Germanii colonişti din Bugeac

Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.

Ieremia 29:13

Orăşelul Ismail, numit Smil în Evul Mediu, este acum administrat de regiunea Odessa şi aparţine Ucrainei. Istoria acestuia este însă destul de confuză. Nu se ştie prea bine cine şi cum l-a construit. Ştim doar că există de foarte mult timp şi niciodată nu şi-a schimbat locul, ci doar stăpînii şi înfăţişarea.

Ismailul se află pe malul Dunării, pe braţul Chilia, la doar 80 de kilometri de vărsarea acestuia în Marea Neagră. Au trecut pe aici şi grecii, despre care se spune că l-ar fi ctitorit, şi tîrgoveţii genovezi, care se pare că i-ar fi făcut prima haină strălucitoare, şi boierii Moldovei, care au vrut să-l facă cetate de hotar, dar şi turcii, care nu prea ştiau ce este un hotar. Pe aici au mai venit şi ruşii, care i-au izgonit pe turci şi, după ce i-au învăţat semnificaţia hotarului, adică locul veşnic schimbător, au decis să nu mai plece. Ei au dat Ismailului înfăţişarea pe care o păstrează şi azi, cu mici retuşuri moderne făcute de sovietici şi, mai nou, de Ucraina postcomunistă.

Şi românii au trecut pe aici, fireşte, odată cu formarea României Mari, însă nu au reuşit să lase în urmă decît monumente şi urme modeste ce aveau să fie îndepărtate cu prima ocazie de valul schimbărilor sovietice. Astăzi, după toate zorzoanele comerciale, termopanele strălucitoare şi noile construcţii „euro-model”, amprenta Rusiei ţariste rămîne cea mai puternică, dîndu-i un aer inconfundabil. Odată ajuns aici, ştii că te afli într-un oraş de gubernie rusă. Are un aer inconfundabil, mai ales după ce l-ai privit şi respirat măcar o dată. Pe străzile acestui orăşel-port aveau ai mei să-şi ducă traiul timp de cîteva generaţii.

În anul în care a ajuns aici străbunicul meu Culachi, Ismailul era un important tîrg pe malul Dunării, cu o arhitectură centrală bine proporţionată, cu magazine şi spaţii comerciale destul de dezvoltate după standardele vremii. Faimoasele mahalale se întindeau pînă în afara oraşului. În una din cocioabele de lut acoperite cu stuf din aceste mahalale se aşezase şi eroul nostru.

După ultimul recensământ al acelor vremuri, în oraş locuiau fix 22.245 de oameni: 8.271 de maloruşi, 7.797 de velicoruşi, 2.736 de evrei, 1.589 de moldoveni, 936 de bulgari şi 503 greci. Culachi urma să fie probabil cel de-al 22.246-lea cetăţean, trecut în cate-goria „alte noroade”. Casa în care a trăit strămoşul meu o bună perioadă, din păcate, nu mai există astăzi. Toată mahalaua a fost dărîmată în anii ‘60, cînd a avut loc un amplu proces de modernizare şi industrializare a zonei. Doar părinţii meu au mai prins-o, iar în albumul meu de familie există cîteva poze de o calitate destul de proastă, din care nu se mai înţelege mare lucru. În copilărie, cînd mergeam prin zonă şi cînd aveam ocazia să intrăm în oraş, tatăl meu avea grijă să-mi arate de fiecare dată locul: „Uite, aici a locuit bunelul”. Şi-mi povestea cîte ceva din viaţa lui pentru a nu uita. „Eu l-am apucat în viaţă.” Aşa începea de fiecare dată povestea. „Se spune că în tîrg era unul dintre cei mai cunoscuţi negustori de grîu, vite şi peşte. Îl cunoştea mai toată lumea şi se bucura de un mare respect. El era «tîrgoveţul sectant» care nu bea, nu fură şi nu minte. Calităţile astea erau rare pentru o astfel de meserie şi pentru o astfel de zonă”, îmi tot explica tata.

