34

 

Aubrey mă aştepta în faţa postului de poliţie, ceea ce ne-a permis să stăm de vorbă departe de urechile poliţistului de serviciu. Când i-am spus tot ce ştiam, a vrut să se ducă chiar el la Hackett.

I-am atras atenţia că pentru asta i-ar fi trebuit un mandat de percheziţie şi că, până când l-ar fi obţinut, Hackett ar fi avut tot timpul să şteargă benzile, ba chiar să le şi distrugă.

— De ce au benzile astea atâtea importanţă pentru Stephen Hackett? întrebă cu mirare Aubrey.

— Din cauza morţii numitei Laurel Smith. Am aflat în seara asta că Stephen Hackett a avut o aventură cu ea în urmă cu vreo douăzeci de ani. Davy Spanner s-a născut din legătura lor nelegitimă.

— Şi crezi că Hackett a omorât-o?

— E încă prea devreme ca să spunem asta. Ştiu doar că a dat zece mii de dolari ca să recupereze benzile. Lasă-mă mai întâi să mă duc singur, sunt primit fără probleme în casă. Dacă am nevoie de ajutoare, am să sun.

— Fii atent la doamna Marburg. Atunci când a fost asasinat celălalt soţ al ei, părerea noastră a fost că poate nu fusese străină de tot ce se întâmplase.

— E foarte posibil. Mark Hackett a fost ucis de fiul pe care-l avea din prima căsătorie, un anume Jasper Blevins.

— Eşti sigur de asta?

— Ştiu chiar de la bunica lui Jasper Blevins, şi te rog să mă crezi că nu i-a fost deloc uşor să-mi facă această dezvăluire.

Aubrey m-a urmat cu maşina lui până la poarta de fier a familiei Hackett Dincolo de lac, lumina de la ferestre lucea slab, estompată de perdelele trase.

Mi-a deschis Gerda Hackett. Când a dat cu ochii de mine s-a luminat imediat la faţă.

— Domnul Archer! Kommen Sie nur’rein.

— Cum se mai simte soţul dumitale?

— Mulţumesc, mult mai bine. (Şi adăugă, vizibil dezamăgită:) Cu soţul meu vrei să vorbeşti?

— Da. Şi cu doamna Marburg.

— Sunt amândoi în bibliotecă. Mă duc să le spun că eşti aici.

— Nu te deranja. Cunosc drumul.

Şi am lăsat-o acolo, ca o străină, în pragul propriei sale case. Acum înţelegeam mai bine de ce Hackett o luase de nevastă: nu voia să fie recunoscut...

Uşa bibliotecii era închisă, dar dinăuntru se auzea vocea unei femei... Vocea celei care fusese Laurel Smith... Am simţit că mi se zbârleşte părul în cap, şi o clipă m-am iluzionat cu speranţa nebună că poate nu murise...

— Mulţumesc, doamnă Lippert, spunea vocea lui Laurel. Vreţi să vă dau o chitanţă?

— Nu, nu e necesar, răspundea o altă voce de femeie.

— Serviţi ceva?

— Nu. Mulţumesc. Bărbatului meu nu-i place când se întoarce acasă să miros a alcool.

— Dar vodca nu miroase, o asigură Laurel.

— Oh, dacă ai şti, are un nas!

Uşa se închise şi Laurel începu să fredoneze un cântec vechi mişcându-se prin apartament, căci uneori vocea ei devenea mai slabă.

Am apăsat pe clanţa uşii.

— Cine e acolo? a întrebat Ruth Marburg.

Am intrat cu zâmbetul pe buze. Ruth Marburg stătea chiar lângă telefon. Nu se zărea nici o armă.

Hackett şedea la o masă pe care se afla un magnetofon. Stephen opri imediat sonorul.

— Doamna Hackett mi-a spus că sunteţi aici. Sper că nu v-am întrerupt?

— Ba da, zise doamna Marburg. Ne-ai întrerupt când tocmai ascultam câteva vechi înregistrări de familie.

— Vă rog să continuaţi.

— Pe dumneata nu te-ar interesa... Doreşti ceva? zise ea cu un ton mai curând tăios.

— Am venit ca să vă prezint raportul meu definitiv.

