Katrina, fiica cizmarului Moskovici din Bolgrad

Căci Hristos este sfîrşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea.

Romani 10:4

După un ocol atât de mare, să revenim la drumul nostru de la Ismail la Bolgrad pe care Culachi începuse să-l facă tot mai des, dar de data aceasta nu în căutarea unor răspunsuri la întrebări religioase presante, ci pentru că simţise că se aprinsese ceva în sufletul lui după ce vizitase cizmăria lui Moskovici şi după ce o zărise pe frumoasa Katrina, mezina familiei Moskovici, şi schimbase cîteva vorbe cu ea.

În familia Moskovici se vorbea în mod obişnuit idiş, limbă care-i suna familiar lui Culachi, fiindcă se asemăna cu germana. Limba folosită în afaceri şi discuţii cotidiene cu neevreii era însă limba rusă. Bătrînul Abraam Moskovici se mai descurca binişor în alte câteva limbi, însă le folosea doar ocazional, cînd era nevoit, pentru o mai bună înţelegere. Cum soţia lui vorbea un idiş destul de stricat, fiind, după bănuiala noastră, mai de grabă o „corcitură” de moldoveancă cu cine ştie ce altă etnie din zonă, mai folosea în discuţiile cu ea limba rusă şi pe cea moldovenească sau româna, cum îi spunem azi. Katrina, la rîndul ei, le amesteca pe toate cu dexteritate şi o jovialitate naturală, de nici nu mai ştia care e limba ei maternă. Mai degrabă toate erau materne. Acest amestec lingvistic era o trăsătură a zonei. Existau mahalale în micile tîrguri şi oraşe în care limbile rusă, idiş şi moldovenească formau un cocktail greu de descompus, dar care avea un gust şi o aromă fascinante. Acest cocktail lingvistic nu era compus doar dintr-un amestec de cuvinte din mai multe limbi, ci şi din sintaxe diferite, adesea modificate. Din construcţii, calchieri, mutaţii lingvistice care numai în zone periferice se pot naşte. Astăzi, de sînt aproape uitate şi puţini le mai ştiu. A dispărut acea lume, a dispărut şi acea limbă unică.

După cîteva vizite în care-şi reparase tot ce avea de reparat, Culachi a înţeles că trebuie să găsească un motiv serios pentru a-şi justifica vizitele la familia Moskovici. Altfel ar fi dat de bănuit. E greu să vizitezi aşa, tam-nisam, o familie de evrei, fie ea şi amestecată. Tu, un tînăr care, după cum căscai gura se vedea că nu eşti de-al locului, vii la cizmarul Moskovici? Şi fără să observe Abraam cel care doar aparent se uita spre cizme? Pentru bătrînul Abraam însă lucrurile erau deja clare de ceva vreme. După ce-a de-a doua vizită, faimosul cizmar din Bolgrad înţelesese că nu încălţările îl mînau pe Culachi la el, ci cu totul altceva. Bătrînul avea însă suficientă înţelepciune şi tact. În stilul propriu evreilor din zonă, el putea să pună tot soiul de întrebări retorice sau să direcţioneze orice discuţie acolo unde-l interesa.

Abraam a înţeles repede că temele predilecte de discuţie ale lui Culachi sînt politica şi religia aşa că avea loc de manevră destul de mare. Evreii, mai ales familiile tradiţionale, erau foarte reţinuţi în a discuta politică. Cu străinii refuzau să vorbească pe aceste subiecte. Cînd erau totuşi nevoiţi să discute, să-şi exprime opiniile politice, stăpîneau o adevărată artă a simulării, a răspunsurilor care să ofere mai multe portiţe de scăpare, cu multiple sensuri. Niciodată nu ştiai dacă ceea ce spuneau era întrebare sau răspuns dacă era soluţie sau problemă. Această artă venea tocmai din nevoia de a se proteja, din lunga tradiţie a exilului şi a veşnicelor prigoniri. Au păţit-o de atîtea ori în istorie, încît aveau o înţelepciune care-i transforma în adevăraţi cameleoni. Doar aşa puteau să facă faţă unei realităţi dure şi violente. Nu acelaşi lucru se putea spune însă despre tot mai mulţi tineri evrei ieşiţi din aceste familii tradiţionale, care în ultima perioadă începuseră să se emancipeze. Pe cît de reţinuţi şi de cameleonici erau părinţii şi bunicii lor, pe atît de radicali şi de angajaţi păreau cei din noua generaţie, care nu mai împărtăşeau deloc strategia înaintaşilor. Ei urmau să aibă însă o funcţie şi o soartă istorică diferită în aceasta regiune, pe care le vom discuta cu altă ocazie

Chiar dacă bătrînul cizmar era foarte precaut în privinţa temelor politice, mai ales cînd era vorba despre străini, de data asta îşi permitea să sondeze opiniile tînărului Culachi în legătură cu diverse probleme cotidiene.

