Să nu juri strîmb şi să scrii corect

Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis color din vechime: „Să nu juri strîmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale”. Dar Eu vă spun: să nu juraţi nicidecum... Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.

Matei 5:33-34, 37

N-am ştiut niciodată dacă era o binecuvîntare sau un blestem. Asta era însă lecţia lui Iosif Davidovici Rabinovici pe care bunicul o rostea mereu cînd era vorba despre putere.

— Să-i ţină Dumnezeul nostru Iahve cît mai departe de noi!...

Bunelul meu era adeptul acestei teorii. Iar din experienţă ştia că statul vine singur după tine, nu trebuie să te duci tu după el.

— Cînd vor avea nevoie de noi, vor veni ei, nu vă faceţi griji, nu scăpăm aşa uşor. Deocamdată, cît ne lasă în pace, să-i lăsăm şi noi în pace.

Această relaţie stranie îţi dădea impresia unei superiorităţi. Priveai statul cu toleranţă. Erai educat să-l tolerezi. El există, e răul necesar lăsat de Dumnezeu pe acest pămînt şi acest rău trebuie tolerat. În nici un caz însă nu trebuie să i te supui, îl accepţi doar în măsura în care nu-ţi dăunează. Cu el trebuie să te intersectezi minimal. Dacă se poate, e preferabil să nu te intersectezi cu el niciodată.

— Trebuie să ne comportăm ca şi cum nu ar exista. Trebuie să-l ignorăm. Doar aşa îl facem neputincios faţă de noi. Doar aşa îşi pierde avantajul. Puterea lui asupra noastră este dată de noi. Statul are atîta putere asupra noastră cîtă îi oferim noi. El are nevoie de noi, nu noi de el. Nu trebuie să ne fie frică de el, lui trebuie să-i fie frică de noi. Doar aşa îl putem supune, îl putem învinge doar ignorîndu-l, îmi explica deseori bunicul.

Asta era o linie de interpretare, cred eu, mult mai radicală decît cea care urmărea o confruntare directă cu Leviatanul.

Cum Leviatanul nu voia să asculte de sfatul rabinului şi să se ţină cît mai departe, încercam să ne îndepărtăm noi cît mai mult de el. Ai mei făceau tot posibilul să nu se intersecteze cu el. Cum? Îşi organizau singuri timpul, comunitatea, munca, resursele, şcoala. Tot. Dacă statul ar fi dispărut, nici nu am fi simţit asta.

Ca să-l ţii pe Leviatan cît mai la distanţă, trebuie să fugi cît mai departe de tot ce înseamnă putere. La margine, la periferie. Pentru asta trebuie să te îndrepţi în direcţia opusă faţă de cea spre care merge societatea. Dacă societatea şi oamenii ei vor să acceadă la un serviciu mai bun, la un statut privilegiat, să evolueze în ierarhia socială, să obţină mai multe resurse, mai mulţi bani, funcţii, tu, ca un bun sectant, trebuie s-o iei în direcţia opusă. Trebuie să mergi în jos, în subteran. Trebuie să te deplasezi spre margine, la periferia societăţii.

Ai mei ştiau foarte bine: cu cît înaintezi mai sus, spre centru, spre resurse şi funcţii, cu cît eşti mai aproape de Cezar, cu atît devii mai vulnerabil. A fi în centru înseamnă a fi vulnerabil, înseamnă a fi neputincios, înseamnă a fi parte a puterii pe care tu nu trebuie s-o slujeşti. Cezarului trebuie să-i dai ce-i al Cezarului. Ce e însă al Cezarului? Ca să nu-i fii dator, trebuie să nu ai nimic din ce-i al Cezarului. Datoria este cel mai periculos lucru pe care-l poţi avea şi te face rob al puterii. Noi putem să-i învingem doar fiind diferiţi de ei, doar fiind rupţi total de ei, doar oferind ceva fundamental altfel, acesta era crezul simplu al comunităţii mele.