— Momentul nu e bine ales. Nu vrei să vii mâine?

— Ba eu aş vrea să aud ce are de spus... obiectă Hackett. Îl plătim destul de scump pentru asta.

— Iar eu aş vrea să aud ce are de spus Laurel.

Doamna Marburg clipi de câteva ori cu un aer nedumerit.

— Laurel? Dar cine e Laurel?

— Nevasta lui Jasper. Tocmai o ascultaţi. Să o ascultăm împreună.

— Închide uşa, îmi ordonă doamna Marburg. Vreau să-ţi vorbesc.

Am închis uşa şi m-am sprijinit de ea. Ruth Marburg se ridică greoi şi veni spre mine.

— Prin urmare, ai dat de puţină „mizerie” şi îţi închipui, că ai putea să obţii mai mult? Ei bine, te înşeli, domnule! Dacă nu iei seama, până mâine ai să te pomeneşti la închisoare.

— Poate că cineva o să ajungă până la urmă acolo, dar nu eu.

— Eu şi fiul meu îi cumpărăm pe oamenii de soiul tău cu un pumn de arginţi. Cecul pe care ţi l-am dat poartă data unei zile viitoare. Chiar eşti atât de prost ca să nu înţelegi ce înseamnă asta?

— Asta înseamnă pur şi simplu că nu aveţi decât o încredere limitată în „loialitatea” mea. În ziua de azi nu mai găseşti deloc persoane demne de încredere... Uite, am zis scoţând cecul lui Sebastian, priviţi ce mi-a dat mai adineauri Sebastian...

Femeia întinse mâna să-l ia.

— Jos, labele, Henrietta!

— Numele meu e Ruth.

Se prefăcu că se îndreaptă spre fotoliul ei dar, în loc să se aşeze, deschise repede sertarul mesei pe care se afla telefonul. M-am repezit mai înainte să fi avut timp să îndrepte revolverul spre mine şi i l-am smuls din mâini.

M-am întors spre Hackett.

— Îndepărtează-te de masa aceea, Hackett! Şi vino lângă mama ta.

La început se sprijini de un şir de cărţi de Dickens, apoi se aşeză pe o scăriţă de bibliotecă, într-un colţ al încăperii, ca un şcolar leneş care fusese pedepsit.

I-am luat locul lângă magnetofon şi l-am pornit. Melodia pe care o fredona Laurel a fost în curând urmată, în două rânduri, de zgomotul unui pahar pe care-l umplea. Apoi uşa apartamentului se deschise şi se închise.

— Salut, Laurel, zise vocea lui Davy.

— Spune-mi mămico.

— Nu sună bine... Hei, de ce mă săruţi?

— Fiindcă am dreptul. Nu mă port cu tine ca o mamă?

— Acum, da. Uneori mă întreb de ce.

— Pentru că sunt mama ta. Uite, să-mi tai mâna dacă mint!

— Şi ţi-ai pune şi capul pe tăietor?

— Oh! exclamă ea. Nu e drăguţ din partea ta să-mi vorbeşti astfel. Nu am nici un amestec în asasinarea tatălui tău.

— Dar ştii cine l-a ucis...

— Ţi-am spus serile trecute... Un tânăr care nu a fost prins… Un beatnik cu barbă.

— Pe vremea aceea nu exista aşa ceva, zise Davy neîncrezător... Cine e omul acela? Şi de ce încerci să-l acoperi?

— Dar nu-i adevarat.

— Ba da, e adevărat. I-ai spus lui Fleischer şi poliţiei că omul călcat de tren nu era tatăl meu. Iar mie îmi spui contrariul. Ori i-ai minţit pe ei, ori mă minţi pe mine. Prin urmare, care e adevărul?

— Nu i-am minţit nici pe ei, nici pe tine... începu Laurel vorbind foarte încet. Omul călcat de tren...

Doamna Marburg scoase un mârâit care mă împiedică să aud sfârşitul frazei. Am răsucit butonul.

— Trebuie să stau toată noaptea în picioare şi să ascult melodrama asta infectă? se răsti ea.

— E vorba de o amintire de familie, am corectat-o eu. Plină de nostalgie, de altfel. Nepotul dumitale şi mama lui vorbesc despre ce i s-a întâmplat fiului dumitale. Nu vrei să ştii ce s-a întâmplat cu el?