Discutau ultimele ştiri apărute în presa vremii despre legi şi impozite, despre ce se mai întîmplă în lume. Multe lucruri generale, dar şi chestiuni punctuale, care-i vizau direct pe ei. În privinţa temelor religioase, Abraam Moskovici, ca membru activ ale evreilor mesianici şi ucenic al lui Iosif Davidovici Rabinovici, avea o deschidere totală. Aici se simţea ca peştele în apă. Ba chiar o făcea din dorinţa de a duce mai departe Besora Tava, adică Vestea cea Bună, Evanghelia. Şi încerca să-l treacă pe Culachi prin marile teme iudaice şi creştine, la început din obligaţie misionară, ca orice membru al comunităţii din care făcea parte. Încerca mai ales să afle care este nivelul lui de educaţie religioasă.

Din experienţa sa, cel mai complicat e să vorbeşti despre aceste lucruri cu pravoslavnicii, fie ei ruşi sau moldoveni. Nivelul de cultură religioasă aproape că-l îngrozea În ce cred oamenii aceştia dacă nu ştiu nimic în afară de Tatăl nostru? Cum e posibil să nu citească nici măcar Evangheliile? În general, cum e posibil să creadă ceva? Ce-i învaţă biserica şi preoţii lor? Erau întrebări retorice pe care şi le tot punea Abraam.

Şi Abraam nu se referea la oamenii simpli de prin satele din jur, ci la preoţii şi cărturarii cu care se tot intersecta. Dacă cu evanghelicii germani avea ce discuta, pentru că erau buni cunoscători ai Bibliei, iar la catolici, care erau foarte puţini, măcar clericii aveau cunoştinţele de bază necesare, în mediul ortodox era pur şi simplu beznă. O mică rugăciune învăţată pe de rost care cu siguranţă era neînţeleasă în mare parte. Şi poate Crezul, care era mai degrabă rostit fără nici o noimă. Ca evreu care şi-a petrecut ani buni din viaţă citind din cărţile sfinte, ştia că pentru a găsi un pravoslavnic bun cunoscător al Bibliei trebuia fie să mergi în centrele teologice de elită, fie pe la mănăstiri, unde textele se amestecau destul de straniu cu tot soiul de legende şi povesti mistice greu de înţeles pentru un evreu. În rest, a găsi un pravoslavnic cunoscător al textelor sacre era o minune. Ei bine, Culachi făcea parte din această minoritate-minune. De unde şi cum a ajuns Culachi la o cunoaştere atît de bună a textelor sacre, Abraam nu-şi putea imagina. Cert este că avea în el un interlocutor redutabil pe teme religioase.

Abraam Moskovici a început cu poveştile clasice din Talmud, cunoscute în mare sub diverse forme şi nume şi creştinilor, încercînd să treacă prin toate elementele specifice iudaismului. Discutau despre toate. Despre istoria fascinantă a patriarhilor, despre fuga din Egipt, despre marele Abraham şi Moşe, despre Şabat, Pesah, Roş haşana, Şavuot, Iom Kipur, Sukkot, Hanuka şi toate cele bine-cunoscute în lumea cărţilor sfinte. Despre rostul şi semnificaţia acestor nume, ritualuri şi sărbători, îi plăcea să repete mereu: „Noi sîntem evrei nu pentru că ne-am născut din părinţi evrei, aşa cum cred mai toţi cei care nu ne cunosc, ci pentru că facem şi îndeplinim toate cele scrise în Cărţile Sfinte”.

Treptat, Abraam Moskovici începuse să-l ducă şi spre o zonă interzisă pentru evrei, cea a Noului Testament, terenul pe care creştinii se simţeau mult mai bine. Îi explica felul cum vede el credinţa şi salvarea prin Moşiah, Mesia creştinilor, cel promis de Dumnezeu pentru salvarea lumii. Iar surpriza dezvăluirii consta în faptul că bătrînul Abraam susţinea că Moşiah a venit deja pentru toată lumea, inclusiv pentru poporul Israel. Numele lui este Ieşua, Isus din Nazret.

