Evreii mesianici şi patriarhul Rabinovici

Moise a făcut numărătoarea în pustiul Sinai, cum îi poruncise Domnul.

Numeri 1:19

Tot încerc să ajung cu povestea la străbunica mea şi nu reuşesc. Apar mereu în drum mici popasuri, mici devieri care trebuie povestite. Aşa sînt drumurile „stepei” basarabene şi mai ales ale Bugeacului şi ale sudului prăfuit – aparent drepte, cu dealuri neclare, cu văi neconvingătoare şi cu foarte puţină umbră. În arşiţa şi colbul Bugeacului, fîntînile şi micile tufişuri sau copacii care fac cît de cît umbră sînt ca oazele în deşert. Vara mergi agale, soarele dogoritor te arde pînă-n rărunchi, colbul, care uneori îţi acoperă picioarele pînă mai sus de „ţurloaie”, se ridică şi lasă în urma ta un nor gros. Aerul fierbinte tremură deasupra pămîntului ca fumul sau ca o flacără incoloră, iar prin pîlpîirea lui transparentă vezi în zare salvarea, umbra şi apa care vor opri arşiţa şi te vor alina.

Aceste drumuri le-a străbătut ani şi ani la rînd Culachi, drumuri cu care, dacă la început le ura, începuse cu vremea să se obişnuiască şi să i se pară chiar deosebite, începuse să le îndrăgească. Mai tîrziu, cînd avea să plece pe perioade mai lungi prin diverse colţuri ale imperiului, aceste drumuri aveau să-i apară deseori în vis şi chiar să le ducă dorul. Patru generaţii la rînd aveau să străbată aceste drumuri de nenumărate ori. În copilărie le-am străbătut şi eu, mai puţin cu piciorul, dar nimic nu se compară cu plăcerea de a merge cu tălpile goale prin stepa Bugeacului, pe care nimeni n-o poate străbate însă în august desculţ.

De la Ismail pînă la Bolgrad, drumul nu e foarte lung. O azvîrlitură de băţ. Dar în acele vremuri, pînă şi un drum de vreo 40 de kilometri era greu fiindcă altele erau condiţiile, iar metodele de deplasare erau diferite. Timpul curgea însă altfel.

Acest drum îl poţi parcurge de-a lungul lacului Ialpug, care se întinde ca un peşte, de la braţul Dunării, din apropierea Ismailului, pînă în buza orăşelului Bolgrad. Priveliştea este splendidă de pe malul pe alocuri abrupt al lacului. Poţi să te opreşti ca să te odihneşti şi să bei apă rece din fîntînile care se găsesc în orice sat de pe drum. O altă cale este prin câmpie, care este asemenea celorlalte drumuri ale Bugeacului: arse de soare şi pline de colb vara, aspre, geroase şi cu vînt năprasnic iarna.

Bolgradul acelor vremuri era un un orăşel mult mai mic decît Ismailul. Pe atunci avea puţin peste 12.000 de locuitori. În cea mai mare parte, oraşul era populat de coloniştii bulgari, de la care probabil îi venea şi numele. Pe lîngă bulgari, aici mai locuiau, în relativă pace şi armonie, velicoruşi, moldoveni şi găgăuzi. Oraşul mai avea şi o comunitate evreiască puternică, aşa cum era în mai toate tîrgurile din gubernia Basarabia şi Odessa. Evreii erau de mult oameni ai locului şi ne obişnuiserăm cu ei, chiar dacă ne irita mai tot ce făceau. Dar ce nu făceau?

Intrarea în oraşul Bolgrad era ca în oricare din orăşelele şi tîrgurile din zonă şi poate de pe cuprinsul întregului imperiu. Un drum prost, plin de praf sau de noroi, în funcţie de anotimp, şi neapărat cu multe gropi. Toamna, cînd ploua, drumurile deveneau insuportabile mai ales din cauza gropilor pline de apă, colbul transformîndu-se într-un nămol vîscos care se lipea de roţile căruţelelor şi ale trăsurilor şi făcea aproape imposibilă deplasarea. Însă Bolgradul avea şi ceva diferit faţă de celelalte oraşe din zonă. E vorba despre Mausoleul Inzov, care stătea ca un „sfînt protector” nu departe de intrarea în oraş.

