Unchiul Ion şi autonomia muncii

Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului decît să intre un om bogat în împărăţia lui Dumnezeu.

Luca 18:25

Noi am fost foarte legaţi de cimitir. În copilărie, cimitirul era parcul şi locul nostru de joacă special. Familia mamei noastre, casa bunicilor şi străbunicilor, era vizavi de cimitir. De el ne leagă o lungă tradiţie de familie şi o mulţime de amintiri şi poveşti. Aici au fost îngropaţi strămoşii noştri, aici am îngropat rude, prieteni şi vecini. Aici am avut de suferit şi am plîns. Aici veneam cu mama să facem curăţenie şi să îngrijim mormintele bunicilor. De aici luau bunicii lemne de foc în cumplitele ierni ale marii foamete. Da, crucile de lemn din cimitir i-au salvat. Aici creştea vara o iarbă frumoasă pe care ne jucam. Cînd mergeam vara la bunici şi treceam prin cimitir, aveam impresia că trecem printr-un parc de distracţii. Mai tîrziu îmi plăcea să merg şi să citesc inscripţiile de pe morminte. Să văd anii şi să-mi imaginez timpurile acelea. Priveam citatele şi dedicaţiile, unele mai stranii decît altele. Cimitirele satelor şi ale orăşelelor sînt nişte minuni şi comori universale. Şi sînt cel mai bun loc de odihnă pentru cei vii.

Cel mai pasionat de morminte şi cimitire a fost însă unul dintre fraţii mamei, unchiul Vanea. Cel mai bun om pe care l-am cunoscut. Avea două pasiuni: maşinile şi cimitirele şi tot ce înseamnă moarte. Era un meşter deosebit. Ştia să repare, să construiască sau să meşterească orice. A fost un copil-minune al tehnicii şi un meşter făurar, cum sînt numiţi la noi astfel de oameni cu mîini de aur. Şi cu un suflet aidoma.

Însă cimitirul şi moartea erau speciale pentru el. Era cea mai serioasă treabă. Morţii erau trataţi de el ca oricare alte persoane, de aceea, cînd vorbea despre ei, aveai impresia că vorbeşte despre singurele persoane încă în viaţă. Gogol, nu altceva.

Pe la 60 de ani a anunţat că e timpul să facă sicrie. Avea şi atelier de tîmplărie şi chiar a practicat o perioadă această meserie. O altă pasiune secundară.

— Maria Vasilevna, te rog să-l iei pe Andrei Ivanovici şi diseară vă aşteptăm la noi, că avem o surpriză.

Aşa începea discuţia cînd unchiul era binedispus. Nimic nu-i strica însă buna dispoziţie vreodată.

— Ce-ai mai pus la cale, Ionică? Întreba mama, ştiind că surprizele şi căile fratelui ei mai mic sînt nebănuite.

Îl iubea foarte mult pentru că îl crescuse de mic şi avusese grijă de el o bună perioadă, cît bunica fusese bolnavă.

Mama l-a luat pe tata după orele de serviciu şi a plecat „în deal” să vadă surpriza. Ajunse la casa fratelui mai mic, casa copilăriei lor, intră şi nu găsi pe nimeni prin curte. Pe uşă, un bileţel pe care scria cu litere mari: MĂ GĂSIŢI ÎN LEMNĂRIE.

Merg ai mei în lemnărie, atelierul lui, şi acolo văd o imagine care le taie răsuflarea. Mama spune că s-a speriat de moarte. Căci despre moarte era vorba. Pe masă stăteau două sicrie noi. În unul stătea fratele ei mai mic, aranjat frumos, dichisit ca un mort adevărat.

— Nu te speria, Maria Vasilevna, n-am murit încă, şopti unchiul meu, fără să deschidă ochii şi fără să se mişte. V-am chemat ca să mă consult cu voi. Cum îmi stă? Totul e bine? Cum vi se pare sicriul? Merge?

— Măi, Ionică, tu vrei să ne bagi în mormînt înainte de timp? Păi, era să-mi stea inima în loc de spaimă...

— Ei, Maria Vasilevna, nu te duci tu aşa repede. Uite, dacă vă place sicriul, vă fac şi vouă săptămîna viitoare cîte unul. Ce zici, Andrei Ivanovici...