În ciuda acestei relaţii speciale cu statul, tatăl meu era un împătimit al analizei şi discuţiilor politice. Citea toată presa, asculta tot ce se poate la radioul nostru. Aveam un radio VEF, de producţie baltică, foarte bun. Prindea mai tot ce se putea prinde în bandă lungă şi scurtă. La el ascultam de toate.

Acest apetit pentru politică i s-a deschis în perioada stagiului militar, satisfăcut la Moscova, unde din cauza scrisului lui foarte special a devenit „pisari” şi transcria actele oficiale ale unor ştabi militari. Mama spune că Moscova l-a schimbat foarte mult. Un provincial din Bugeac, cu o minte ascuţită, cu o educaţie foarte severă, odată ajuns în cancelariile militarilor sovietici, s-a pus pe învăţat. Şi a învăţat.

Începuse să vorbească o rusă mai specială, foarte diferită de cea din zona noastră, care era amestecată cu tot soiul de moldovenisme şi evreisme. A renunţat la accentul sudic, iar rusa lui a început să se cizeleze, căpătînd un puternic accent moscovit, care pe noi, cei din sud, ne deranja. Aceasta era însă o marcă a „lumii bune”. A venit cu alte haine, a început să poarte costume, fără cravată însă, căci aceasta era un însemn al puterii pe care comunitatea noastră nu l-a acceptat niciodată. Abia după căderea comunismului cravata a intrat şi în vestimentaţia noastră. Dar ce nu a fost acceptat după ’90?

A început să-şi cumpere pălării. Eu nu l-am văzut niciodată cu capul gol pe stradă, întotdeauna avea o pălărie elegantă pe cap. În tinereţe avea şi pasiunea motocicletelor. La fiecare cîţiva ani îşi schimba motocicleta. Mama susţine că se plictisea cam repede de ele. Eu, copil venit destul de tîrziu în familie, am prins foarte puţin din perioada lui motorizată. Am prins doar un IJ-Planeta cu ataş. Ataşul era locul meu, pentru că eram prea mic ca să stau pe şa, în spate.

Pasiunea pentru motociclete a moştenit-o doar fratele meu mai mare. Erau anii în care motocicleta era un mijloc de transport obişnuit şi foarte folosit în oraşele şi satele din Basarabia. Acum a devenit o raritate, pentru că toată lumea a trecut la maşini. Motocicleta are însă un farmec aparte. Iar vara prin stepa Bugeacului este o desfătare să mergi pe ea. Un drum de cîmpie întinsă, soarele apune agale spre Dunăre, aerul fierbinte se ridică din ţărîna aurie, vîntul cald îţi bate cu putere faţă, iar în spatele tău se ridică colbul cernoziomului devenit pulbere. Tata conduce cu viteză, dar foarte atent, ocoleşte cu prudenţă toate gropile drumului vechi, iar tu stai în ataş şi priveşti apusul de soare şi te bucuri că drumul nu se mai termină.

Să revenim la paradoxurile tatălui meu, care ţinea mult la principiile comunităţii de a nu ne amesteca în treburile Cezarului, dar care însă îmi prezenta şi-mi explica toate dedesubturile politicii interne şi externe şi mă lăsa să stau alături de el cînd asculta toate ştirile pămîntului. Pe el cel mai mult l-au ajutat să priceapă politica mare nu atît şcoala şi ucenicia moscovită, cît mai ales experienţa călătoriei şi deschiderea enormă faţă de nou.

