Prima carte
Geneza

Culachi şi rascolnicii

Pe drum, cînd s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui.

Faptele Apostolilor 9:3

Nimeni nu-şi mai aminteşte exact cînd şi cum a început totul. Doar mici frînturi ale unor poveşti de familie mă mai ajută să înţeleg cum au reuşit ai mei să se molipsească de această stranie pasiune pentru cele mai neobişnuite şi mai marginale grupuri din zona noastră. Să fi fost ceva în aer pe atunci, să fi fost ai mei mai sensibili la astfel de lucruri care pentru mai toţi oamenii acelor vremuri, „de la vlădică la opincă”, erau anatema şi stîrneau mai degrabă frică, ură şi înflăcărări necontrolate? Să fi fost ei oare împinşi spre cele mai izolate segmente ale societăţii din pricina condiţiei lor sociale, a contextului în care trăiau sau poate erau atraşi datorită unei curiozităţi ieşite din comun sau unei frămîntări interioare de nestăvilit? Nu pot să dau un răspuns. Cert e că această dorinţă de a trăi total diferit şi în contradicţie cu tot ce se întîmpla în jur a fost cea mai mare patimă a familiei mele. O patimă pentru care avea să plătească un preţ mare. Dar poate că tocmai această patimă a salvat-o şi a făcut ca rudele mele să moară împăcate şi chiar fericite. Sînt lucruri pe care azi aproape că nu le mai înţelegem.

Ani de zile am încercat să adun informaţii din familie, din comunităţile în care au trăit ai mei, din cărţi şi din diverse alte surse, pentru a pune cap la cap succesiunea evenimentelor. Pentru a construi un puzzle care să mă ajute să înţeleg. Să am o imagine de ansamblu a poveştii, dar şi detaliile acesteia, deseori mai fascinante decît întregul.

Începuturile au fost stranii, poate şi pentru că nu avem prea multe informaţii. Sau poate şi pentru că nu îi cunoşteam atît de bine pe acei oameni care azi mi se par aproape aidoma eroilor Greciei antice. Sau mai mult. Îmi amintesc de eroii copilăriei mele, cei cu care am trăit zi de zi, ca de marii patriarhi veterotestamentari. Cei care au făcut minuni, şi-au scos poporul din robia Egiptului, l-au purtat prin pustiu şi au luptat cu vitejie în acele vremuri glorioase. În mod bizar, pildele din Biblie se amestecau cu cele din viaţă, cu poveştile părinţilor despre bătrînii noştri.

Primul mare patriarh al familiei mele şi al povestii care urmează este străbunicul meu, despre care legenda spune că ar fi „coborît din Ardeal”. Sau, mai bine zis, că ar fi venit pe meleagurile noastre, în sudul Basarabiei, parte a imperiului ţarist atunci, din Imperiul Habsburgic. Cum a venit, de ce şi mai ales motivul pentru care a rămas aici rămîn pentru mine un mister. Am nişte vagi bănuieli şi explicaţii, dar nimic concret. Pe baza informaţiilor de care dispun, pot doar să reconstitui un drum ce are o anumită logică şi o raţiune a faptelor care compun viaţa „normală” a unui om din acele vremuri. Cum sectanţii nu sînt însă oameni foarte normali, ci se consideră „nebuni” pentru o cauză ce depăşeşte raţiunea şi logica elementară, încerc să nu mă aventurez prea departe. Ce poate fi obişnuit în viaţa unui sectant? Doar nebunia.