Culachi se pare că s-a adaptat destul de repede acolo. Îi plăceau oamenii şi locul, cu toate că-i înţelegea mai greu. Poate din cauza limbii sau a obiceiurilor destul de diferite. Cum afacerile avuseseră un start bun şi se dezvoltau rapid, a decis să rămînă aici un timp, „pînă mai prinde cheag”. Era convins că Ismailul este doar o mică haltă în viaţa lui, care-l va ajuta să se întoarcă acasă şi să se aşeze în unul dintre oraşele mai mari din Transilvania, acolo unde-i erau casa şi obîrşia. Poate din acest motiv încă nu se gîndea la însurătoare, cu toate că ajunsese la o vîrstă care pe vremea aceea impunea un anumit statut. Burlăcia de la o anumită vîrstă nu mai inspira nici siguranţă, nici un statut social respectabil, mai ales într-o meserie pretenţioasă cum e cea de negustor. În societatea de atunci erai privit cu suspiciune dacă la o anumită vîrstă nu erai căsătorit. A fi căsătorit însemna să ai un statut, era un semn al stabilităţii. Oferea celor din jur încredere şi siguranţă, calităţi fundamentale pentru această breaslă.

După evenimentul tragic din familia Kovaliov însă, Culachi era tot mai tulburat şi confuz, începuse chiar să se intereseze de lucruri inimaginabile pentru el înainte. Căuta să discute cu oameni pe care nu avea obiceiul să-i frecventeze. Gestul fără precedent al familiei rascolnicilor îl frămînta, ridicînd o mulţime de întrebări la care nu avea răspunsuri.

Mergea tot mai des la biserică, dar nimic nu-l mulţumea aici, pentru că totul i se părea confuz, vag şi mort. Aceleaşi slujbe interminabile, acelaşi aer, aceleaşi fraze care nu-i spuneau nimic. Aceleaşi ritualuri fără viaţă care nu se adresau nimănui şi cu atît mai puţin frămîntărilor lui. Aceiaşi oameni care nu aveau nici un Dumnezeu, mai ales cînd îi compara cu familia Kovaliov. Era imposibil să faci o comparaţie, întrucît ceea ce a văzut la rascolnici aparţinea unei alte lumi.

De la o vreme începuse să-şi cumpere cărţi, cu toate că citea destul de greu în rusă. Cele mai multe erau cărţi religioase sau legate de problemele sufleteşti care-l frămîntau. A făcut rost şi de o Biblie în limba germană de la unul dintre pastorii din satele coloniştilor luterani germani din apropiere. În zonă erau numeroase colonii germane şi elveţiene şi el făcea afaceri cu mulţi dintre ei. Erau oameni de încredere şi aveau gospodării foarte bogate, de unde puteai cumpăra grîu şi vite de bună calitate.

Culachi vizita diverse comunităţi de acest fel din cu totul alte motive decît cele financiare. Căuta răspunsuri la anumite întrebări care pentru el erau probleme de viaţă şi de moarte. Ori afla răspunsul şi viaţa lui căpăta sens, ori nu afla nici un răspuns şi atunci viaţa lui era o frămîntare în zadar, fără nici un sens.

Comunitatea cu care Culachi făcea tot mai multe afaceri în ultima perioadă era cea a coloniştilor germani, aşa-numiţii „colonişti varşovieni”, care se stabiliseră în Bugeac pe la începutul secolului al XIX-lea şi întemeiaseră aici comunităţi destul de mari şi puternice. Zona Bugeacului era foarte pestriţă la acea vreme, cu peste 20 de etnii importante şi religii diverse. Aici găseai şi ruşi, şi moldoveni sau ucraineni, dar şi evrei, polonezi, bulgari, germani, elveţieni, găgăuzi sau greci. Din punct de vedere religios, chiar dacă pravoslavnicii erau vizibil dominanţi, lumea începuse să se obişnuiască şi cu aceşti venetici bizari care s-au aşezat de-a lungul timpului pe aici. Mulţi dintre ei erau mult prea stranii pentru obiceiurile locului. Această „pace” confuză şi tihnită era posibilă însă şi pentru că puterea tolera şi uneori chiar avea interese directe ca lucrurile să se petreacă într-un anumit fel. Cînd puterea schimba regulile jocului, avea alte interese politice, economice şi sociale şi atunci apărea şi „războiul” dintre diverse comunităţi. Un joc lung, care în timp a dus la formarea unor adevărate strategii de luptă şi apărare ale comunităţilor, atît în raport cu statul, cît şi în relaţiile dintre ele.