Era un om foarte curios. Avea o pasiune nebună pentru călătorii. Iar slujba îi permitea şi chiar îi oferea posibilitatea de a-şi împlini această mare pasiune. De ţară ce să mai zic? Era totuşi a „cincea parte a uscatului” de pe întregul glob, cu o diversitate ameţitoare. După ce am împlinit 7 ani a început să mă ia şi pe mine în escapadele lui din verile însorite. Am vizitat, cînd eram mic, ţările baltice, am străbătut cîmpia europeană a ţării în lung şi-n lat, am văzut pădurile

Belarusului. Pe la 15 ani cunoşteam foarte bine mai toată partea europeană a Uniunii Sovietice. Cel mai mult m-au fascinat însă Crimeea, Caucazul şi partea asiatică. Uzbekistanul rămîne şi azi pentru mine cel mai frumos loc pe care l-am văzut. Un tărîm de poveste. Acolo aş vrea să mor, ar spune cîntecul. De Uzbekistan şi Afganistan familia noastră este foarte legată sentimental, dar aceasta este o altă poveste.

Eu am crescut cu aceste lucruri. Am fost educat să ştiu, să înţeleg politica în forme destul de sofisticate pentru vremurile şi locul în care trăiam prin intermediul acestor lungi călătorii.

— Trebuie să înveţi să asculţi, să observi, să cunoşti. Trebuie să fii curios. Explorarea necunoscutului este cel mai bun învăţător. Cartea şi drumul. Trebuie să învăţăm mai întîi să mirosim, să auzim, să vedem şi să pricepem. Vorbim mai tîrziu, după ce am învăţat toate acestea, mă povăţuia tata în lungile drumuri cu trenul sau cu maşina.

Apoi mi se puneau întrebări. Mi se dădea harta ca să explic unde mergem. Trebuia să citesc despre locurile, geografia şi istoria popoarelor pe care le vizitam. În acelaşi timp mi se explica faptul că trebuie să resping ferm orice formă de colaborare cu statul.

Revenind însă la poveste, marele paradox al relaţiei noastre cu statul era următorul: cu cît încercam noi mai mult să ne îndepărtăm de centrul puterii, să mergem spre margine, să boicotăm statul şi să nu avem nici o poziţie politică, statutul nostru devenea pentru putere tot mai politic. Uneori, micile noastre gesturi marginale apolitice căpătau o forţă politică pe care nici un discurs disident nu o putea produce.

Comunitatea mea s-a confruntat pentru prima dată cu o astfel de situaţie la începutul perioadei staliniste. Era o vreme în care multe lucruri nu erau încă foarte clare în regiune. Scăpaserăm de teroarea legionară, considerată cea mai grea perioadă a scurtei noastre istorii de peste 100 de ani, am scăpat de războiul şi foametea teribile şi am început să ne adaptăm noului regim, cu regulile lui severe şi exacte. Într-un stat cu reguli exacte, noi ne adaptăm repede, pentru că experienţa ne spune că nu trebuie să ne temem de reguli şi de violenţa statului, ci de instabilitate şi de absenţa legilor, care produc violenţă la o scară mult mai mare.

În jurul nostru, oamenii începuseră şi ei să se adapteze. Iar pentru aceasta toţi ştiam că cel mai uşor e să accepţi discursul oficial, să te supui noii puteri şi mai ales s-o slujeşti. Cu cît o slujeşti mai înflăcărat, cu atît mai sigur este pentru tine un viitor mai bun şi mai uşor. Asta e de cînd lumea şi pămîntul: stăpînul, Cezarul, vrea sclavi docili, harnici şi devotaţi. Unii chiar făceau exces de zel. Şi asta nu e o noutate. În regiunile de periferie, situaţia e şi mai vizibilă, pentru că aici procesele se accelerează, rezistenţa e minimă, principiile sînt lunecoase. De ce? Nu pentru că oamenii sînt altfel, ci pentru că la periferii instituţiile nu rezistă, puterile se succedă cu viteză, legile sînt negociabile şi fluide. Aici, la periferie, eşti ca pe nisipuri mişcătoare. Ca să rezişti, trebuie să ai o capacitate mare de adaptare şi de schimbare. Totul e trădare şi contrabandă, cum zicea bunicul meu. Rezistă şi reuşeşte numai cel care poate trăda şi care poate face contrabandă. Asta este esenţa politicii de periferie. Despre aceste principii se poate scrie o carte aparte.