Sicriele arătau foarte bine. Din lemn de nuc, bine lucrate, de culoare maronie, date cu un lac mat, avînd o formă clasică, păreau să provină de la cea mai bună firmă de pompe funebre din Odessa. Ele însă erau făcute de mîna unui om cu un talent deosebit la meşteşuguri şi cu o poftă de viaţă de învia şi morţii cu hohote de rîs şi voie bună.

Spre sfîrsitul vieţii a dat şi el puţin în patima beţiei, păcat de moarte pentru comunitatea noastră. A fost marginalizat o perioadă, deşi cei doi fraţi ai mamei făcuseră poate cele mai importante lucruri pentru secta lor: el a dat pămîntul pentru prima noastră biserică, iar celălalt frate, Culaie, a reuşit ce nu a reuşit nimeni pînă la el, şi anume să legalizeze actele clădirii la cele mai înalte instanţe sovietice.

Unchiul meu era un om de aur, ajuta pe toată lumea, la el la poartă era coadă ca la Mecca, aşa cum zicea maică-mea, pentru că oamenii aveau mereu nevoie de ajutorul lui. Avea însă două mici slăbiciuni pe care comunitatea nu i le tolera: nu prea respecta mîncarea cuşer, lucru care-l făcea spurcat pe orice evreu sau sectant veterotestamentar. Şi, din cînd în cînd, „servea cîte un păhărel”, ceea ce era inadmisibil.

Cînd bea cîteva pahare, bunătatea lui devenea excesivă. Dădea şi ceea ce nu avea. Şi mai ales povestea. Nu avea talentul înnăscut al fratelui cel mare, Culaie, însă avea nişte povestiri din copilărie pe care ni le spunea cu atîta umor, încît noi, copiii, îl rugam mereu să ne mai povestească o dată. Unele le auziserăm de zeci de ori, dar noi tot insistam:

— Mai spune-ne o dată cum ai furat pîinea din cancelarie... Hai, mai spune-ne o dată cum ai furat şi ai mîncat grăunţele de porumb din cămara bunicii...

— Ei mă băteau, dar eu mîncam, mîncam şi tot mîncam...

Aşa se terminau poveştile lui.

Mai toate poveştile din copilărie ale generaţiei lor erau legate de mîncare. Erau copiii de după război şi de după tragedia foametei. Aceasta se pare că i-a afectat atît de puternic, încît, toată viaţa lor, toate întîmplările şi evenimentele importante prin care au trecut se învîrteau şi căpătau sens doar în apropierea mîncării.

Deşi îl mai ierta cînd bea cîte un pahar, maică-mea, riguroasă din fire, îşi dădea totuşi seama că în cazul lui „nu merge cu răul, ci cu binişorul”.

— Măi, Ionică, ai mîini de aur, eşti un om de aur, cu un suflet de o bunătate cum nu am mai văzut. Dumnezeu te-a binecuvîntat, dar cum poţi să ne faci tu una ca asta şi să bei vin? Pentru atît de puţin vrei tu să-ţi pierzi sufletul?

— Maria Vasilevna, începea el lungind cuvintele puţin şi zîmbind, nu dispera. Tu crezi că Dumnezeul nostru se împiedică de-un pahar de vin? Ce am păcătuit eu atît de mult? Uite, toţi aceştia care respectă toate legile cu sfinţenie şi nu încalcă o iotă din ce scrie la Scripturi crezi că sînt neapărat sfinţi? Oi, oi, oi, Maria Vasilevna, numai Dumnezeu ne cunoaşte sufletele, gîndurile, vorbele şi faptele. Uite, îţi garantez că eu voi fi primul în Rai. Toţi ăştia de predică, de sînt daţi de exemplu, de se cred sfinţi vor sta la coadă mult în spatele lui Ivan Vasilevici. Eu, dragă Maria Vasilevna, voi fi în primul rînd în Rai. De asta poţi să fii sigură.

— Să dea Dumnezeu să fie aşa, măi, Ionică, că mare păcat de bunătatea ta şi de sufletul tău...

