Despre fizgarmonie şi cum am învăţat să cîntăm

Poporul a scos strigăte şi preoţii au sunat din trîmbiţe.

Cînd a auzit poporul sunetul trîmbiţei, a strigat tare şi zidul s-a prăbuşit; poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus mîna pe cetate...

Iosua 6:20

De cînd mă ştiu am avut în casă o „fizgarmonie”. E un instrument muzical mai ciudat. Nu e nici pian, nici orgă. Sau e un amestec din amîndouă. Cînţi ca la pian, are acelaşi tip de claviatură, dar sunetul nu e produs de coarde metalice lovite de ciocănele, ci de aerul ce umflă un burduf intern care îl direcţionează spre nişte ancii metalice care scot sunetele. Pentru a elibera aerul e nevoie să apeşi cu picioarele pe nişte pedale instalate jos. E un soi de acordeon mare orizontal fix.

Istoria acestui instrument seamănă oarecum cu istoria familiei mele. Se spune că ar fi fost inventat prin secolul al XIX-lea de un francez, dar germanii au fost cei care l-au preluat şi l-au răspîndit în lume. Aşa a ajuns în Rusia ţaristă, prin intermediul coloniştilor germani de pe teritoriul ei, din Ucraina şi din Basarabia, unde a devenit cel mai îndrăgit instrument. Poate şi pentru că le amintea de muzica de orgă, cu care erau familiarizaţi. Nimeni din regiunea noastră nu s-a mai ataşat şi nu a mai preluat însă acest instrument. Evreii săraci cîntau la vioară. Ruşii săraci, la balalaică sau „garmoskă”. Lăutarii ţigani şi moldoveni, la tot soiul de instrumente de suflat, cu coarde şi la tobe. Evreii bogaţi şi ruşii căpătuiţi, la pian.

Ai mei, familia şi întreaga comunitate, aveau să se îndrăgostească de fizgarmonie. De ce? Nu ştiu. Poate pentru că aveam o veche prietenie, de generaţii, cu familiile coloniştilor nemţi, poate că a fost o întîmplare sau poate că nu îşi permiteau un pian şi au decis să ia o fizgarmonie. Pînă la urmă, ultima variantă pare cea mai plauzibilă. Cert este că acest instrument a ajuns în sînul familiei noastre la începutul anilor ’50, în plin stalinism.

Tata s-a decis să înveţe muzică după ce s-a întors din armată. Stalin încă trăia. Cîţiva ani a mers aproape săptămînal la un profesor de muzică, unde a învăţat mai întîi teoria muzicală, apoi să cînte la cîteva instrumente muzicale. A început cu cele cu coarde, mandolină şi chitară în special, şi a continuat cu pianul. În acea perioadă, săptămînal, tata şi cîţiva prieteni de familie din comunitate străbăteau zeci de kilometri pentru a ajunge la profesorul Feldman din Bolgrad să înveţe muzică. Ai mei aveau deja în cap un program foarte amplu, pe care-l numeau „cucerirea cerului”. O mînă de „amărîţi” uitaţi la marginea geografiei îşi propuneau să ducă o mare bătălie. Iar dacă la un banal război nu te poţi duce fără muzică, fără fanfară, fără orchestră, cum poţi să duci o bătălie a lumilor fără aceasta? Şi aşa au învăţat muzică în acele vremuri în care asta însemna doar marşurile corurilor oficiale, sunetele ciocanelor industriale şi sirenele fabricilor şi uzinelor.

Fizgarmonia a sosit în casa noastră într-o toamnă. Era anul 1953, rămas în memoria colectivă drept cel în care a murit Stalin. Pentru noi însă a fost anul în care fizgarmonia intra în familia noastră şi, odată cu ea, muzica. Tata o cumpărase de la un evreu din Odessa. Instrumentul aparţinuse probabil unei oarecare familii M. Rauşi, căci acest nume e inscripţionat pe o placă de metal prinsă ca un blazon pe frumoasa noastră fizgarmonie. Nu am demontat-o niciodată, era parte din instrument.

