5

Cartonaşul de pe uşa apartamentului cu numărul unu arăta că acolo locuieşte „Doamna Laurel Smith”. Femeia întredeschise uşa reţinută de un lanţ şi bombăni:

— L-ai făcut să fugă. Poţi să fii mulţumit.

— Vrei să spui că au plecat definitiv?

— N-am nimic să-ţi spun.

— Greşeşti. Dacă Davy Spanner se află în libertate supravegheată, faptul că m-a atacat îl pune într-o situaţie rea de tot.

— Dumneata ai căutat-o.

— Totul depinde din ce unghi priveşti lucrurile. E clar că ţii cu Davy. În cazul ăsta ai face mai bine să cooperezi cu mine.

Se gândi câteva clipe.

— Ce înţelegi prin „cooperare”?

— Pe mine fata mă interesează. Dacă voi putea s-o duc înapoi la ea acasă în stare bună şi destul de repede, voi şterge cu buretele incidentul avut cu Davy. Dacă nu...

Femeia desfăcu lanţul de la uşă.

— Bine. Intră. E cam dezordine aici, dar trebuie să recunoaştem că şi dumneata te pricepi s-o creezi...

Spusese totul zâmbind în colţul gurii. Presupun că şi-ar fi arătat bucuroasă faţă de mine furia, dar deja făcuse şi văzuse o sumedenie de chestii în viaţa ei... Una din plăcerile la care se deda, printre altele, judecând după răsuflare, era alcoolul...

Pendula de pe cămin arăta orele zece şi jumătate. Încăperea, plină de mobile, obiecte de proastă calitate şi reviste, dădea o impresie de provizoriu, ca acele săli de aşteptare unde nu reuşeşti niciodată să te destinzi complet, de teamă ca dentistul - sau psihiatrul - te va chema dintr-un minut în altul.

Într-un colţ al camerei, un televizor funcţiona cu sunetul oprit. Laurel Smith zise în chip de scuză:

— Nu obişnuiesc să mă uit la televizor. Dar închipuie-ţi că acum două săptămâni am câştigat acest aparat la un concurs...

— Ce fel de concurs?

— Un concurs telefonic. Cineva m-a sunat şi m-a întrebat care e capitala Californiei. Am răspuns „Sacramento” şi mi s-a spus că am câştigat un televizor portativ. Simplu ca bună ziua. Am crezut că e o glumă, dar după o oră mi-au adus televizorul...

Am închis aparatul şi ne-am aşezat unul în faţa celuilalt la fiecare extremitate a canapelei.

Pe gheridonul dintre noi se afla un pahar aburit. În spate, ferestrele mari reflectau cerul senin şi oceanul albastru.

— Aş vrea să ştiu câte ceva despre Davy.

— Nu e mare lucru de spus. L-am angajat acum două luni ca să se ocupe de întreţinere. Avea nevoie de o slujbă cu program redus pentru că la începutul anului viitor vrea să intre la junior college{1}. Nu s-ar zice după felul cum s-a comportat în dimineaţa asta, dar e un băiat ambiţios...

— Când l-aţi angajat aţi ştiut că făcuse puşcărie?

— Sigur că ştiam. De asta m-a şi interesat cazul lui. Şi eu am avut partea mea de necazuri...

— Necazuri cu poliţia?

— N-am spus asta... Dar nu despre mine vorbim, nu? Să zicem că am avut puţin noroc cu plasamentele imobiliare şi că încerc să-i fac şi pe alţii să profite puţin de asta. De aceea i-am dat de lucru lui Davy.

— Aţi avut ocazia să staţi mai mult de vorbă cu el?

Femeia râse scurt.

— Cum să nu! Ba chiar e greu să-l mai opreşti când se porneşte să vorbească.

— Despre ce?

— Despre orice. Dar cel mai mult îi place să povestească cum merge ţara spre pierzanie. Şi poate că are dreptate...

— Părerea mea este că băiatului ăsta îi place să se asculte vorbind.

— Nu-i adevărat! se zborşi ea agresivă. E un băiat cât se poate de serios; vrea să devină om şi să facă ceva util.