Aceasta era o mare noutate pentru Culachi, care ştia cu totul altceva despre evrei şi despre credinţa lor. Iar ce-l şoca şi mai mult pe Culachi era faptul că Abraam susţinea că religia creştină, în felul cum e promovată de marile biserici creştine, este de fapt o erezie a iudaismului, iar iudaismul, la rîndul lui, este o credinţă ce nu a fost dusă pînă la capăt. În realitate, susţinea Abraam cu multă convingere, orice om, indiferent de etnie şi poziţie socială, se poate salva prin Moşiah. Aceasta era Besora Tova, Evanghelia, Vestea cea Bună care trebuie dusă mai departe. Trebuia să se revină la Biserica primară, de pe vremurile cînd evreii erau creştini, iar creştinii evrei. Astfel se va rezolva, susţinea bătrînul cizmar, şi marea problemă evreiască ce macină de atîta timp Europa şi, mai nou, Imperiul Rus. El era convins că, dacă evreii vor deveni creştini şi creştinii evrei, cum spune Vestea cea Bună, toate problemele vor dispărea şi toţi se vor salva.

Aceste discuţii îi dădeau o stare de linişte şi aduceau o pace interioară pe care Culachi de mult nu o mai avusese. Aşa că începuse să meargă tot mai des la diverse întîlniri ale grupului condus de Abraam Moskovici, să studieze şi să discute ore în şir despre cărţile sfinte. Aflase tot mai multe despre grupul Israeliţii Noului Testament sau „secta lui Rabinovici”, cum i se mai spunea în popor. Aflase destul de multe despre „noul patriarh” Rabinovici, cel care scrise multe texte, cel mai important fiind cel legat de „cateheza lui Rabinovici”. Acesta era un text care sintetiza crezul comunităţii.

Cu timpul a început să meargă şi la întîlnirile extinse ale comunităţii, acele slujbe şi ritualuri pe care le organizau o mînă de oameni. În mare parte erau evrei, dar veneau şi cîţiva neevrei. Încăperea unde se adunau era amenajată simplu, cu nişte scaune, băncuţe, cîteva „ţoale” ţesute din cîrpe, cum era specificul zonei, aşezate pe jos şi diverse lucruri obişnuite pentru încăperi de acest fel. Pe perete erau scrise sau tapiţate pe pînză albă şi înrămate versete biblice, cum ar fi: „Căci Hristos este sfîrşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea” (Romani 10:4) sau „Să ştie bine, clar, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi” (Faptele Apostolilor 2:36).

Tot ce se întîmpla aici îi aducea aminte foarte mult de comunităţile germane şi de slujbele lor religioase, de zilele de duminică petrecute acolo. Slujbele celor de aici aveau foarte multe lucruri în comun cu tot ce văzuse la coloniştii germani, însă rigorile etice, chiar dacă semănau foarte mult, aveau ceva mult mai fierbinte şi pasional. Asta îi amintea mai degrabă de rascolnici, cei fără de popă, care s-au îngropat de vii pentru credinţa lor.

Treptat, lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Nici Culachi şi nici Moskovici nu mai ştiau de unde a pornit totul şi dacă ceva mai este legat de fiica cea mică, Katrina. Culachi începuse pe neobservate să devină parte a familiei, a comunităţii şi parcă era aici de o veşnicie.

Era ultimul an al secolului al XIX-lea. Culachi se pregătea să se însoare cu tînăra şi frumoasa Katrina. Familia Moskovici a încuviinţat fericită această căsătorie. Era o primăvară frumoasă, cînd vestea rea a venit brusc, aşa cum vine orice moarte. Neanunţată. În acel mai din 1899 avea să se stingă din viaţă patriarhul evreilor mesianici, cel care a încercat să schimbe soarta evreilor din imperiu, să-i împace pe creştini cu evreii, Iosif Davidovici Rabinovici. Un om deosebit despre care a scris un faimos necrolog Vladimir Soloviov, cel mai mare filozof rus al vremii, cu care comunitatea avea să se mîndrească multă vreme. El sună aşa:

Iosif Davidovici RABINOVICI

(† 5 mai 1899)