Unchiul era un caz aparte în comunităţile noastre, însă lucrul cel mai important pe care l-a descoperit el şi l-a practicat era raportul cu munca. După întoarcerea din armată, după lungile dezbateri din comunităţile noastre referitor la putere, pînă unde ne apropiem, cît acceptăm şi ce munci putem face şi ce nu putem face, el a fost cel care a înţeles că pentru a păstra o autonomie cît mai mare trebuie să găseşti resurse proprii, să ai o economie independentă de cea pe care ţi-o oferă statul, puterea. Iar el avea aptitudinile necesare, atît intelectuale, cît şi profesionale, pentru a-şi construi această independenţă.

Prima direcţie pe care a dezvoltat-o au fost meşteşugurile. Avea deja cunoştinţe de mecanică destul de avansate, armata sovietică ajutîndu-l în acest sens. Era perioada dezvoltării tehnicii. În jur, toate întreprinderile îşi dezvoltau parcurile auto, colhozurile cumpărau maşini agricole noi, toţi visau să aibă o maşină sau o motocicletă. Totul părea să fie motorizat. Iar oamenii care se pricepeau la maşini şi unelte tehnice erau foarte puţini. Se putea trăi destul de bine elin această meserie. Şi el a fost printre primii oameni din zonă care au avut maşină particulară: faimosul Jiguli 01, botezat de popor Kopeika. A făcut bani buni cu mecanica într-o perioadă relativ scurtă. Fără să lucreze într-o întreprindere sau să fie angajat undeva. Cum am spune astăzi: muncă la negru. Pe atunci, aceste concepte nu existau însă, dar existau altele.

După cum am mai povestit, în comunism a nu munci era o problemă. Accesul la muncă era garantat 100%, iar munca era nu doar o obligaţie, ci şi controlată prin diverse forme de redistribuţie. Nu exista ideea de şomaj sau lipsa locului de muncă. E greu de înţeles astăzi. Nu munca şi locul de muncă erau o problemă, ci nemunca. De ce?

Pentru a începe să devii autonom şi să-ţi construieşti micile afaceri economice, era nevoie de două lucruri: timpul liber şi cadrul legal care să te protejeze. Nu puteai să dezvolţi ceva serios şi de durată mai lungă dacă trebuia să-ţi petreci tot timpul în fabrici sau uzine, opt ore pe zi. Sau să stai undeva într-un birou. Statul comunist însă, spre deosebire de cel actual, nu le permitea cetăţenilor lui să nu fie „încadraţi în cîmpul muncii”. A nu avea un loc de muncă însemna a intra automat sub incidenţa Codului Penal. Astăzi, cînd locul de muncă a devenit un privilegiu şi e tot mai greu să prinzi un post cu salariu decent, este de neimaginat acest lucru. Dar da, în ţările comuniste exista o lege foarte aspră care trimitea direct în puşcărie pe oricine nu dorea să aibă un loc de muncă.

La începutul anilor ’60 apare o lege nouă care pune problema tranşant: cine nu munceşte este condamnat penal şi pedepsit. Pentru prima dată, a nu munci devine o formă de încălcare a legii, o faptă care se pedepseşte penal. Denumirea infractorului va fi tuneiadeţ, iar fapta, tuneiadstvo. Cuvîntul tuneiadstvo are o încărcătură foarte grea şi va deveni şi mai semnificativă ţinînd cont că legea se va aplica pînă în 1991, cînd această categorie va fi înlocuită de şomer, dar cu o semnificaţie total diferită. Tuneiadstvo e un cuvînt complicat care vine pe filieră religioasă şi e un soi de „a mînca din daruri”, „a mînca fără plată”. Aici, acest cuvînt avea sensul de leneş şi „trîntor social”, „parazit social”, cel care trăieşte şi parazitează alţi oameni sau grupuri sociale. Acest nou grup social bine identificat şi definit devine în urma unui amplu proces propagandistic unul dintre cele mai urîte şi mai condamnate grupuri sociale din URSS. Să ajungi în acest grup nu era deloc complicat, ba chiar foarte simplu.