I s-a pregătit imediat o cameră specială. Avea să devină camera de muzică, în care se afla doar ea, regina noastră muzicală, şi în care fie învăţam muzică, fie ne adunam cu prietenii şi membrii comunităţii pentru a cînta. Tata juca rolul maestrului de ceremonii, pentru că la început el ştia poate cel mai bine să acompanieze grupurile vocale formate ad-hoc. Mai tîrziu, cînd sora mea a început să cînte mult mai bine, i-a cedat cu modestie locul. De atunci, pentru mult timp, această funcţie a fost a surorii mele. Recent am observat că fiica ei a înlocuit-o; ea cîntă şi mai bine. Se pare că în toate există o ordine şi pentru toate există un timp. Pînă înainte de moartea sa, tata era cel care dădea tonul sau indica începutul.

Să revenim la instrument, căci despre el era vorba. Fizgarmonia noastră e de o frumuseţe aparte. Este de un vişiniu întunecat. E dată cu lac mat, care a protejat-o foarte bine în cei peste 120 de ani pe care îi are. Are diverse uzoare sculptate în lemn, peste care tronează suportul în formă de harfă, sculptat şi el în lemn, pe care se aşezau partiturile, caietele noastre şi cărţile samizdat. Cărţile tipărite cu partituri sau muzică au apărut abia în anii ’80. Pe capetele laterale ale fizgarmoniei ies în evidenţă emblemele aurii ale unor mici harfe pictate pe un negru mat, sub fiecare fiind scris Karn. Probabil marca ei. Mai tîrziu aveam să aflu că este numele unei companii din Canada, din localitatea Woodstock, înfiinţată în 1867 de Dennis W. Karn – D.W. Karn Piano & Organ Company.

Fizgarmonia avea un sertăraş unde se puneau caietele de cîntări şi partiturile. Pedalele de jos erau acoperite cu o ţesătură fină care amintea de un covoraş persan, cu o frunză în centru, care, acum îmi dau seama, trebuia să fie de arţar. Înainte credeam că era de palmier, ceva exotic, între timp, de la atîta cîntat, ţesătura s-a ros, dar imprimeul încă se mai observă. Pe fiecare pedală era de asemenea inscripţionat numele firmei, Karn. Mica noastră regină mai avea tot soiul de butoane de lemn care modificau sunetul şi pentru a căror utilizare era nevoie de multă dexteritate în timp ce cîntai. În general, la acele butoane nu umblam decît înainte de a începe efectiv să cîntăm. Îi făceam un soi de acordaj înainte de serile muzicale mai speciale. Cînd eram mici, acest acordaj se făcea destul de des, pentru că umblam la ele în permanenţă, cu sau fără scop, de cele mai multe ori fără. Erau foarte atractive. Evident, tata ne mustra pentru aceste iniţiative. Cîteodată o încuia chiar: fizgarmonia avea un capac care se trăgea peste clape şi se încuia cu o mică cheie. Asta se întîmpla însă foarte rar.

La început e foarte greu să cînţi la ea. E greu să te obişnuieşti să pedalezi aproape încontinuu şi, în acelaşi timp, să cînţi cu ambele mîini la claviatură. Mai mulţi prieteni care ştiau să cînte la pian erau blocaţi de acest proces. Se învaţă însă şi pînă la urmă te obişnuieşti. Noi, cei care am crescut de mici cu ea în casă, nu am simţit această greutate.

Fizgarmonia a intrat destul de repede în viaţa familiei noastre şi în scurt timp a devenit un fel de instrument emblematic al întregii comunităţi. După „nemţii ruşi”, care au iubit fizgarmonia foarte mult, sectanţii au fost cei care l-au readus la lumină. Cu timpul însă, aceste instrumente au devenit tot mai rare şi oamenii au început să-şi permită piane, iar din anii ’80 au început să-şi procure instrumente electronice. Treptat, draga noastră fizgarmonie a fost scoasă de pe scenă. Astăzi, bătrîna doamnă a comunităţii este o relicvă a vechilor familii de „sectanţi”, iar noi sîntem, probabil, ultima generaţie care o mai folosim – şi asta doar la întîlnirile de familie şi cu prietenii. O ascultăm cum sună, ca pe o ultimă mărturie a unei lumi apuse. Este muzica nostalgiei, a memoriei unor vremuri de aur pe care nu mai vrem şi nu mai putem să le trăim.

