm morţii, pentru că noi eram atît de degradaţi în ochii lor, încît spurcam pînă şi pămîntul în care îi înmormîntam. Noi nu aveam ce căuta în cimitir: în ochii lor, nu mai eram nici măcar fiinţe umane, nici măcar nişte cîini. Locul nostru a fost în cimitirele de animale, pe cîmp sau în curţile noastre. Singurii solidari cu noi în acea vreme au fost evreii, care ne-au lăsat să ne îngropăm morţii în cimitirele lor. După o lungă luptă şi negocieri, ne-au oferit totuşi un spaţiu. Un soi de „cimitir-ghetou”.

Au trecut anii şi m-am tot gîndit la întîmplările acestea povestite de bătrîni. Au trăit nişte vremuri foarte grele. Cu timpul au reuşit să-şi reabiliteze statutul, relaţiile cu cei din localităţile în care trăiau. A mai trecut şi un război care, în această privinţă, a avut mai degrabă rolul de a vindeca. Localnicii majoritari s-au schimbat şi ei şi s-au trezit din nebunia colectivă care-i copleşise. Au uitat cu totul ce s-a întîmplat. Nimeni nu-şi mai aminteşte. Ba chiar toţi neagă acest capitol din istorie. Poate şi pentru că o astfel de amintire ar fi prea ruşinoasă şi prea dureroasă. Doar cimitirul reţine cu exactitate şi încă mărturiseşte ceea ce s-a impus în acei ani cumpliţi: morţii majoritari sînt la dreapta, morţii sectanţi sînt la stînga. Niciodată nu trebuie amestecate cele două grupuri, nici măcar azi, după atîta timp. Cimitirul ne aminteşte cu exactitate că odinioară a fost trasată o linie între „izgoi” şi localnici, între „trădători” şi adevăraţi, între răi şi buni, iar această linie trebuie să despartă şi să ne facă străini definitiv. Cimitirul-ghetou păstrează şi astăzi vie memoria acestei răni adînci.