Cred că străbunicul meu Culachi, căci acesta era numele lui, a ajuns în zona noastră nu din întîmplare, ci pentru că munca lui era legată de comerţ. Se spune că se pricepea la negustorie. Cred, dar nu bag mîna în foc că făcea comerţ cu vite şi grîne. Nu era un om bogat, ci mai degrabă un aventurier cu ceva experienţă în domeniu, care încerca lucruri noi. Imperiul din care venea începuse în acea vreme să scîrţîie din toate balamalele, iar afacerile în Viena sau Budapesta erau preluate şi controlate de oameni de cu totul altă anvergură. În astfel de vremuri nu mai rămînea loc pentru micii întreprinzători care visau să dea lovitura. Pentru a-şi împlini acest vis, el trebuia să rişte, să încerce altceva, să străbată alte teritorii şi să cunoască altfel de oameni. Şi ce alte variante mai avea? Exista posibilitatea de a-şi încerca norocul în zona Moldovei şi a Ţării Româneşti, frămîntate de confruntări şi mari probleme interne. Aici însă l-ar fi ajutat limba şi diversele relaţii de breaslă cu cărăuşii şi cu micii întreprinzători care treceau lună de lună munţii spre oraşele şi tîrgurile din Ardeal.

Ceva l-a împins însă mai departe. Spre o zonă pe care nici nu o cunoştea, nici nu o înţelegea prea bine. Culachi a încercat să arunce nada afacerilor lui cît mai departe. Poate, poate va avea momeală bună şi va prinde peştele cel mare. Un pariu mare, un risc imens, o aventură inconştientă? Aşa a ajuns în Ismail, un frumos port la Dunăre, la marginea Imperiului Rus, unde în acea vreme activităţile comerciale erau destul de intense. Norocul lui era că ştia româneşte, germană şi puţin idiş, limbi cu care te puteai descurca în zonă. Rusa avea s-o înveţe repede.

Străbunicul meu era un bărbat înalt, frumos, cu nişte trăsături care sugerează mai degrabă o origine orientală decît una valahă. Asta se poate distinge în singura fotografie ce a mai rămas în patrimoniul familiei. În ultima vreme însă, tot uitîndu-mă peste fotografii vechi, am înţeles un lucru: pozele vechi adesea mint. Sau poate că nu mai ştim noi cum să le privim, în această eră a imaginii digitale, repetitivă şi agasantă. De fapt, ele nu mint, ci spun o poveste, lucru pe care nu-l mai face radiografia de azi. Se pare că noi am uitat că fotografia contează doar în măsura în care spune o poveste. Cînd se pierde povestea, fotografia moare.

Dar să revenim. Tînărul Culachi, căci era încă destul de tînăr şi, lucru important, neînsurat, nu avea cum să ştie că această aventură, o mică haltă în viaţa lui, avea să-i schimbe viaţa pentru totdeauna. De unde să ştie că micul port Ismail, în care intenţiona să poposească doar cîteva luni, avea să devină casa lui pentru toată viaţa? Avea să se însoare, să facă copii şi să moară aici, în stepa aspră a Basarabiei, în Bugeacul plin de colb şi de ciulini, cu un soare necruţător, dar atât de drag celor care au stat măcar o vară aici.

Spre bătrîneţe, înainte de moarte, cînd stătea de dimineaţă pînă seara pe prispa casei, sorbind din ceai sau mîncînd dulceaţă cu apă rece, privea în zare şi deseori lăcrima. Maică-mea, fiind încă o copilă, îl întreba de ce plînge. El spunea că ar vrea să mai meargă o dată să-şi viziteze casa. Asta e povestea mamei despre ultimele lui zile. Am încercat de multe ori să aflu care era „casa” lui, dar maică-mea nu reuşea nicicum să-şi amintească exact locul de unde venea bunicul ei Culachi, primul patriarh al sectei pe care avea să o păstorească.

Cel mai important lucru care i s-a întîmplat însă străbunicului meu nu a fost nici rămînerea în Ismail şi Bugeac, nici căsătoria cu o femeie de o frumuseţe rară, dar cu aproape 13 ani mai tînără, ceea ce avea să-i complice mult viaţa, nici apariţia copiilor. Aceste lucruri, într-o formă sau alta, aveau să se întîmple oricum. Fac parte din cursul obişnuit al vieţii unui om. Aşa ne învaţă şi înţeleptul Solomon. Aici însă avea să i se întîmple minunea, revelaţia. După cum spune povestea de familie, aici avea să treacă şi el, asemenea apostolului Pavel, pe „drumul Damascului”, pe care Saul avea să devină Pavel.