Noi condamnam însă ferm aceste lucruri. La noi, „da trebuie să fie da, şi nu, nu”. Nu ne închinăm puterii, Cezarului. Şi mai ales nu depunem jurămînt decît unui singur Domn. Jurămîntul a fost prima noastră mare confruntare directă cu puterea sovietică.

În acea perioadă se intra masiv în rîndurile Partidului Comunist. Oamenii îşi aranjau viaţa cum puteau, iar intrarea în Partid era un bilet care aducea un plus de garanţie pentru călătoria spre o lume mai bună, mai îmbelşugată. Şi oamenii se avîntau mai puţin din convingere şi mai mult elin oportunism spre această ofertă a puterii. Comunitatea noastră a decis însă ferm: nici un membru nu poate să depună jurămînt Partidului. Oricine acceptă este exclus automat din rîndurile comunităţii. Ori cu Partidul, ori cu „adunarea”, cum ziceam noi bisericii noastre. Nu puteam accepta o astfel de colaborare şi mai ales noi nu depuneam jurămînt în faţa nimănui. Celor care au uitat, le reamintim că la intrarea în rîndurile Partielului Comunist exista un ritual prin care noul membru depunea un jurămînt în faţa tovarăşilor că va sluji Partidul pînă la moarte. Astăzi se pare că aceia care au depus acest jurămînt au uitat, iar ideea de trădare nu-i chinuie, nu-i frămîntă. Era însă un jurămînt echivalent celui militar, iar pentru trădare în armată ştim care este pedeapsa. Noi cu aceste lucruri nu ne jucam. Pentru noi, viaţa nu era un joc al aparenţelor sau o luptă pentru acumulare şi bunăstare. Aceste lucruri erau ultimele care ne interesau. Jurămîntul era însă considerat fundamental. Dacă ai făcut jurămînt, trebuie să-l respecţi cu preţul vieţii.

Dacă pentru adulţi lucrurile erau mai simple, complicaţii mari au apărut odată cu introducerea în şcoală a ritualurilor de accedere în structurile comuniste de tineret. Ele se împărţeau în trei categorii: oktombrel (şoim al patriei) în primul an de şcoală, pionier în clasele trei-patru şi comsomolist (UTC-ist) după clasa a şaptea. Şi aici se depunea jurămînt. Cum rezolvăm această situaţie?

Problema a stîrnit o dezbatere aprinsă în comunitatea noastră. Bătrînii afirmau cu tărie că trebuie să ne retragem copiii din şcoală. Comunitatea avea suficientă putere încît să-si crească şi să-şi educe copiii în afara sistemului de stat. În mare parte, ea făcea acest lucru oricum. Alţii susţineau că ar fi o mare greşeală dacă am retrage copiii din şcoli. Nu ne putem retrage total „din lume”, pentru că avem o misiune de îndeplinit aici. Cine-i va mai salva pe cei din jur, dacă nu noi? Asta era marea noastră obsesie. Iar sfîrşitul e foarte aproape. O altă obsesie cu care am crescut. Icoana comunităţii noastre era imaginea unui ceas care arăta ora 12 fără cinci minute, reprezentînd sfîrsitul iminent şi cea de-a doua venire a Mîntuitorului. Care va veni „ca un hoţ în miez de noapte”, atunci cînd ne aşteptăm cel mai puţin. Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi şi să-i salvăm pe cei din jur. Noi trăiam într-o veşnică „stare de excepţie” politică, un soi de salvare de urgenţă. Iar în jur trebuia salvat tot.