— E ridicol! Nu am decât un singur fiu, declară ea întorcându-se spre Hackett.

— Cred că e inutil să ne mai prefacem, mamă... începu el. E mai bine să jucăm cu cărţile pe masă.

— Ţi-ai pierdut cumva minţile!

— Într-adevăr, eu l-am ucis pe fratele meu vitreg. Jasper Blevins. Dar când vei afla cum s-au petrecut lucrurile, poate că îţi vei schimba părerea. Nici un juriu nu mă poate condamna pentru ceea ce am făcut.

— Nu conta prea mult pe chestia asta! îl sfătui mama lui. Faci o mare greşeală acordând încredere acestui individ.

— Trebuie să am încredere în cineva. Iar omul acesta mi-a salvat viaţa. De altfel, nu sunt de acord cu tine să opreşti încasarea cecului. Aceşti bani i-a câştigat.

— Tocmai voiai să-mi spui cum l-ai omorât pe Jasper, i-am amintit eu.

— Lasă-mă mai întâi să-ţi spun de ce l-am omorât... Jasper îmi asasinase tatăl. Eu am ţinut foarte mult la tatăl meu! Pe vremea aceea mă aflam la Londra, unde studiam ştiinţele economice pentru a mă pregăti în vederea preluării afacerilor tatălui meu. Când am aflat că fusese asasinat, am simţit o durere cumplită. Eram foarte tânăr pe-atunci, nu aveam mai mult de douăzeci de ani... Când am coborât din avion, eram foarte hotărât să-l găsesc pe asasin.

Prea vorbea ca din carte, şi asta mi-a trezit suspiciune.

— Mărturisesc că nu mi-a fost prea greu. Am aflat că Jasper se certase cu el. M-am dus la ferma unde trăia împreună cu nevasta lui. Era a doua sau a treia zi după asasinarea tatălui meu. L-am acuzat de crimă. Atunci el m-a ameninţat cu un topor. Din fericire, eram mai solid decât el. Am pus mâna pe topor şi i-am sfărâmat capul...

— Prin urmare, dumneata eşti omul cu barbă?

— Da. Îmi lăsasem barbă în timpul studenţiei de la Londra.

— Laurel era de faţă când l-ai omorât pe Jasper?

— Da. Şi Davy la fel. Aşa că nu pot să-i port pică pentru ce mi-a făcut zilele trecute...

Mama lui începu din nou să se agite;

— Nu uita, fiul meu, că s-ar putea să plăteşti pentru vorbele astea într-o zi. Chiar vrei să te dai cu totul pe mâna acestui om?

Hackett se uită atent la mine înainte de a răspunde:

— Nu cred că domnul Archer e omul care să mă şantajeze.

Nefiind interesat să arbitrez această dezbatere, am întins mâna spre magnetofon, foarte hotărât să ascult mai departe.

— Aşteaptă! zise doamna Marburg. Cât vrei ca să te opreşti aici? Pleci, şi nu mai vorbim niciodată despre asta. De acord? Spune: cât?

— Pe legea mea, încă nu m-am gândit la asta!

— Ei bine, gândeşte-te... Imediat... Îţi ofer un milion de dolari, neimpozabil. Vei putea să trăieşti ca un rege până la sfârşitul zilelor.

M-am uitat în jurul meu.

— Aşa trăiesc regii?

— E inutil să insişti, mamă, las-o baltă. Nu vrea banii noştri. Pe noi ne vrea.

— Nimeni să nu facă vreo mişcare!

Am pornit magnetofonul şi în bibliotecă a răsunat din nou vocea defunctei Laurel.

— ... omul călcat de tren era într-adevăr tatăl tău.

— Serile trecute mi-ai spus altceva. Mi-ai spus că tatăl meu e Stephen Hackett.

— Exact.

M-am uitat la Hackett. Asculta cu mare atenţie, fără să mă slăbească din ochi.

— Nu înţeleg, a spus Davy.

— Nici eu nu vreau să înţelegi, Davy. Nu vreau să răscolim trecutul.

— Dar am nevoie să ştiu cine sunt. Asta e foarte important pentru mine.