Pentru coloniştii bulgari, generalul Inzov este un soi de „părinte întemeietor”, căruia i se datorează apariţia acestor colonii, numite de ei uneori „Noua Bulgarie”. Inzov a fost de fapt responsabilul cu problemele „străinilor” din partea ţarului în această parte a imperiului. Şi se pare că acest Inzov a fost destul de înţelept în deciziile lui, din moment ce a rămas în memoria comunităţii ca un salvator. Lucru mai rar întîlnit aici. Legenda chiar spune că, după moartea generalului, coloniştii bulgari nu au acceptat ca el să fie adus de la Odessa la Bolgrad (o distanţă de peste 200 de kilometri) cu trăsura pentru a fi înmormîntat aici, ci au cerut să fie purtat de membrii comunităţii pe braţe. Bulgarii i-au dus în braţe catafalcul pe o distanţă de 200 de kilometri, pentru că el le întemeiase noua patrie. Nimeni nu poate confirma această poveste, însă bulgarii sînt convinşi că e adevărată. Şi noi îi credem. Numai catîrii sînt mai îndărătnici pe aici decît bulgarii.

Culachi vizita aceste orăşele şi tîrguri strict în interes de afaceri. Orăşelul Bolgrad nu-i făcuse o impresie aparte, însă îi plăcea foarte mult. Catedrala era impunătoare. În stilul clasicismului imperial rus, ea trona impunătoare deasupra oraşului. Iar dinspre ea curgeau străzile, ca nişte fluvii care aveau drept scop să umple de lume acest spaţiu. Pe străzile largi ce porneau dinspre centru, unde era catedrala, erau construite în ordine, în linie dreaptă, clădirile administrative, casele celor mai importanţi oameni ai urbei, magazinele, crîşmele, hotelurile şi tot aşa, pînă spre mahalalele oamenilor de rînd. Totul în imperiu se ordonează după cin, adică după statutul social dat de administraţia ţaristă. Ierarhie în societate, ierarhie în administraţie, ierarhie în urbanistică. Asta doar în centru însă, căci la periferie şi în mahala este cu totul altă viaţă – şi altă orînduiduire.

În ultima perioadă însă, Culachi începuse să vină tot mai des pe la Bolgrad, nu doar pentru afacerile lui, ci şi din interes personal. Şi acest interes, pe care-l tăinuia şi care nu ştia încă dacă reprezenta ceva serios sau doar o ispită temporară, era legat de vizitele făcute familiei lui Abraam Moskovici, unul dintre cei mai buni meşteri cizmari din regiune. O cizmă sau un pantof bun le găseai numai la dugheana lui Abraam Mnskovici. Nu încălţările erau însă cele care-l făceau pe Culachi să viziteze familia Moskovici, ci, dacă e să ne luăm după urmările din viaţa străbunicului meu, mezina cizmarului. Dacă e să credem mărturiile celor care au cunoscut-o, fie şi mult mai tîrziu, atunci Katrina, căci aşa o chema pe tînăra Moskovici, era de o frumuseţe rară. Exista însă un inconvenient şi acesta nu era religia, cum ar fi fost de aşteptat. Singura problemă pentru această posibilă „combinaţie” era vîrsta: o diferenţă de aproape 13 ani faţă de Culachi. O diferenţă mare, poate chiar un lux pe care şi-l permiteau, în acea vreme, doar aristocraţii şi cei foarte bogaţi, ceea ce nu era cazul străbunicului meu.