La final, comunitatea noastră a luat următoarea decizie, zic eu foarte înţeleaptă: copiii pot intra în organizaţiile de oktombrei şi de pionieri, pentru că toate acestea sînt o joacă de copii. Ei nu sînt responsabili de ritualurile şi jocurile la care sînt expuşi. Cum nu credeam şi nu acceptam botezul copiilor, tot aşa nu acceptam şi nu recunoşteam jurămintele copiilor.

Comunitatea este însă responsabilă să le explice şi să-i protejeze de ceea ce se întîmplă. Copiii comunităţii, care la 13 ani deveneau maturi, nu vor intra însă în organizaţia de comsomolişti pentru că e un jurămînt rostit la maturitate, de care sîntem responsabili fiecare în parte. Iar jurămîntul este interzis. Singurele jurăminte acceptate de noi erau cel medical, pentru cine ajungea medic, şi cel militar, care avea pentru noi o altă semnificaţie. În rest, toate jurămintele erau şi sînt interzise. Cu atît mai mult jurămîntul acordat puterii comuniste şi oricărei alte forme de putere.

— Noi nu ne închinăm lui Baal, nu îl dăm pe nici unul dintre copiii noştri să fie dus jertfă lui Moloh, noi nu ne închinăm la idoli, îmi tot repeta bunelul, făcînd trimiteri la cărţile lui Moise, pe care le citeam cu regularitate.

Această decizie aparent minoră, luată la finele anilor ’40, începutul anilor ’50, avea să creeze un şir întreg de probleme comunităţii şi mai ales aelolescenţilor şi tinerilor sectanţi, care abia începeau să cunoască viaţa. Noi nu intram în comsomol nu din motive sau prevederi şi convingeri politice. Nu. Politicul era exclus din viaţa noastră în forma pe care o are azi. Noi procedam aşa din convingeri strict religioase, însă acest gest aparent banal producea un efect politic de o radicalitate greu de măsurat. Regimurile politice, mai ales cele de tip autoritarist, pot ierta orice. Le este foarte uşor să înăbuşe orice formă de critică. Pot deveni violente şi pot face presiuni subtile, distrugînd orice formă de rezistenţă. Ceea ce nu vor ierta şi nu vor accepta niciodată este însă indiferenţa faţă de regim. Acesta nu tolerează să fie ignorat. A te sustrage regimului, a nu-l băga în seamă este actul cel mai grav de negare a lui. Aşa ceva nu poate ierta. De aceea are mare grijă să ne amintească acest lucru. Zi de zi, ceas de ceas.

Stigmatul neparticipării la viaţa colectivă în toate formele ei comsomoliste cotidiene ne urmărea permanent. Nu participam la o mulţime de întruniri şi acţiuni pentru că nu eram membri ai acestei organizaţii din care toată lumea – dar absolut toată lumea – făcea parte. Singurii aflaţi în afara organizaţiei erau nişte copii de sectanţi. Iar privirea tuturor celor din jur te arde şi lasă semne adînci. Treptat, ne obişnuiam, dar trebuia plătit un preţ. Chiar dacă mulţi dintre noi erau cei mai buni copii din şcoală, cu rezultate excepţionale la învăţătură, pentru care orice universitate din ţară şi-ar fi deschis porţile, în faţa noastră acestea se închideau definitiv. Universităţile ne erau inaccesibile nu pentru că nu eram suficient de pregătiţi, ci pentru că nu eram membrii unei organizaţii în care intrau toţi de-a valma, ceea ce la un moment dat a devenit o simplă formalitate nesemnificativă, însă un ritual obligatoriu. Pentru ei era o organizaţie cu ritualuri banale, pentru noi însă nu. Drumurile noastre spre centru se închideau înainte să înceapă. Oare nu asta ne şi doream?

Cînd am crescut mai mare, acest lucru mă deranja şi chiar mă irita, îi replicam deseori tatălui meu:

— De ce trebuie să fim ca nişte călugări? De ce comunitatea noastră trebuie să fie ea o mănăstire ascunsă? De ce ne comportăm de parcă am fi sub ocupaţie străină?