— De ce? Eşti fiul meu şi te iubesc. Nu putem să lăsăm lucrurile aşa cum sunt?

Uşa se deschise.

— Unde te duci? întrebă Laurel.

— La revedere. Mă aşteaptă rândunica mea.

Uşa se închide. Laurel plânge puţin, apoi îşi toarnă băutură în pahar. Cască. Tot felul de zgomote nocturne. Maşini care trec pe stradă...

Am dat banda mai departe. O voce, pe care o recunosc ca fiind a mea, declară:

— ... părerea mea e că băiatului ăsta îi place să se audă vorbind.

— Nu-i adevărat! E un băiat cât se poate de serios... Vrea să devină om şi să facă ceva util.

— Vă spune basme, doamnă Smith.

Am dat mai departe. Se auzi zgomotul familiar al uşii apartamentului în care locuia Laurel.

— Ce vrei? zise vocea tinerei femei.

Un zgomot de uşă care se închide, apoi vocea lui Hackett:

— Vreau să ştiu cui i-ai spus... Ieri am primit un telefon...

— De la Davy?

— Nu. De la Jack Fleischer... Cine mai e şi acest Davy?

— Cum, Jasper, chiar nu-ţi mai aduci aminte?

Zgomotul unei lovituri, urmată de geamătul lui Laurel. Apoi o ploaie de alte lovituri, până când gemetele se schimbă în horcăituri... M-am uitat la omul care îşi zicea Stephen Hackett. Încordat, cu privirea plină de exaltare în gândul lui încă mai era în apartamentul numitei Laurel Smith.

— Cu ce-ai lovit-o, Jasper?

Bărbatul scoase un soi de geamăt. Chiar şi mama lui îşi întorsese privirea de la el.

— Porţi o mare parte de responsabilitate în toată povestea asta, doamnă Marburg. Nu poţi profita de o crimă fără să suporţi şi blamul.

— Dar nu ştiam că a omorât-o pe Laurel! izbucni ea.

— În schimb ştiai că el l-a asasinat pe Mark Hackett, nu-i aşa?

— Am aflat mai târziu.

— Dar nu l-ai denunţat.

— Era fiul meu.

— Şi Stephen la fel. Dar sufletul de mamă nu vibra pentru el. Aşa că te-ai înţeles cu Jasper să-l suprimaţi pe Stephen şi să-l instalezi pe fratele lui în loc.

Îmi aruncă o privire şocată, de parcă îşi dădea seama în sfârşit, acum după cincisprezece ani, de oroarea crimei pe care o comiseseră.

— Cum am putut să fac aşa ceva?

— Erai încolţită. Mark Hackett aflase de legătura cu Sidney Marburg. Voia să ceară divorţul şi să-ţi taie orice venit. Dacă l-ai fi suprimat doar pe Mark, n-ai fi rezolvat mare lucru, pentru că majoritatea bunurilor lui îi reveneau lui Stephen. Prin urmare trebuia eliminat Stephen.

Nimeni în California nu-l cunoştea pe Stephen. Când a plecat să studieze în Europa, încă mai locuiaţi în Texas. Dar amantul dumitale, Sidney, avea ochi buni şi, ca să nu fii nevoită să-i spui şi lui, ai hotărât să-l trimiţi la Mexico în timpul acestei perioade de tranziţie. Sidney îl zărise vag pe Stephen la coborârea din avionul care îl adusese de la Londra, şi remarcase doar că purta barbă.

L-ai trimis pe Stephen la fermă, unde îl aştepta fratele lui. Jasper nu câştiga numai bani de pe urma morţii lui Stephen. Identitatea fratelui său constituia o mască perfectă în spatele căreia se putea ascunde asasinul lui Mark Hackett. Ţi-ai ucis deci fratele şi i-ai ras barba.

Bărbatul continua să se uite la mine cu o privire la fel de goală ca aceea a unui cap de mort.

— În timp ce Laurel rămânea acolo pentru a înşela poliţia locală, tu ai venit aici să-i iei locul fratelui. Probabil că nu a fost prea greu, având-o pe mamă drept complice. Mai dificil a fost probabil să imiţi semnătura lui Stephen. Dar aveai şi unele înclinaţii artistice, printre altele. De fapt, aveai multe talente, dar adevăratele calităţi erau acelea de asasin şi escroc!