Accesul la forţa de muncă, după cum spuneam, era destul de uşor şi în mare parte mecanismul era construit în aşa fel încît instituţiile statului te pregăteau şi te puneau la locul de muncă pentru care aveai aptitudini sau pe care îl considerau necesar. Locul de muncă era predeterminat şi reglementat de reguli simple. Variaţii şi libertăţi mari nu existau, dar nici nu rămîneai fără loc de muncă. Pe diverse sectoare însă, dinamicile erau diferite. Şansa să rămîi fără loc de muncă era aproape de zero. Asta făcea parte din logica ideologiei şi sistemului. Contractul social era simplu: tu renunţai la o parte din libertăţi şi deveneai loial, iar statul îţi garanta un loc stabil şi sigur de muncă.

Dacă la locul de muncă făceai probleme ori apăreau blocaje în relaţiile cu superiorii sau, mai grav, intrai în conflicte politice, atunci lucrurile se complicau. Se putea ajunge chiar la situaţii tragice. De ce? Pentru că, deşi te orientai spre alte sectoare de producţie sau îţi schimbai locuinţa, regimul avea puterea să urmărească traiectoria ta în funcţie de gravitatea problemei şi de interesul faţă de o persoană dată. În general, acest control se extindea asupra celor care încălcau grav zonele politice. După anii ’60 însă, încălcarea regulilor economice erau pedepsite mai aspru decît cele politice. Regimul putea foarte uşor să creeze o situaţie în care nimeni să nu te mai mai accepte pe un loc de muncă banal şi atunci automat intrai sub incidenţa legii care te învinovăţea de tuneiatdstvo. Atunci puşcăria era garantată.

În această zonă de risc maxim şi în acest tip de conflict intrau cu preponderenţă două categorii sociale : bandiţii care nu acceptau să muncească şi sectanţii mei, care-şi construiau o lume paralelă. Să rămînem la „ai mei”. Pe de o parte, ei aveau nevoie de timp liber, nu doreau un loc de muncă „la stat” pentru a avea timp să-şi construiască micile afaceri în zona gri. Pe de altă parte, a nu avea un loc de muncă te arunca automat în puşcărie. Şi atunci ce făceau ei? Au găsit o soluţie ingenioasă printre formulele pe care le oferea statul: munca în zonele cele mai marginale. Ce însemna asta? Erau un număr imens de locuri de muncă nu foarte bine plătite, dar care ofereau enorm de mult timp liber cu responsabilităţi minime. De exemplu, munca de paznic. Şi paznic nu la întreprinderi, unde sînt răspunderi mari, ci la grădiniţă. Acolo trebuia să fii prezent doar noaptea, o noapte la trei zile. Douăzeci şi patru de ore erai acolo, unde nu făceai decît să te odihneşti, şi trei zile erai liber. Dacă acest loc de muncă îl împărţeai cu un „frate” din comunitate, atunci aveai o libertate şi mai mare. Dacă nu, te puteai înţelege cu colegul, oferindu-i o parte din venitul tău, şi el te putea înlocui cînd aveai nevoie. Ideea era simplă: principalul lucru era să fii acoperit legal în faţa statului şi să ai timp liber. Acoperire legală şi timp, asta oferea acest tip de loc de muncă. Ba mai mult: aici era o zonă în care regimul sovietic nu mai avea nici un interes şi putere de control. În acest tip de locuri de muncă se refugiau o mare parte dintre sectanţi, disidenţi, artişti şi chiar bandiţi. În anumite perioade circula un întreg folclor conform căruia cei mai deştepţi oameni lucrau atunci la „katiolinaia”, faimoasele cazangerii de cartier sau de bloc. Aici era locul lor de refugiu. Puterea, fie ea şi comunistă, nu este interesată de periferie, de margine, şi nici nu are capacitatea să-i controleze pe aceşti marginali ai societăţii. Poate de aceea aici au apărut cele mai importante fenomene antiputere.

Să revenim la unchiul meu. El a găsit varianta ideală: acoperire legală, timp liber şi organizarea unei forme de muncă alternativă care să aducă resurse suficiente. Care era soluţia lui? Care erau locurile de muncă ce ofereau cel mai mult timp liber, cu obligaţii şi efort minime? Păi, de exemplu, paznic la grădiniţă. Aici nu făceai carieră. Nu făceai avere. Nu cîştigai prestigiu. În schimb, aveai acoperire legală, erai departe de putere, nimeni nu te căuta şi erai în definitiv liber. În cîţiva ani, toate aceste posturi de paznici, fochişti, portari la diverse instituţii publice pe care „lumea” nu le dorea le luaserăm în primire noi.