Tata, cu un umor nespecific comunităţii noastre şi o ironie fină, îmi răspundea:

— Sîntem sub ocupaţie, dar nu trebuie să ne temem, pentru că noi şi Dumnezeu formăm majoritatea.

Eu eram convins că „noi şi Dumnezeu cream majoritatea” şi mă comportam ca atare, cu riscurile de rigoare.

Ori de cîte ori aveam întrebări, ai mei scoteau Biblia şi începeam să „studiem problema”. Toată viaţa noastră de-a lungul mai multor generaţii s-a învîrtit în jurul unei singure cărţi. Aceasta dădea răspunsul la toate întrebările şi frămîntările noastre, dădea coerenţă şi coeziune grupului nostru aparent fragil. Tot ce se întîmpla sau avea să se întîmple în viaţa noastră trebuia armonizat cu ceea ce scrie în această carte destul de stufoasă, complicată şi deseori neclară. Nu doar viaţa noastră trebuia să aibă sens şi să se armonizeze cu ea, ci întreaga istorie trecută, cea care se întîmpla sub ochii noştri şi cea care avea să se întîmple. Orice se petrecea pe uscat sau pe mare, în orăşelul nostru de provincie sau la Moscova şi New York trebuia să aibă un sens, o explicaţie cuprinsă în cele 66 de cărţi ale Bibliei, adică între Geneză şi Apocalipsă.

De mici eram învăţaţi să avem această atitudine. În Biblie învăţam literele, pe ea exersam citirea, îi învăţam şi îi cunoşteam istoriile complicate încă din anii preşcolari şi creşteam cu poveştile patriarhilor Avraam, Isac şi Iacov aşa cum trăiam cu bunicii şi părinţii noştri. Nu făceam mare distincţie între ei. Cu timpul învăţam s-o citim şi să-i înţelegem tainele şi modul în care ea, această carte unică, ne călăuzeşte viaţa şi mai ales ne pregăteşte viitorul, un viitor apocaliptic, mereu în criză de timp şi gata să se termine, iar pentru acest final trebuie să fii pregătit zi de zi, ceas de ceas şi clipă de clipă.

Pe cît de mult ţineam la această carte, pe atît de greu aveam acces la ea. Vremurile nu au fost prea blînde cu noi în această privinţă. În casă aveam două Biblii. Una în limba rusă şi una în limba română. Despre cea în limba rusă se spune în familie că ar fi cumpărat-o unul dintre bunicii mei şi pentru ea a dat în schimb o vacă. Pentru mine, în anii ’70, o epocă foarte diferită din punct de vedere economic şi social de a bunicilor mei, o vacă nu însemna mai nimic. Nu am avut, nu am crescut, nu ştiam decît cum arată, iar orice interacţiune a mea cu o vacă era pur accidentală. Văzusem cînd eram mic cîteva, iar după plecarea mea la oraş nu am mai văzut decît în filme. Modul în care povesteau ai mei această istorie şi accentul pe care-l puneau pe această parte a povestii – „Bunelul tău a dat tocmai o vacă pentru această carte” – mă făceau să înţeleg că e vorba despre un preţ foarte mare. O mică avere. Sau, în termenii mei de comparaţie pe atunci, cît o maşină Lada. Aşa îmi explica tata ca să înţeleg. Deci foarte mult.

Ediţia rusă era din anii de dinaintea Revoluţiei Bolşevice. E vorba de o ediţie de pe la 1907. Era o ediţie veche şi destul de greu de citit, pentru că avea nişte litere stilizate care mă iritau. Nu ştiu de ce. Literele ruseşti arhaice stilizate, precum şi literele gotice îmi creau un disconfort. De fapt, nu puteam citi texte tipărite cu astfel de litere. Doar la nevoie. Acea Biblie avea însă ceva special. Mai tîrziu, în casă avea să pătrundă şi una mai nouă, editată, cred, în anii ’70 undeva în Occident.