Pentru a afla deznodămîntul poveştii de dragoste dintre Culachi şi Katrina, ar trebui să facem din nou un mare ocol. Aşa e şi viaţa, imprevizibilă. Cu multe suişuri şi ocolişuri. Trebuie să spun cîteva cuvinte despre Abraam Moskovici şi să explic de ce religia nu era, cum ar fi fost de aşteptat, un impediment.

Ştim deja că Moskovici era un bun cizmar, renumit pentru priceperea lui. După cum îi spune şi numele, este mai mult decît evident că era evreu, iar meseria pe care o avea ne spune că, din punct de vedere social şi economic, era mai degrabă apropiat de pătura de mijloc a meşteşugarilor, însă nu partea aceasta ne interesează în mod special acum. Se pare că soţia lui nu era evreică, ceea ce schimba mult datele problemei din punctul de vedere al poziţiei sale în comunitatea evreiască, dar şi în raport cu celelalte comunităţi sociale şi religioase. Nu ştim sigur dacă era moldoveancă sau bulgăroaică, însă ştim cu certitudine că soţia lui Abraam era creştină, iar o căsătorie între cei doi a fost posibilă fie printr-o rupere totală de comunităţile din care proveneau, fie printr-o negociere complicată în urma căreia se ajunge la un compromis din partea unuia sau altuia. De obicei, compromisul era făcut de cel a cărui comunitate avea o putere mai mică. Deseori, astfel de căsătorii aduceau după sine excluderea din comunitate sau, în cel mai bun caz, marginalizarea.

Aceste lucruri pot fi deduse din informaţiile pe care le avem şi din ceea ce-am mai citit despre acele vremuri. Ceea ce ştim însă sigur şi e foarte important în povestea noastră este că, pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, atunci cînd Culachi dădea tîrcoale casei Moskovici fiindcă îi căzuse cu tronc mezina familiei, cizmarul Abraam avea reputaţia de a fi unul dintre ucenicii faimosului Iosif Davidovici Rabinovici. Iar acest lucru schimbă din nou datele problemei, pentru că un Moskovici trecut prin şcoala lui Rabinovici, a legendarului Iosif Davidovici, nu mai era nici iudeu, nici grec şi nici Dumnezeu nu ştie ce mai era.

O să mă întrebaţi: cine, mă rog, este acest Rabinovici şi de ce este el atît de faimos? Şi o să vă răspund după obiceiul locului. Dar cine nu ştie de el? Iar dacă nu ştiţi, atunci cu siguranţă nu e problema lui Iosif Davidovici, care, fie-i ţărîna uşoară, a murit de mult, însă numele şi toate realizările lui au rămas în memoria colectivă, pentru că puţini evrei, la acea vreme, s-ar fi încumetat să facă ceea ce a făcut marele Rabinovici.

Se spune că Iosif Davidovici Rabinovici s-ar fi născut undeva pe la Rezina, mic tîrg din gubernia Basarabia, pe malul drept al Nistrului, într-o familie de rabini hasidici. Se mai spune că educaţia ar fi primit-o chiar pe linia faimosului rabin din Şepetovka, Iank Şimşn. Şi nu doar a lui Iankl, ci şi a altui rabin, nu mai puţin faimos, Reoba Raşkevera. Foarte tînărul Rabinovici, pe lîngă educaţia de acasă, a urmat şcoala în Orhei, un alt tîrg majoritar evreiesc din Basarabia, la picioarele lui Iosif Kivovici. Pentru tînărul Iosif, lectura şi interpretarea textelor din Mişna, Ghemara şi Raşi erau lucruri obişnuite.