Scuipă spre mine dar nu mă atinse. Rolul lui de om de lume luase sfârşit. Luxul acela, tablourile valoroase nu-i mai aparţineau. Devenise fiul lui Albert Blevins, cel care fusese abandonat într-o lume ostilă.

— Vreme de cincisprezece ani, nimic nu ţi-a ameninţat reuşita socială. Trăiai aici, departe de lume, ca un amator de tablouri rare, călătoreai în Europa... Ai împins îndrăzneala până acolo încât ai mai încheiat o căsătorie, fără să fi desfăcut-o pe prima, făcându-te astfel vinovat de bigamie.

În toţi aceşti ani ai cumpărat tăcerea lui Laurel, oferindu-i un imobil cu apartamente de închiriat. Îi datorai tare mult pentru felul cum reuşise să adoarmă bănuielile lui Fleischer şi să-l îndrepte pe o altă pistă. Din nenorocire, într-o bună zi Laurel a început să se simtă singură şi să aibă oarecare remuşcări faţă de fiul pe care-l abandonase.

S-a apropiat atunci de Davy. Această iniţiativă a fost suficientă pentru a-l lumina pe Jack Fleischer. De la început vă bănuise pe amândoi. Ieşirea la pensie îi dădea mai multă libertate, a pus microfoane în apartamentul lui Laurel şi a început să vă scotocească trecutul.

Banda pe care tocmai am auzit-o ne-a adus la cunoştinţă ce s-a petrecut după aceea. Fleischer îţi telefonează, o reduci pe Laurel la tăcere şi, ceva mai târziu, faci acelaşi lucru şi cu Fleischer... Nu vrei să vorbim puţin de felul în care te-ai debarasat de Fleischer?

Hackett nu găsi necesar să-mi răspundă.

— Nu e greu să-ţi imaginezi felul în care s-au petrecut lucrurile... Fericit de a-l fi găsit în sfârşit pe cel despre care credea că e adevăratul lui tată, şi crezând că viaţa lui abia de acum încolo începea, Davy a pus jos carabina şi te-a dezlegat. Te-ai repezit la armă şi ai pus mâna pe ea, dar Davy a reuşit să fugă.

Jack Fleischer, mai în vârstă, nu s-a dovedit la fel de vioi. Doar dacă nu cumva, recunoscându-te a fi Jasper, a rămas paralizat de această confruntare subită? Oricum ar fi, l-ai ucis pe Fleischer şi ai aruncat carabina în torent. Apoi ai leşinat pe mal şi ai aşteptat să vină salvatorii.

— Nu poţi să dovedeşti nimic din toate astea, zise doamna Marburg.

Fiul ei era mai puţin sigur. Încercă să se arunce asupra mea ca să-mi ia pistolul pe care-l ţineam în mână.

Am avut tot timpul să ţintesc şi să-l împuşc în piciorul drept.

Rănitul se prăbuşi la picioarele mamei lui şi se agăţă de genunchii ei gemând. Ea nu făcu nici măcar un gest pentru a-l îmbărbăta, mulţumindu-se să se uite la el cu una din acele priviri proprii blestemaţilor, în care nu se poate citi decât mila şi spaima pentru propria lor piele.

Auzind împuşcătura, Aubrey a dat buzna în casă şi i-a arestat pe amândoi sub învinuirea de complicitate la crimă.

Puţin mai târziu, mi-am croit drum prin fauna care năvălea în fiecare seară pe Strip, şi am urcat scara care ducea la biroul meu. Porţia de pui rece care mă aştepta, şi pe care am făcut-o să-mi alunece pe gât cu o înghiţitură de whisky, mi s-a părut mai savuroasă decât m-aş fi aşteptat.

Am mai tras un gât de whisky, aşa, ca să prind curaj. Apoi am scos din seif cecul doamnei Marburg. L-am rupt în mii de bucăţele şi am aruncat micile confeti galbene pe fereastră de unde au căzut, mană derizorie purtată de briză, peste mulţimea de capete cu păr lung, cu păr scurt, peste drogaţi, şmecheri, ambiţioşi, boşi, răpciugoşi, cuminţei, perverşi şi fecioare în călduri...