Biblia în limba română era însă cartea principală a familiei. Această Biblie din care am învăţat eu să citesc era una în traducerea lui Dumitru Cornilescu, editată prin anii ’50 undeva în Elveţia, pe acea faimoasă „foiţă de Biblie”. Mai tîrziu, ca să reziste în timp, tatăl meu i-a învelit coperţile cartonate în piele neagră de viţel. Era o ediţie de buzunar, formatul preferat în comunităţile noastre. Aproape fiecare familie avea un exemplar din acesta. Cînd se căsătoreau tinerii, cadoul special al comunităţii era o Biblie din aceasta. Era un format foarte comod, uşor de purtat la tine, însă avea litere destul de mici şi le crea dificultăţi de citire bătrînilor care începuseră să-şi piardă vederea.

Nu am prea multe informaţii pe acest subiect de la începuturile familiei mele. Ştiu doar acea istorie cu Biblia, una dintre primele ajunse în familie, cumpărată cu preţul unei vaci bune de lapte. Asta se întîmpla în tîrgul de la Ismail, pe malul Dunării. Cert este că odată cu venirea bolşevicilor la putere totul părea să intre într-un aparent rai al libertăţii. Unul dintre primele decrete date de ei în 1918 era cel legat, după cum am mai amintit, de libertatea de conştiinţă şi credinţă. Ei aveau de dus alte bătălii, iar aceste drepturi oferite ne-au luat iniţial minţile. Aveam însă să ne revenim repede, pentru că în 1922, pentru cei rămaşi în URSS, a început prima mare campanie antireligioasă, îndreptată mai întîi împotriva majoritarilor pravoslavnici, iar mai tîrziu şi împotriva celeilalte comunităţi religioase. În 1929 se interzic sărbătorile religioase, precum Crăciunul şi Paştele.

Valurile de interdicţii continuă. În 1931, comuniştii interzic editarea şi comercializarea Bibliei pe întregul teritoriu al noului stat. Aceste lucruri au fost valabile pentru o parte a comunităţii care a rămas dincolo de Nistru. Familia mea era deja în acele vremuri pe teritoriul României Mari, fără să fi părăsit zona în care trăia. Vremurile erau în plină schimbare, frontiera se mişca în permanenţă. Iar aici, în România Mare, nu am avut problemele pe care le-au întîmpinat cei din URSS în anii ’30. Cum mai toţi eram însă foarte strîns legaţi de comunităţile din zona Odessei şi Transnistriei, eram la curent cu dificultăţile lor. Ei aveau de dus nişte bătălii teribile, iar noi aveam să purtăm alte bătălii cu alţi monştri treziţi din hibernare.

În perioada interbelică, lucrurile au fost complicate pentru noi nu pentru că nu aveam acces la cărţi, ci pentru că ne erau interzise practicile obişnuite. De fapt, eram interzişi noi. După război însă, odată cu trecerea regiunii noastre în gestionarea şi administrarea sovietică, lucrurile s-au complicat destul de mult. După Marele Război, Stalin este nevoit să îmbuneze şi să mulţumească într-un fel biserica pravoslavnică majoritară pentru contribuţia la victorie şi îi oferă mai multe libertăţi. În 1946, chiar înfiinţează Editura Patriarhiei, unde încep să apară diverse cărţi de cult. Prima Biblie editată însă de Biserica Ortodoxă rusă va apărea abia în 1956, cu un tiraj de doar 25.000 de exemplare. Pentru o ţară ca URSS, acest tiraj este derizoriu. Următoarele ediţii ale Bibliei „pravoslavnice” au fost următoarele: în 1968 apar 25.000 de exemplare, în 1977 se editează 50.000 de exemplare, în 1979 apar tot 50.000 de exemplare, iar în 1983, 75.000 de exemplare. Tirajele şi ritmul sporesc şi mai mult în perioada lui Gorbaciov, cînd totul ia brusc o altă turnură.