În paralel însă, noi învăţam meserii şi le făceam cu îneleletnicire şi profesionalism. Aveai nevoie de un meşter bun, te duceai la sectanţi: de la sobari la dulgheri, de la croitori la cojocari, de la depanatori la mecanici, de la electricieni la zidari, totul se găsea în zona noastră. Lumea ştia: sînt ei mai altfel, dar nu beau, nu fură şi fac lucru de calitate. În acest sens eram o specie foarte căutată şi bine remunerată. Probabil că regimul închidea ochii la aceste munci din care ne cîştigam traiul, pentru că noi îndeplineam nişte funcţii pe care statul nu era capabil să le acopere. Mai tîrziu, unii s-au organizat în bresle şi au creat mici cooperative de lucru pe care statul le accepta. Cojocăria, de exemplu, în Uniunea Sovietică era monopolul unei secte. Cum în URSS toţi aveau nevoie de o blană sau un cojoc bun, meseria de cojocar a devenit foarte căutată şi foarte bănoasă. Monopolul era însă în mîinile noastre. Am îmbrăcat toată Uniunea Sovietică şi, dacă unii nu au murit de frig cînd au căzut beţi în zăpadă, asta ni se datorează şi nouă şi cojoacelor noastre.

Şi unchiul meu Vanea a fost un adevărat creator în acest domeniu. A construit adevărate sectoare economice alternative, care aduceau un venit substanţial familiei şi comunităţii în plin comunism, însă unul dintre cele mai ample domenii pe care le-a dezvoltat el în această sferă a „muncii alternative” a fost sectorul agricol. Zona noastră se bucura de un potenţial agricol cu tradiţie. Iar mîncarea în ţările comuniste a fost mereu o problemă. De fapt, lipsa ei era marea problemă. Şi atunci unchiul meu a venit în sprijinul „nevoilor oamenilor muncii”. Ei vor să mănînce şi nu au ce. Dacă statul nu e capabil să facă acest lucru, să ofere suficientă mîncare, atunci să facem noi asta. Cum? Păi, să facem ce ştim noi mai bine. Să creştem legume. Să dezvoltăm sistemul de sere ca să producem legume multe, bune şi la timp. În cîţiva ani, el a pus pe picioare o adevărată industrie agricolă. Unii se ocupau de construcţia serelor, alţii de cultivat roşiile şi răsadul, alţii de cules, alţii de transport şi alţii de vînzare prin pieţele oraşelor sovietice. În cîţiva ani, comunitatea noastră avea să se transforme într-un adevărat minicolhoz alternativ, care nu avea aproape nici o legătură cu puterea. Statul încasa o mică taxă pentru dreptul de a vinde în pieţele alimentare produse ţărăneşti din surplusul de pe lîngă casă. Comunitatea noastră dezvoltase însă aceste îndeletniciri şi sectoare alternative la scară foarte mare. Şi veniturile începuseră să fie pe măsură. Maşina, visul cetăţeanului sovietic, nu mai era de mult un lux pentru noi, ci un banal mijloc de locomoţie.

Nu acesta era însă visul nostru. Toate aceste lucruri s-au întîmplat natural, fără a ni le propune. Doar că puterea a vrut să facă ceva din noi, iar noi nu am acceptat şi am făcut altceva. Şi a ieşit asta. Interdicţiile puterii ne-au deschis o mulţime de posibilităţi. Ăsta e marele secret al marginalilor. Ei privesc societatea nu din perspectiva ofertelor, a libertăţilor, ci a interdicţiilor. Ei acţionează pornind de la interdicţii. Şi rezultatele sînt extraordinare. Bandiţii ştiu asta cel mai bine.

Spre sfîrşitul vieţii, unchiul meu a revenit la dragostea cea dintîi. Cimitirul. Se ocupa de el, îl îngrijea. Urmărea tot ce se întîmpla acolo. Era sufletul cimitirului.

Într-o vară, cînd călătoream prin locurile copilăriei, l-am vizitat.