Muzica a avut un rol fundamental în comunitatea noastră. Mai întîi au fost tata şi cei cîţiva prieteni cu care a învăţat muzică. După acea primă etapă, au încropit un grup muzical. Şi-au făcut un repertoriu. Cu timpul, au început scrie „cărţi de cîntări” pe care le copiau de mînă în cît mai multe exemplare. Mai tîrziu aveau să le pună pe toate pe partituri. După anii ’60, corurile noastre începuseră să cînte după partituri.

Acesta a fost doar începutul. Ei au înţeles că pentru bătălia pe care trebuiau să o ducă şi pentru ambiţia lor de a „lua cu asalt cerul”, cum spunea bătrînul pastor al comunităţii, era nevoie de ceva mult mai ambiţios. Aşa cum de mici învăţam literele, să citim, să comentăm Biblia sau să socotim, tot aşa trebuia să ştim să cîntăm. Şi nu oricum, ci după note, după partituri. Astfel au pus pe picioare în cîţiva ani o adevărată şcoală de muzică. Cum începeam să citim şi eram capabili să ţinem în mînă un instrument, eram înrolaţi la şcoala muzicală. Asta era munca noastră, de cel puţin două ori pe săptămînă, timp de cîteva ore. O muncă deloc uşoară, istovitoare la început, dar care avea un final pe măsura preţului plătit. Să ştii să cînţi la un instrument, să ştii să descifrezi partiturile muzicale sînt printre cele mai mari plăceri pe care le poate avea omul. Abilitatea de a cînta la un instrument îţi oferă poate una elintre cele mai mistice puteri asupra celuilalt. Iar a cînta împreună cu alţii nu mai este numai putere. E mult mai mult. Marile bătălii se duc nu numai cu săbii şi cuvinte, ci mai ales pe ritmuri muzicale. Aceasta este cea mai teribilă armă, cel mai bun liant al unei armate. Orchestre fără armate sînt multe, însă armate fără orchestră nu există sau, dacă există, sînt condamnate să fie nimicite de primul sunet hotărît al unei bune orchestre din tabăra duşmană.

Distinsul nostru profesor de muzică, cel care ne-a luat în primire şi care avea să devină pedagogul nostru şi al generaţiilor viitoare de copii, a fost moş Ion, unul dintre cei mai buni prieteni ai tatălui meu. E greu să explici astăzi un astfel de fenomen. Este greu pînă şi pentru mine, care am trecut prin asta, să cred că astfel de lucruri s-au întîmplat şi se pot întîmpla. Depun însă mărturie că e adevărat. Povestesc ce am văzut, am trăit şi am cunoscut. Un simplu om, copil de ţăran, cu cîteva clase în şcoala românească şi alte cîteva în şcoala sovietică, dar cu foarte multă pasiune pentru muzică, a ajuns să fie unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am întîlnit pe parcursul vieţii mele, hoinărind de la Vladivostok la Lisabona, prin diverse şcoli şi universităţi. Iar eroul nostru era în viaţa de zi cu zi, n-o să vă vină să credeţi, fierar.

Da, acest om, de dimineaţă pînă seara, lucra într-o simplă şi banală fierărie a unei întreprinderi comuniste amărîte. Acolo îl vedeai zilnic cum încinge metalul pe jar, cum îl loveşte cu barosul, cum îndoaie fierul în toate formele posibile şi imposibile. Aţi văzut aşa ceva, dacă nu în realitate, măcar în filme sau în fotografiile vechi. Fierăria nu e cea mai uşoară dintre meserii, însă moş Ion o făcea cu plăcere şi devotament.

Dădea cu barosul şi cînta. Cînd treceam întîmplător pe la el, discutam despre viaţă şi muzică. Îi plăcea să povestească ce muzică nouă a mai descoperit. Discutam despre compoziţii muzicale, despre chei muzicale, ritm, tact, tonuri şi semitonuri, diezi şi bemoli – tot ce pot vorbi nişte oameni pasionaţi de muzică ce au trecut prin şcoala lui moş Ion.

Seara, acest om care lupta toată ziua cu barosul, nicovala şi focul venea să ne înveţe muzică, să ne spună că nimic nu e mai important în muzică decît ritmul şi tactul, să ne înveţe despre solfegii şi chei muzicale şi despre tainele diverselor instrumente. Toate aceste elemente muzicale destul de complicate pentru mintea unui copil erau presărate cu poveşti fermecătoare din viaţă sau din Biblie. Povestea atît de frumos, încît nu ne mai dădeam duşi acasă.