Însă, aşa cum spune şi cartea cea bună: unde e multă înţelepciune, este şi mult necaz. Şi el a venit în forme neaşteptate pentru tînărul erudit din Rezina. La o vîrstă foarte fragedă, tînărul Iosif s-a întîlnit cu Ihil Ţvi Meerovici Gherşenzon, care i-a pus în braţe traducerea Noului Testament, editată undeva prin Londra. Acesta avea să fie un moment de cotitură în viaţa lui Iosif Davidovici. După ce a citit această culegere de texte, a devenit alt om. A lăsat baltă misticismul hasidic cu care se delecta şi s-a dedicat cu totul altor lecturi. A început cu lecturi din Maimonide, trecînd prin diverse texte creştine şi terminînd cu lecturi ceva mai laice, din moda vremii. Multe cărţi franţuzeşti, nemţeşti şi ce mai ajungea în rusă de la Sankt-Petersburg.

Iosif Davidovici Rabinovici începe încă de timpuriu o carieră în publicistică şi debutează cu prima carte de limbă ivrit şi idiş din Imperiul Rus, GaMeliţ, editată la Odessa de Aleksandr Osipovici Ţederbaum. Lucrurile se succedă cu repeziciune. În scurt timp îşi deschide prima scoală la Orhei, unde începe să se dedice educaţiei copiilor, şi cam în aceeaşi perioadă devine membru al organizaţiei care se ocupa de educaţia evreilor din regiune, ce avea ca scop lichidarea analfabetismului în rîndul evreilor mai nevoiaşi. Se ocupă mai ales de copiii acestor evrei săraci.

Va deveni curînd şi singurul evreu din regiune ales în forumul de conducere local. Cum îi stă bine unui Rabinovici, pe lîngă educaţia strălucită, el are şi reale aptitudini şi cunoştinţe în domeniul juridic şi economic. Acest lucru îi va permite să intre repede în afaceri, ocupîndu-se de comerţul cu zahăr şi ceai şi devenind unul dintre jucătorii economici importanţi din zonă. Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea însă, cînd mişcările antisemite se înteţesc, şi mai ales odată cu primele pogromuri din regiune, Iosif Davidovici Rabinovici intră într-o criză profundă, înţelegînd că toată munca lui de „iluminist” în rîndul populaţiei este în zadar. Că efectele educaţiei sînt contrare aşteptărilor şi că totul pare a fi deşertăciune.

Pe acest fond al frămîntărilor şi căutărilor unor soluţii, îi moare fiica cea mică în timpul unei epidemii de holeră. Rămîne însă cu celelalte trei fiice şi un fiu. Din disperare, Iosif Davidovici se implică în nenumărate activităţi, în încercarea de a-şi alina durerea şi de a-şi înăbuşi suferinţa. Scrie tot mai mult la GaMeliţ, care, între timp, se mută la Sankt-Petersburg. Scrie şi în HaBoker. Scrie texte tot mai radicale şi mai curajoase, care îi vor aduce multe bătăi de cap. Între timp este tot mai convins că evreii, mai ales cei tineri şi din păturile mai sărace, trebuie educaţi şi atraşi la munca pămîntului, ocupaţie nu foarte răspîndită în rîndul evreilor, şi nu din cauză că aceasta era străină de „neamul” lor, ci mai ales din cauza legilor şi a raportului legal stabilit de administraţia ţaristă între evrei şi pămînt. Asta este însă o poveste mai lungă, căreia merită să-i dedicăm mai mult spaţiu.

În acest context, între suferinţă şi confuzie personală, presiuni şi pogromuri, dezamăgiri şi întrebări fără răspuns, Iosif Davidovici Rabinovici începe să fie atras tot mai mult de ceea ce se numea pe atunci „palestinofilie”, iar mai tîrziu „sionism”. Se hotărăşte să viziteze una dintre coloniile evreieşti din Palestina, construite din banii amărîtei comunităţi de evrei din Basarabia.