Aidoma evreilor primului veac care l-au primit pe Hristos şi s-au dedicat zămislirii creştinismului, Iosif Davidovici, un om ca noi toţi, educat în spiritul Scripturii, a predaniilor Sfinţilor Părinţi şi a înţelepciunii din veac ascunse – orale cîndva, scrise şi chiar tipărite acum (cabala) –, a ajuns să priceapă că rabinul galileean, cîndva executat la Ierusalim, prin acuzele formulate de cărturarii evrei şi prin judecata procuratorului roman din Pont, era împăratul lui Israel – cel promis de prooroci, născut în chip minunat, iar după moarte înviat în trupul său transfigurat. Încredinţîndu-se de acest lucru, Iosif Davidovici s-a botezat, dar nu a încetat să rămînă un patriot al cauzei evreieşti. Patriotismul său îi punea pe umeri o nouă sarcină: propovăduirea între fraţii evrei a credinţei în adevăratul Mesia, aceasta fiind singura cale a salvării, nu doar pentru un om, ci pentru întregul popor evreu, împreună cu celelalte neamuri. L-am cunoscut personal pe Rabinovici şi de aceea nu am nici o ezitare să mă pronunţ în privinţa sincerităţii sale şi că sufletul lui era aidoma firii evreilor din veacul întîi – sufletele apostolilor. Doar că în realitate lucrurile stau cu totul diferit. La suprafaţă, misiunea părea uşoară, pentru că noului propovăduitor nu mai avea de ce să-i fie teamă nici de dinţii leului, nici de securea lictorului. În interior însă era tragică şi împovărătoare. Pentru că nu puteau nici dobitoacele circului, nici oţelul soldatului roman să separe atît de mult sufletul credinciosului de Dumnezeu cum îl îndepărtează acum aglomerarea minciunilor şi a răului acumulate în istorie pe tot cuprinsul lumii creştine. Este vădit cu osebire că sincretismul acesta este resimţit mai ales de evrei. Duhul bate unde voieşte, e drept; cei aleşi, grupurile mici de indivizi cu o mobilizare religioasă fermă, pot trece peste aceste obstacole istorice. Dar cu ce drept (fără a arăta cu degetul la cineva anume) putem pretinde acest lucru oricăruia dintre evrei sau majorităţii acestora sau chiar unei minorităţi semnificative? Devine clar că evreitatea vede în lumea creştină ceea ce prin faptele lor le arată cei ce se numesc pe sine creştini; mai mult, cu totul o fantezie ar fi să credem şi să sperăm că evreii ar îmbrăţişa creştinismul, acceptîndu-l dintr-o profundă convingere religioasă, numai pentru că este o religie a iubirii, aflată sub vacarmul pogromurilor evreieşti şi a apelurilor „creştineşti”: „Moarte jidovilor! Arde-i pe jidani!”. Nu trebuie să ne mire prin urmare că propovăduirea lui Rabinovici nu a produs un larg ecou, ci să ne mirăm că totuşi i-a reuşit ceva, şi anume să pună pe picioare o comunitate (la Chişinău) numită Israeliţii Noului Legămînt, cu un lăcaş în care se făceau slujbe în limba vechilor evrei.

A primit botezul creştin la Berlin, printr-o persoană care aparţinea unei secte americane independente. Nedorind să se alăture nici creştinismului, nici luteranismului, Iosif Davidovici a amînat un timp îndelungat legitimarea statutului său religios, dar a izbutit în cele din urmă recunoaşterea de facto a caracterului creştin al comunităţii create de el. Aceasta există de aproape două decenii, Iosif Davidovici a debutat în activitatea religioasă pe la începutul anilor ‘80, fiind un om matur. L-am cunoscut în 1885, era un om îmbătrînit, dar cu un duh fierbinte şi plin de elan. Cele cîteva conversaţii avute cu el mi-au lăsat urme de neşters. Particularitatea concepţiei sale se coagula din evreitatea creştină a primului veac: „Eu propovăduiesc evreilor pe Mesia – spunea el – din exact punctul în care s-a oprit protomartirul Ştefan, membrul celei mai vechi comunităţi creştine din Ierusalim”. Fără îndoială, activitatea naţional-misionară a lui Rabinovici rămîne un grăunte viu şi o chezăşie a viitoarei unităţi dintre evrei şi creştini. Dar evoluţia acestei activităţi, în acelaşi timp, nu poate continua în condiţiile date, lucru pe care i l-am expus şi propovăduitorului. Greşeala lui era pricinuită de faptul că le cerea evreilor să se raporteze la creştinism ca şi cum ar fi deja nişte creştini autentici, capabili să ierte orice rău pe care l-au suportat de pe urma creştinilor. El, ca patriot evreu, le-a iertat din tot sufletul acest rău fraţilor săi romano-catolici, precum şi slavilor ortodocşi. Acelaşi lucru li-l impunea şi celorlalţi evrei, uitînd parcă să menţioneze că propria iertare era precedată de împărtăşirea prin credinţa în Hristos, ceea ce pentru majoritatea evreilor rămîne o imposibilitate, şi psihologică, şi morală, cîtă vreme atitudinea faţă de ei în lumea creştină rămîne inadecvată.

Dacă Iosif Davidovici greşea în evaluarea practică a momentului istoric, acest lucru nu ne opreşte să-i apreciem, la superlativ, efortul individual. Valoarea adevărată a omului este determinată de orientarea şi măsura mobilizării propriei voinţe. Acestea îi motivau competenţele morale prin care se va înfăţişa la Judecata de Apoi.

„«Da», zice Duhul, «ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează».”

Vladimir Soloviov