— V-aţi gîndit vreodată de ce toţi cei şapte îngeri din Apocalipsa lui Ioan îşi începeau acţiunea cu sunetul trîmbiţei? ne întreba moş Ion.

Şi continua cu poveşti uimitoare despre luptele cereşti, sfîrşitul lumii, victorii şi înfrîngeri cum nici în Stăpînul inelelor nu găseşti. De fapt, cînd am văzut Stăpînul inelelor mi s-a părut o copie palidă a poveştilor spuse de pedagogul nostru. El însă cu siguranţă nu a citit J.R.R. Tolkien, iar pentru noi cinematografia şi televizorul erau lucruri aproape total necunoscute.

— Voi ştiţi cum a fost cucerit Ierihonul? După 40 de ani de pribegie prin pustiu, copiii lui Israel au început să se pregătească să treacă Iordanul spre Ţara Făgăduinţei dată de Dumnezeu. losua, succesorul marelui Moise, cel care ne-a scos din robia Egiptului, a trimis iscoade să afle ce e cu cetatea de dincolo de rîu. Nu era o cetate oarecare, ci însuşi Ierihonul, „oraşul palmierilor”, cel mai vechi din lume. Cum să cucereşti aşa ceva cu o armată obosită, flămîndă şi descumpănită? Dar iată că apele Iordanului s-au dat la o parte, copiii lui Israel au trecut pe uscat dincolo şi timp de şapte zile şi şapte nopţi ce au făcut? S-au luptat? Cu ce arme au luptat ei? Au luptat, dar au dus o altfel de bătălie. Timp de şapte zile încontinuu au înconjurat zidurile înalte de la Ierihon, suflînd în şapte trîmbiţe. „Înconjuraţi cetatea, voi toţi bărbaţii de război, dînd ocol cetăţii o dată. Aşa să faci şase zile. Şapte preoţi să poarte înaintea chivotului şapte trîmbiţe de corn de berbec; în ziua a şaptea, să înconjuraţi cetatea de şapte ori, şi preoţii să sune din trîmbiţe. Cînd vor suna lung din cornul de berbec şi cînd veţi auzi sunetul trîmbiţei, tot poporul să scoată mari strigăte. Atunci zidul cetăţii se va prăbuşi, şi poporul să se suie, fiecare drept înainte.” Şi în a şaptea zi măreaţa cetate a Ierihonului s-a prăbuşit în sunetele trîmbiţelor, povestea cu un talent nemaipomenit omul care avea să ne marcheze definitiv vieţile, indiferent de ce s-a ales mai tîrziu de noi.

Zidurile ’nalte de la Ierihon, Ierihon, Ierihon, Zidurile ’nalte de la Ierihon Nu se vor zidi din nou.

Începeam noi să cîntăm, de parcă în faţa noastră stătea o cetate de necucerit, cu o armată colosală, pe care trebuia să o învingem printr-un singur strigăt şi printr-o singură cîntare.

Zidurile ’nalte de la Ierihon, Ierihon, Ierihon, Zidurile ’nalte de la Ierihon Nu se vor zidi din nou.

Moş Ion ne mai învăţa puţină muzică şi iar povestea lucruri fascinante. Noi stăteam nemişcaţi şi visam şi ne minunam. Priveam spre mandolinele, chitările şi acordeoanele noastre, dar nu mai vedeam instrumente banale, ci arme şi armuri cu care vom da mari bătălii. Iar partiturile nesuferite care ne chinuiau copilăria se transformau brusc în cărţi din care izvorau puteri magice. Şi eram convinşi că acea poveste este despre noi. Şi noi aveam să dărîmăm ceva ce nu se va mai zidi niciodată.

Astfel, acest simplu fierar ne-a învăţat şi ne-a insuflat convingerea fermă că muzica şi credinţa noastră pot dărîma din temelii orice zid al Ierihonului şi că noi sîntem cei meniţi să dărîmăm aceste ziduri care ne înconjurau peste tot şi care aveau să fie tot mai multe.

Zidurile ’nalte de la Ierihon, Ierihon, Ierihon, Zidurile ’nalte de la Ierihon Nu se vor zidi din nou.