Ce s-a întîmplat acolo nu ştim. Ce-a văzut, ce-a înţeles, ce experienţe nemaiîntîlnite l-au marcat? Ştim doar că de acolo a venit schimbat. Foarte schimbat. Unii spun că a avut o revelaţie, alţii că a fost convins de un mistic din Ierusalim ce „cale trebuie să apuce”. Alţii spun că l-ar fi şocat sărăcia în care trăiau evreii acolo şi, mai ales, contrastul dintre acea sărăcie şi dîrzenia cu care luptau pentru viaţa şi religia lor aceşti oameni sărmani, în condiţii vitrege. Cert e că Iosif Davidovici a revenit cu ferma convingere că, pentru a-şi îndeplini misiunea pentru care sînt lăsaţi de Iahve pe această lume, calea de urmat a „copiilor lui Israel” nu este nicidecum hasidismul, ci iudeocreştinismul. A venit convins că misiunea lui este de a crea o comunitate naţională iudeocreştină, aici, în Basarabia. Aici se va naşte Noul Ierusalim, în cîmpiile mănoase ale Basarabiei, unde curge lapte şi miere. E adevărat că aici nu e piatră şi nisip, ca în Ţara Făgăduinţei, ci colb, ţărînă şi arşiţă din plin. Dar ce nu face posibil o idee, un vis? Mai ales dacă acest vis încolţeşte în mintea lui Iosif Davidovici Rabinovici.

Totul a început cu publicarea unei cateheze, scrisă în ivrit, cu titlul Douăsprezece teze despre credinţă, după modelul Principiilor credinţei iudaice ale lui Maimonide, în care încerca să combine elemente din crezul creştin cu unele din tradiţia iudaică. Pune bazele primei şcoli iudeocreştine din imperiul ţarist, iar în 1884, cu ajutorul pastorului evanghelic Paltin, deschide la Chişinău o „casă de rugăciuni” iudeocreştină: Adunarea Israeliţilor Noului Testament.

Slujba se ţinea în idiş, iar la început întîlnirile aveau loc de Sabat, în buna tradiţie iudaică, dar cu un conţinut aproape protestant. După o perioadă însă, multe lucruri aveau să se schimbe. Cert este că această nouă comunitate, condusă de Rabinovici, avea să fie prigonită şi detestată de evrei şi de creştini de toate confesiunile, de ruşi, moldoveni şi alte comunităţi mai mari. Dar mai ales de stat.

Ultimii zece ani din viaţă Iosif Davidovici Rabinovici şi-i dedică misionariatului şi bate cu piciorul toată regiunea, vizitînd tîrgurile, orăşelele, satele şi ştetlurile locale, vorbind cu oameni de toate religiile, etniile şi clasele sociale. Iosif Davidovici avea acest dar de a vorbi cu oricine şi oricînd. Şi se spune că a fost un predicator de excepţie. Puteai să-l asculţi oricît şi nu te săturai. Avea un singur cusur: era sectant, Iosif Davidovici Rabinovici avea să moară chiar la cumpăna dintre veacuri. În 1899 moare bolnav de malarie. Imaginaţi-vă că necrologul unui sectant evreu din Basarabia, care supăra pe toată lumea cu „nebunia” lui, a fost scris de nimeni altul decît cel mai important filosof rus al acelor vremuri: Vladimir Soloviov. Acesta avea chiar să-i dedice eroului nostru cartea Israelul noutestamentar.

Acesta a fost ocolul nostru, nu foarte mic, dar foarte important pentru a înţelege unde mergea străbunicul meu Culachi şi cu cine vorbea. Cînd mergi de la Ismail la Bolgrad ca să te întîlneşti cu cizmarul Abraam Moskovici, trebuie mai întîi să treci pe la Rezina şi Orhei, pe la Chisinău, Odessa şi Sankt-Petersburg, ca să afli cine a fost Iosif Davidovici Rabinovici.

De ce? Pentru că Moskovici era omul lui Rabinovici, convertit şi el la crezul celui care i-a fost ca un tată, pentru care era gata să sacrifice tot. Rabinovici era patriarhul pe care-l urma, fără nici cea mai mică îndoială şi temere, cizmarul din Bolgrad, Abraam Moskovici, care avea o fată, Katrina, şi care urma să-i fie foarte curînd tată şi lui Culachi. Şi nu doar tată.