Dacă iniţial coloniştii germani primiseră din partea puterii pămînturi şi măsuri fiscale preferenţiale, cu o protecţie şi o autonomie destul de mari, la sfîrsitul secolului al XIX-lea, odată cu asasinarea ţarului reformist şi foarte liberal Aleksandru al II-lea, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. La putere a venit ţarul Aleksandru al III-lea şi, odată cu el, un întreg val de naţionalism şovin şi panslavism s-a abătut asupra întregului imperiu. Norii negri au ajuns şi deasupra acestei zone mult prea amestecată şi diversă pentru gustul şi tendinţele noii puteri. În Imperiul Rus, cînd puterea devine confuză şi bîntuită de fantome, poporul turbează şi nebunia se abate asupra lui. Nu ştiu cum e în alte părţi, dar în Imperiul Rus există o legătură ciudată între putere şi popor. Sînt ca doi fraţi siamezi. Cînd puterea bea, poporul se îmbată, iar cînd poporul se trezeşte, puterea are greţuri şi e mahmură. Poate de aceea comunitatea noastră nu voia să facă parte în nici un fel din corpul politic. Îl ignoram, îl dispreţuiam, îl uram şi luptam împotriva ambelor părţi ale aceluiaşi corp imens, unit printr-o mutaţie de neînţeles.

Să revenim la Bugeac. Pe vremuri, cînd te plimbai prin Bugeac, vedeai de la depărtare dacă satul care-ţi iese în cale este moldovenesc sau nemţesc. Satele moldoveneşti erau împrăştiate pitoresc prin tot soiul de văgăuni şi pe dealuri, după o logică greu de explicat. Căsuţele mici de lut, acele bordeie înfipte în pământ, semănau de la depărtare cu nişte ciuperci răsărite doar parţial. Le priveai şi nu ştiai clar care e partea construită de om şi care e cea lăsată de la Dumnezeu. Casele ţăranilor erau adunate de-a valma, ca un muşuroi, ca o ciupercărie mică, şi fiecare casă era înconjurată de garduri din nuiele, trestie sau diverse împletituri. Străzile erau întortocheate, fără o ordine clară, dar te duceau unde trebuie. Moldovenii erau însă singurii care ştiau unde trebuie să ajungă. Pentru un străin totul era confuz, dar nimeni nu se temea că se va pierde, pentru că oricum nimereai în cele din urmă în casa unui suflet de om. Iar la moldoveni greu ajungeai, dar şi mai greu plecai. Aveau reguli chiar mai neclare decît mahalalele lor. Cu ei era însă foarte uşor să convieţuieşti.

Satele germane arătau însă cu totul altfel. Îţi săreau în ochi în primul rînd liniile drepte şi modul ordonat în care erau aşezate casele. Se vedea foarte clar că totul este făcut după un plan bine stabilit şi corect executat. Casele, la rîndul lor, aveau o înfăţişare mult mai semeaţă, mai verticală: ridicate parcă în picioare, şi nu îngenuncheate şi pitite precum cele ale moldovenilor. Mai puţin pitoreşti, dar mai impunătoare. Zidul era cel care impresiona cel mai mult. Fiecare casă avea un zid ce o înconjura, asemenea unei mici fortăreţe. Satele lor arătau ca o armată aranjată în mici batalioane fortificate şi gata de luptă. Dacă satele nemţeşti păreau gata să plece la război, satele moldoveneşti păreau gata să se ascundă şi să se facă una cu pămîntul. Treptat, începuseră să se integreze în regiune şi să se obişnuiască unii cu alţii.

Culachi s-a îndrăgostit repede de ei. Îi aduceau foarte mult aminte de Transilvania, de obiceiurile saşilor de acolo şi-l mai ajuta pe deasupra foarte mult şi limba. De la o vreme începuse să umble prin satele lor şi fără treburi, doar pentru a merge la o slujbă, pentru a sta la poveşti cu diverşi amici şi parteneri de afaceri sau cu pastorul evanghelic, căruia îi purta un respect deosebit şi în care avea mare încredere. Îl atrăgeau foarte mult muzica şi slujbele lor de duminică.