În acei ani, pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, afacerile străbunelului meu Culachi se desfăşurau în mare parte în sudul Basarabiei şi Ucrainei. Activitatea lui de bază se desfăşura între Ismail, Cetatea Albă, Bolgrad, Reni, Cahul şi Galaţi. Mai apăreau însă ocazii speciale şi atunci se îndrepta şi spre oraşe mai mari, precum laşiul, Chişinăul, Odessa şi Tiraspolul. În oraşele acestea mai mari se ducea numai cînd avea comenzi speciale de marfă sau cînd se iveau ocazii deosebite, cum ar fi tîrgurile specializate în produse agricole şi vite.

Culachi, chiar dacă venise de pe alte meleaguri, şi-a dat seama foarte repede cu cine se poate lucra şi cu cine se pot face afaceri sigure, cu cine trebuie să fii precaut şi cu cine e bine să nu ai de-a face. Nu-i prea plăcea să lucreze cu tîrgoveţii moldoveni, pe care-i considera leneşi, neserioşi şi zgîrciţi. Avea rezerve foarte mari faţă de ruşi, dar aceştia lucrau cu sume importante şi erau destul de slobozi la pungă, de aceea îi prefera dacă avea o astfel de ocazie. Încerca să-i ocolească pe negustorii greci, care controlau o bună parte a comerţului din zonă şi dispuneau de un capital impresionant. Ei lucrau în reţea şi regula era simplă: dacă ieşeai în cîştig cu unul, sigur pierdeai dublu la următorul. Erau foarte bine organizaţi şi de unul singur nu aveai nici o şansă în faţa lor. Cu evreii se lucra bine, dar cu o singură condiţie: să ştii să negociezi şi să le cunoşti logica lunecoasă şi foarte întortocheată pentru un om crescut mai degrabă după rigorile habsburgice. Oricum, pe ei nu aveai cum să-i eviţi, pentru că erau cei mai importanţi şi mai puternici din breaslă în această zonă. Însă de departe cei cu care se lucra cel mai bine erau bezpopovţî, o sectă mai aparte. Tînărul Culachi a înţeles după primele tîrguieii cu ei că aceştia erau oamenii cu care putea să-şi dezvolte cu adevărat afacerile, fără riscuri prea mari pentru el. Erau cei mai corecţi oameni pe care îi întîlnise pînă atunci. Erau pur şi simplu deosebiţi.

Bezpopovţî, un soi de pravoslavnici fără popă, nu erau nimeni alţii decît o ramură a pravoslavnicilor de rit vechi: staroveri sau rascolnici, cum li se mai zicea. Istoria lor este destul de bine cunoscută astăzi. Practic, sînt cei care nu au acceptat reforma impusă în secolul al XVII-lea de patriarhul Nikon al Rusiei. În acelaşi timp, grecii erau strîmtoraţi din cauza turcilor şi au acceptat protecţia rusă şi mai ales importantele sume de bani. Au făcut un troc din care ambele părţi cîştigau: ruşii ofereau bani şi protecţie, grecii legitimau intenţiile moscovite. Au făcut sinoade, au organizat totul ca la carte. Toată lumea părea să accepte oferta reformei lui Nikon. Dar cineva s-a ridicat şi a spus un NU răspicat.

Acesta a pornit un tăvălug istoric pe care Rusia nu a mai putut să-l oprească pînă azi. A fost prima revoltă importantă şi radicală împotriva puterii. Fără precedent. Mai toată lumea crede că aici se află sămînţa şi rădăcina acestui teribil sentiment rusesc: buntul. Să te ferească Dumnezeu de buntul rusesc, spune înţelepciunea populară. Cel care a rămas ferm pe poziţie, a condus acest prim bunt şi avea să devină icoana rascolnicilor a fost protopopul Avakum. Un om teribil.