Surprinzător este faptul că în anul 1979 puterea permite importul din spaţiul „duşman capitalist” a 30.000 de exemplare, iar în 1985, 100.000 de exemplare de biblii „sectante”. Oricum, tirajele erau mult prea mici în comparaţie cu dimensiunea populaţiei şi a instituţiilor care aveau nevoie de această carte. Pe piaţa neagră, o Biblie costa un salariu mediu pe economie.

Anii foarte grei au fost cei de după război. Numărul Bibliilor din comunitate era destul de mic, mai ales ţinînd cont de faptul că în acei ani comunitatea începuse să crească în ritm alert, în ciuda tuturor greutăţilor şi represiunilor de tot felul. După foametea cea mare şi după o perioadă de sărăcie lucie, spre sfîrşitul epocii staliniste comunitatea începuse uşor să se stabilizeze. Oamenii reintraseră într-o rutină, regulile începuseră să fie din nou cunoscute, iar acest lucru le permitea liderilor comunităţii să găsească noi forme de adaptare.

Penuria de volume de tot felul, de la Biblii la cărţi de cîntări şi altă literatură auxiliară, a impus căutarea unor soluţii. Cum atunci nu aveai acces la astfel de cărţi, singura soluţie era de a învăţa pe de rost texte sau de a transcrie de mînă. Am prins şi eu bătrîni care puteau să recite ore în şir versete din Biblie. Mai tîrziu au început să copieze. Ai mei, fără să ştie, au revenit la practica medievală a memorării şi copierii de dinaintea inventării tiparului. Şi se copia tot. Zi şi noapte, zeci şi sute de ore, echipe întregi de oameni stăteau şi copiau pe hîrtie. Cu peniţa şi călimara în faţă, copiau texte din Biblie, cîntece şi poezii religioase. Scrisul începuse să devină o adevărată artă şi îndeletnicirea unei părţi a comunităţii, pentru că nu toţi aveau această capacitate, răbdare şi pricepere.

Tatăl meu a fost „pisari”, omul de cancelarie care scrie şi copiază acte, în perioada serviciului militar pe care l-a satisfăcut în Moscova. Pentru o astfel de slujbă trebuia să ai un scris caligrafic şi cunoştinţe temeinice de gramatică. Trebuia să treci oricum printr-o pregătire specială, pentru că redactarea actelor oficiale, după modelul pe care sovieticii îl preluaseră în mare de la perioada ţaristă, presupunea un anumit tip de standardizare stilistică şi o tipologie caligrafică. Tatăl meu scria ca în scrisorile de epocă, ca în actele oficiale ale ţarului sau ale lui Stalin. O caligrafie de o frumuseţe rară. O scriere pictată. Acest scris aveam să-l recunosc imediat cînd mai puneam mîna pe diverse caiete şi texte scrise de mînă în anii ’50-’60, pe care timpul le îngălbenise şi le transformase în nişte relicve. Frumuseţea scrisului tatălui meu ieşea în evidenţă. Cine nu ar fi vrut să aibă un „caiet de cîntări” scris de tata? Din păcate, el nu a copiat atît de multe texte pentru că a avut alte priorităţi şi era o muncă prea istovitoare, făcută de obicei noaptea, cînd toţi ceilalţi dormeau. A dedicat mult timp însă transcrierii textelor cîntecelor şi partiturilor muzicale, pentru care erau necesare cunoştinţe specializate, iar pe atunci erau puţini cei ce se pricepeau la asta. Dar el şi prietenii lui au transcris în anii ’50-’60 sute de cărţi cu partituri muzicale. Păstrez cîteva şi azi.

Eu aveam să mă fac mai tîrziu traficant de Biblii, dar asta este o altă poveste.