— Vă spune basme, doamnă Smith.

— Nu, făcu ea scuturând din cap. Dar s-ar putea să se încânte singur, asta da. Are şi el problemele lui, sărmanul... Am stat de vorbă cu poliţistul însărcinat cu supravegherea lui...

— Cine e?

— I-am uitat numele... (Se îndreptă spre cartea de telefon şi consultă partea administrativă.) Domnul Belsize. Îl cunoşti?

— Puţin. E un tip cumsecade.

Laurel Smith veni să-şi reia locul pe canapea.

— Domnul Belsize a recunoscut că a riscat cerând ca Davy să beneficieze de libertate supravegheată. Iar eu i-am spus că şi eu sunt de acord să risc cu acest băiat.

— De ce?

— Nu poţi trăi mereu ca un egoist. (Un zâmbet brusc îi lumină faţa.) Şi am dat peste un tip tare ciudat, nu crezi?

— Asta e şi impresia mea... Belsize v-a spus de ce suferă Davy?

— Cred că de tulburări afective. Când îl apucă, are impresia că toată lumea are ceva cu el. Chiar şi eu. Şi totuşi nu a ridicat niciodată mâna la mine. Nici la altcineva până în dimineaţa asta.

— După cunoştinţa dumneavoastră...

— Ştiu că în trecut a avut necazuri, admise ea. Dar nu-l acuz niciodată. Nu-ţi închipui prin ce-a trecut, bietul de el... Orfelinate, luat de milă prin casele altora, şi bătăile... N-a ştiut niciodată cum e să ai casa ta, un tată, o mamă...

— Până când va afla, se joacă de-a tata şi de-a mama cu o fată tânără. Trebuie s-o aducă înapoi acasă dacă nu vrea ca părinţii fetei să-l bage la răcoare pentru ani buni de-aici încolo.

Femeia îşi apăsă mâna pe piept.

— Nu putem lăsa să se întâmple aşa ceva, nu?

— Unde a putut s-o ducă, doamnă Smith?

— Habar n-am.

Îşi scărpină părul vopsit cu vârful degetelor, apoi se ridică şi se îndreptă spre fereastră. Văzută astfel din spate, ai fi zis că e o odaliscă în bătaia luminii.

— A mai adus-o până acum aici? am întrebat eu.

— A adus-o acum două săptămâni, ca să mi-o prezinte.

— Aveau de gând să se căsătorească?

— Nu cred. Sunt prea tineri. Sunt sigură că Davy vrea mai întâi să-şi termine studiile. Vrea să fie medic, sau avocat.

— Să zică mersi dacă nu ajunge la închisoare.

Femeia se întoarse spre mine frângându-şi mâinile.

— Ce-aş putea să fac?

— Aş vrea să-i cercetez camera.

Laurel Smith păstră un moment de tăcere, cu ochii ţintă la mine, de parcă i-ar fi fost greu să aibă încredere într-un bărbat. În cele din urmă îşi luă trusa de chei care zăngăneau ca o brăţară mare plină de brelocuri. Cartonaşul de pe uşa lui Davy dispăruse, dovedind astfel că plecarea lui era definitivă.

Cele două canapele, aşezate în unghi drept într-un colţ al camerei, erau răvăşite.

— Mă întreb dacă s-au culcat amândoi... zise ea.

— Presupun că da.

Am deschis dulapul de haine. Era gol.

— De fapt, nu avea cine ştie ce haine, admise ea. Un singur lucru îl interesa: maşinile. Dar, fiind în regim de libertate supravegheată, nu avea dreptul să conducă. Cred că e unul dintre motivele care l-au împins spre această fată... Faptul că are o maşină...

...şi tatăl ei o carabină. Care acum a ajuns în posesia lui Davy.

Femeia se întoarse brusc pe loc.

— Asta nu mi-ai spus.

— Ce importanţă ar putea avea?

— Ar putea să tragă în cineva...

— Vă gândiţi la cineva anume?

— Oh! nu cunoaşte pe nimeni.

— Cu atât mai bine.