Cum era de aşteptat, Biserica şi ţarul, cu puterile sale nelimitate, au început o amplă campanie de teroare şi represiune. Arestări, torturi şi exilări. Multe comunităţi mici care nu voiau să accepte reforma au luat calea exilului cu mult înainte de a ajunge la ei drujinile ţariste. S-au împrăştiat în toate direcţiile, cît mai departe de marile oraşe, de drumurile principale şi de centrele de putere. Cît mai departe de mîna lungă a ţarului, a patriarhului şi a oamenilor acestora. Au luat drumul Siberiei, al cîmpiilor Volgăi, al Caucazului. O zonă foarte atractivă era însă la gurile Dunării, la marginea Imperiului, în Basarabia şi sudul Ucrainei, la o aruncătură de băţ de Moldova şi Valahia. Au poposit aici şi şi-au construit comunităţi puternice şi bine organizate.

Dincolo de partea religioasă, care prezintă mai puţin interes pentru povestea noastră, ei au devenit foarte speciali nu atît datorită asemănării cu pravoslavnicii majoritari, cît mai ales diferenţelor faţă de aceştia. Cînd te uitai la ei, la port, la biserică, la rit, chiar dacă aveai ochiul format, cu greu îi distingeai pe bezpopovţi de rascolnici şi pravoslavnici. Aparent, erau identici. Era de ajuns să-i vizitezi însă în comunitate ca să-ţi dai seama că fac parte din o cu totul altă lume. Diferenţa era şocantă. Acelaşi sat şi acelaşi stil rusesc aveau aici cu totul altă orînduire şi alt mod de viaţă. Satele acestor rascolnici semănau mai degrabă cu coloniile luteranilor germani, destule în regiune. Ordine, disciplină, curăţenie şi lipsa totală a crîşmelor şi a alcoolului, lucru de neimaginat în satele şi comunităţile ruseşti, în care alcoolul era centrul universului.

A avut loc un fenomen foarte straniu: din dorinţa lor arzătoare de a-şi păstra obiceiurile şi de a fi diferiţi, au adoptat nişte rigori ce aveau să le modeleze comunitatea într-un mod foarte aparte faţă de cea din care au ieşit. Prin tot ce făceau, prin normele comportamentale, morale şi viaţa lor de zi cu zi, parcă doreau să strige: noi sîntem cei adevăraţi, cei autentici, iar viaţa şi lumea noastră dovedesc asta!

Într-o perioadă nu foarte lungă, ei aveau să construiască nişte comunităţi prospere şi să joace un rol foarte important pentru imperiul ţarist. La doar a treia sau a patra generaţie controlau deja o mare parte din sistemul de comerţ şi finanţe al imperiului. Staroobrednicii, rascolnicii începuseră să devină protestanţii sau, mai degrabă, „evreii ruşi” ai imperiului.

În zona noastră din sud-vestul Imperiului Rus, această sectă, în diversele ei forme, prospera. Nu deranjau pe nimeni, autorităţile îi tolerau, pentru că aici erau departe de ochii puterii de la Moscova şi Sankt-Petersburg, iar populaţia majoritară începuse să-i respecte tot mai mult, pentru că ei contribuiau la bunăstarea întregii obşti. Foarte rar apăreau mici conflicte, de obicei fie din cauza unui jandarm sau a unui birocrat tîmp, proaspăt venit în zonă, care habar n-avea de datinile locului, fie din pricina vreunui neavenit local căruia i se năzărea cîte ceva. Mai era şi presa bulevardieră, care făcea din cînd în cînd valuri pe aceste subiecte. Şi, fireşte, biserica majoritară, care îşi instruia şi îşi incita uneori enoriaşii la diverse acte nesăbuite. Oricum, datorită faptului că erau de o corectitudine exemplară şi mai ales izolării comunităţilor lor, aceste conflicte erau minore şi uşor de stins. Totuşi, în acea perioadă ei erau într-o situaţie ceva mai avantajată decît ştetlurile evreieşti, care erau destule în zonă şi care dădeau, prin simpla lor prezenţă, multă bătaie de cap autorităţilor şi provocau reacţii stranii din partea populaţiei majoritare. Acestea fac parte însă dintr-o altă poveste.