— Ştii cum poţi înţelege, îmi zice el, lumea de azi cel mai bine? Ştii care este locul, epicentrul de unde se poate lua pulsul unei localităţi, al unui oraş sau al unei ţări? Nu, să nu te gîndeşti la ştirile din ziare sau la discuţiile de la televizor. Să nu încerci să mă convingi că trebuie să citesc tratate de politică şi analiză. Ori să ascult intelectuali plicticoşi. O, nu. Mult mai uşor înţelegi vremurile, timpurile în care trăim, actualitatea vorbind cu oamenii simpli, stînd prin gări şi crîşme, prin ganguri şi mahalale. Acolo e pulsul societăţii. Dar, ca să înţelegi şi să cunoşti cu adevărat duhul vremii, trebuie să mergi în cimitir. Acolo vezi faţa adevărată a societăţii în care trăieşti. Morţii şi mormintele lor depun mărturie cel mai bine despre vremurile în care trăim. Ei sînt eroii şi proorocii noştri, cei care ne spun unde şi cum trăim.

Mi-a povestit o mulţime de detalii ameţitoare despre ce se întîmplă în cimitirele din zonă: cum se fac tranzacţii, cum se reorganizează aleile, cine şi cum ia prim-planul, cum se reface sistemul de ceremonii, cum se schimbă designul mortuar. Se pare că e mare vînzoleală pe acolo şi sînt mult mai multe schimbări decît îmi imaginam. Dacă e să-l cred pe unchiul meu, concluzia ar fi următoarea: ceea ce credeam că e un spaţiu mort şi conservator devine de fapt un soi de avangardă a schimbărilor şi cheia de lectură a actualităţii...

Unchiului Vanea îi mai plăceau parabolele. Parabola lui preferată era cea a cămilei. Interpretată în felul lui.

Cineva a vrut să ne salveze. Noi i-am spus salvatorul. Alţii mîntuitorul. Ne-a spus condiţiile salvării. Ne-a spus-o în felul lui, deosebit. El ne-a spus de fapt o poveste, o parabolă.

Mii de traducători stau şi tălmăcesc această parabolă. Că nu ar fi cămilă, că ar fi lanţul unei ancore care trece prin urechea unui ac. Că ar fi o greşeală de traducere. Fiindcă mai lesne este să treacă un lanţ de care atîrnă o ancoră prin urechile acului decît să intre un om bogat în împărăţia cerului.

Eu vreau să cred că e vorba totuşi despre cămilă. De ce e nevoie de această exactitate? Eu vreau să cred că salvatorul a vrut să ne spună ceva inexplicabil, ceva incredibil, care să ne uimească pe o mie de ani înainte.

Cămila se uită cu speranţă prin urechile acului, încearcă să nu dispere. Cămila aşteaptă o minune, aşa cum aşteaptă orice credincios. Ancora e undeva la fundul mării, dispărută în neant. Cămila-bogat priveşte în zare şi ştie că poate căra atît de multe în spinare. O avere nemărginită, aşa cum e dorinţa obsesivă a omului pentru bogăţie. Dar dacă n-aş avea această încărcătură imensă în spate? se gîndeste ea. Dar dacă as fi mai tînără şi acul ar fi neobişnuit? Poate atunci ar trebui să încerc. Dar dacă? Poate cumva...

Astfel, chinuindu-se cu întrebări inutile, are parte doar de disperare. Nu-mi este dat să trăiesc sub noul cer. Un cer nou şi un pămînt nou îi cheamă doar pe cei care nu au avut ancoră, pe cei care nu au cărat comori, pe cei care au repetat greşeala de traducere, sperînd şi crezînel că vorbele salvatorului vor fi neînţelese şi ne vor uimi pînă la sfîrşitul veacului. Noi sîntem puţinii nebuni care au crezut, au renunţat la toate comorile şi s-au avîntat spre urechile acului neavînd nici cea mai mică îndoială că nu vor trece.

Povestea cămilei a fost ultima poveste spusă de el cînd l-am întîlnit, cu puţin timp înainte să moară. A murit aşa cum a fost toată viaţa. S-a electrocutat ajutînd o familie săracă să-şi repare gardul. Probabil asta şi-a dorit.