Scotocind prin cameră, am descoperit câteva resturi în frigider şi vreo două cărţi pe biroul de lângă fereastră. Cam puţin.

Deodată am observat, prinsă în pioneze deasupra biroului, o listă cu zece reguli de comportare, scrise de mâna lui Davy:

 

1. Nu vei conduce maşina.

2. Nu vei bea băuturi alcoolice.

3. Nu-ţi vei pierde nopţile: noaptea îţi e nefastă.

4. Nu vei frecventa barurile dubioase.

5. Nu te vei împrieteni fără să te informezi asupra noilor prieteni.

6. Nu vei spune cuvinte urâte.

7. Nu vei folosi prescurtări sau termeni vulgari.

8. Nu-ţi vei pierde timpul gândindu-te la trecut.

9. Nu vei lovi pe nimeni.

10. Nu te vei înfuria, dacă nu vrei să-ţi faci duşmani.

 

— Vezi bine că băiatul ăsta e plin de intenţii bune, zise Laurel, care citise pe deasupra umărului meu.

— Ţineţi mult la el, nu?

— Şi dumneata ai ţine dacă l-ai cunoaşte mai bine.

— S-ar putea.

Am scotocit prin birou. Era gol. Doar pe fundul sertarului de jos zăcea o foaie de hârtie. Am întins-o pe birou. Era planul unei proprietăţi mari, desenat grosolan cu cerneală, pe care o mână de adolescent însemnase, cu un scris încă neformat: „clădirea principală”, „garaj cu apartamentul lui L”, „lac artificial şi dig”, „drum venind dinspre autostradă” şi „poartă de fier închisă”.

Am arătat schiţa doamnei Smith.

— Planul ăsta vă spune ceva?

— Absolut nimic, zise ea, deşi privirea îi deveni deodată mult mai atentă.

— Se pare că au luat la ochi o proprietate.

— Doar dacă nu e cumva o mâzgăleală fără importanţă.

— Dimpotrivă, e foarte importantă.

Am strâns planul şi l-am băgat în buzunarul interior al hainei.

— Ce vei face cu asta? întrebă ea.

— Voi încerca să găsesc locul cu pricina... Dacă cunoaşteţi această proprietate, aţi putea să mă scutiţi de multe eforturi.

— N-o cunosc, făcu ea tăios. Şi acum, dacă ai terminat, am treabă.

A rămas lângă uşă până când am ieşit afară. I-am mulţumit. Femeia dădu din cap cu un aer întunecat.

— Ascultă, zise ea în cele din urmă, cât vrei ca să-i dai pace lui Davy? Ca să uităm totul.

— Nu pot...

— Ba da, poţi. Vei căpăta cinci sute de dolari.

— Nu.

— O mie. O mie de dolari în bancnote, neimpozabili.

— Să nu mai vorbim despre asta.

— O mie de dolari... şi pe mine, ca să atârne mai tare la cântar... Să ştii că goală arăt mult mai bine...

Îşi frecă sânii de braţul meu, ceea ce nu făcu decât să mă doară şi mai rău şalele.

— Mulţumesc pentru cadou, dar nu pot să accept. Aţi uitat, se pare, că a răpit o minoră...

— S-o ia dracu, şi pe dumneata cu ea în braţe!

Plecă spre apartamentul ei legănându-şi cheile.

Am intrat în garaj. Lângă peretele din fund, în penumbră, am zărit un banc plin cu scule: ciocane, şurubelniţe, cleşti, chei engleze şi un bomfaier. De banc era fixată o menghină mică. Dedesubt, pe podeaua de ciment, printre rumeguş, străluceau mici aşchii de metal proaspăt tăiate...

În mintea mea s-a făcut o asociaţie de idei destul de curioasă. Asta m-a făcut să-mi continui cercetările şi, până la urmă, am găsit în podul garajului, înfăşurate într-un prosop de baie murdar şi o bucată de covor, cele două ţevi şi patul carabinei pe care Davy le tăiase.

Am simţit deodată un fel de rău, aşa cum simţi în faţa resturilor unei amputări grave.