După ce a descoperit această comunitate, străbunicul meu şi-a construit o mare parte a afacerilor în jurul ei. Totul era sigur, stabil şi riscurile aproape că nu existau. Bezpopovţî îşi respectau cu sfinţenie promisiunile şi înţelegerile pe care le făceau. Chiar şi atunci cînd aveau de pierdut sau cînd apărea vreo problemă, iar Culachi voia să mai schimbe datele înţelegerii pentru a-i ajuta şi pe ei, aceştia refuzau categoric. Ţineau mult prea mult la rigoare şi corectitudine pentru a se împiedica de o pierdere financiară. Totul, orice amănunt banal făcea parte din marele proiect al salvării. Fiecare detaliu, fiecare cuvînt, fiecare literă contau. Asta avea să înţeleagă însă străbunelul meu mult mai tîrziu. Acum doar se minuna de această stranie sectă care începuse să joace un rol pozitiv în viaţa lui.

Însă evenimentul care avea să-i schimbe fundamental viaţa a fost cu totul ieşit din tipare. Radical. Violent. Tragic. Erau ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Lumea îşi vedea de cursul ei firesc. Presa vremii scria diverse lucruri, dar, ca de obicei la răscrucea secolelor, începuse să publice tot mai multe ştiri alarmante legate de sfîrşitul lumii. Aşa se întîmpla la fiecare sfîrşit şi început de veac. Se termina o lume, iar presa bulevardieră construia scenarii, unele mai năstruşnice decît altele.

Culachi, un om mai puţin religios, le citea cu oarecare detaşare. Era forma de divertisment a vremii, care nu s-a schimbat niciodată, ci doar s-a diversificat.

În acea perioadă, imperiul se pregătea să-şi numere cetăţenii: se anunţase marele recensămînt. Un eveniment rar pentru puterea centrală şi cu atît mai ieşit din comun pentru oamenii simpli din oraşele şi satele uitate de Dumnezeu de prin guberniile imensului imperiu. Pentru a pregăti populaţia, administraţia rusă se decisese să iniţieze un amplu proces de informare a populaţiei. În buna tradiţie rusească însă, astfel de iniţiative erau privite cu multă suspiciune. De fapt, ruşii priveau cu multă neîncredere şi teamă tot ce venea din partea puterii sau a statului. Cu toate acestea, erau foarte supuşi.

Dacă majoritatea populaţiei privea recensămîntul doar cu multă reţinere şi suspiciune, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre bezpopovţî. Această veste a adus multă tulburare în comunitate. Bătrînii, cum nu aveau preot, s-au strîns şi au discutat aprins zile şi nopţi în şir despre acest eveniment. Ei trebuiau să răspundă ferm la o întrebare: care va fi poziţia noastră lată de acest eveniment? Şi răspunsul nu trebuia să fie unul oarecare, ci trebuia să fie răspunsul Dumnezeului lor. Pentru aceasta au pornit un amplu proces de lectură şi de interpretare a Bibliei. Totul era amestecat cu cîntece şi rugăciuni fierbinţi în întîlniri care durau ore în şir.

Părerile erau împărţite. Unii susţineau că acest recensămînt nu aduce nici un prejudiciu comunităţii şi mai ales credinţei şi principiilor lor de viaţă. Alţii însă nici nu voiau să audă de acest lucru. Pentru ei, a accepta „numărătoarea” şi mai ales „actul de identitate” pe care îl oferea puterea nu era decît semnul supunerii faţă de Antihrist.

Cînd oamenii ţarului au început să se apropie de comunităţile lor, au reacţionat. Cel mai radical a reacţionat comunitatea familiei Kovaliov, nu departe de Tiraspol. Aceasta era o comunitate nu foarte mare, care avea în gestiune 70 de desetine de pămînt, o pielărie, o croitorie şi alte mici afaceri care-i ofereau un venit destul de bun pentru acele vremuri. Familia extinsă Kovaliov, după mai bine de un veac de fugă, exil şi puşcărie, după o lungă prigoană din partea administraţiei ţariste şi a Bisericii Ortodoxe ruse, reuşise în sfîrşit să se aşeze în gubernia Basarabia, pe malul Nistrului. Aici, într-o zonă tihnită, departe de ochii şi vigilenţa puterii centrale, în scurt timp, a început să prindă o brumă de prosperitate şi tihnă. Lucrurile păreau să intre în normalitate după atîţia ani de pribegie. Acest recensămînt care se anunţa a tulburat însă comunitatea. Brusc, totul parcă luase foc.