Nu au rămas foarte multe mărturii din acele vremuri. În familie se spune că dragostea noastră pentru muzică şi excesul de reguli şi ordine de acolo ni se trag. Aici a avut loc un declic, s-a întîmplat ceva care a făcut din Culachi alt om, unul care avea să impună în familia sa cu totul alte reguli şi alte obiceiuri, în strînsă legătură cu cele ale locului.

Păstrăm şi astăzi în familie un vechi volum pe care scrie mare Carte creştină de cîntări pentru comunitatea evanghelică din Rusia de Sud şi Dic deutschen Gemeinden în Bessarabien. Din Odessaer Gesangbuch, Cartea de cîntări, cum îi spuneam noi, editată de Bottinger pe la 1823, am învăţat cînd eram foarte mic prima mea cîntare, pe care o mai ştiu şi astăzi. Pe la 5 ani dădeam adevărate spectacole cu cîntecul în meinem Herzen. Mult mai tîrziu, familia mea avea să-şi cumpere o „fizgarmonie”, un soi de orgă de cameră, adică un pian care scoate sunete pe bază de aer produs cu nişte pedale. Pe rînd, trei generaţii de copii au făcut şcoală şi au pedalat o grămadă la acest aparat pentru a învăţa să cînte la el. Dar despre „fizgarmonie”, regina casei noastre, vă voi povesti cu altă ocazie.

Străbunicul nu a lăsat nimic scris, dar din cea de-a doua carte veche am aflat numeroase lucruri despre acele vremuri şi ea m-a ajutat să-mi imaginez mersul lucrurilor pe atunci. Iată o zi obişnuită de duminică:

Duminica era serbată, de regulă, astfel: dis-de-dimineaţă avea loc învăţătura timpurie, la ora 10 – �principalul serviciu divin, la ora 2 – învăţătura pentru copii, seara – rugăciunea de seară în sala de rugăciuni. În timpul învăţăturii pentru copii, oamenii se adunau în doferite case, întărindu-se cu cuvîntul Domnului şi cu rugăciunea în comun sau asistau la învăţătură împreună cu copiii. După învăţătura pentru copii, dacă era vreme bună, tineretul ieşea din sală ţinîndu-se de mînă, formînd şiruri lungi, cîntînd un cîntec religios, şi făceau o plimbare prin colonie, tinerii într-o direcţie şi tinerele în alta. La o anumită depărtare de colonie, ei se aşezau pe iarba verde, mai cîntau cîteva strofe, citeau un capitol, unul dintre cei mai mari spunea o rugăciune în genunchi, apoi urma un cîntec de încheiere şi toţi plecau liniştit acasă (Kludt, Die deutschen Gemeinden în Bessarabien).

Este surprinzător pentru mine să regăsesc în această descriere a unei duminici din acea lume uitată o zi absolut asemănătoare cu duminicile copilăriei mele. E o zi care după aproape 70-80 de ani avea să se repete în viaţa mea, păstrînd nu doar cele mai importante elemente ale ritualului duminical, ci şi stilistica şi modul exact de împărţire a timpului. O sută de ani, duminică de duminică, zi de zi, oră de oră, ritul acela al evanghelicului german avea să devină pentru familia mea ritmul vieţii. Totul s-a reprodus cu o exactitate uimitoare. Nu degeaba grupul iniţial de sectanţi, al cărui patriarh a fost străbunicul meu, a fost „botezat” de băştinaşi Stundişti (de la Stunde, însemnînd „oră”). Într-un loc în care timpul şi spaţiul sînt nemăsurate, unde totul curgea altfel, aceşti sectanţi începuseră să împartă viaţa după nişte ritmuri nemaipomenit de exacte. E greu de spus astăzi cum s-a transmis această tradiţie. Cum şi cît a stat Culachi printre aceşti colonişti germani e iarăşi greu de apreciat. Cert este că aici şi-a găsit el refugiul într-o primă fază. Aici frămîntările şi neînţelegerile lui primeau răspunsuri şi soluţii, întreaga tulburare primea alinare, însă necunoscute sînt căile Domnului. Iar necunoscutele căi abia urmează.