Zile şi nopţi de lecturi, polemici, rugăciune şi post. Totul părea să ducă spre vechea soluţie: bagajul şi din nou fuga spre necunoscut, departe de mîna lungă a puterii, care părea să ia chipul apocaliptic al Antihristului şi care voia cu orice chip să pecetluiască răul şi soarta acestor ultimi „copii ai Domnului”.

De data aceasta nu a fost însă aşa. Ce s-a întîmplat, cum s-a ajuns aici nici astăzi, după atîta timp, nu este foarte clar. Cert este că lucrurile au luat o cu totul altă turnură. De data aceasta nu le mai era sortit să fugă în pribegie, ci avea să se întîmple ceva groaznic. Ceva care a cutremurat cel mai mare imperiu al acelor vremuri. Şi acest lucru urma să fie punctul de cotitură în viaţa străbunicului meu Culachi, cel care avea să devină patriarhul şi întemeietorul sectei noastre.

Ce credinţă, ce pasiune sau nebunie i-a împins spre ceea ce avea să se întîmple? În aparenţă, căci nimeni nu poate înţelege cu adevărat tragedia prin care au trecut aceşti oameni deosebiţi, lucrurile, conform surselor vremii, s-au petrecut în felul următor. În ultimul moment, familia Kovaliov şi întreaga ei comunitate au decis să schimbe modul de acţiune. Au decis să nu mai fugă, să nu mai hălăduiască, ci să refuze direct şi fără drept de apel oferta puterii. Şi cum puteau să o facă mai bine şi mai vehement decît prin moarte? Aşa că familia şi-a săpat un mormînt, s-au îmbrăcat toţi în hainele de sărbătoare, au făcut slujba de înmormîntare şi s-au îngropat de vii în mormîntul săpat chiar de ei. Pe parcursul cîtorva săptămîni, în comunitatea lor au avut loc trei astfel de înmormîntări de grup, ale unor oameni frămîntaţi şi chinuiţi de o teribilă îndoială: oare au ales calea cea bună pentru a înfrunta puterea celui care vrea să-i ducă la pierzanie?

Ultimul lor mesaj a fost: „Nu vrem să acceptăm nici o altă putere, nu vrem să ne scriem altfel numele şi prenumele. Pentru noi Isus este şi nume, şi Patrie. Iar pe noi legea voastră ne îndepărtează de credinţa noastră adevărată şi ne îndepărtează de ţară, căci Patria noastră e Isus. Nu vom putea niciodată să ne supunem legilor voastre şi vrem să murim pentru Hristos”. Şi au decis să moară toţi îngropaţi de vii. Astfel au fost curmate aproximativ 25 de vieţi.

Vestea a făcut înconjurul lumii. Toată lumea vorbea despre aceşti „nebuni” pe care nu-i înţelegea mai nimeni. Un freamăt apocaliptic începuse să adie prin tot imperiul şi totă lumea vorbea numai despre asta, de la mujicul şi tîrgoveţul de rînd pînă la intelectualul şi aristocratul de la curte. Străbunicul meu Culachi a simţit un şoc pentru prima dată, a fost cuprins de un sentiment pe care nu l-a mai trăit niciodată. Nu putea să şi-l explice, să-l controleze. I-a cunoscut pe aceşti oameni, a lucrat cu ei, a stat la masă cu ei şi avea cele mai bune gînduri şi sentimente pentru ei. Ce s-a întîmplat? Cum a fost posibil? Nu putea să-şi explice. Şi mai ales nu putea să răspundă la o întrebare mult mai imperativă şi mai dureroasă: ce se întîmplă cu el? A simţit că, fără să se poată împotrivi, a devenit brusc un alt om.

Şi a deschis pentru prima dată Biblia.