2

Acest război rece în miniatură începea să mă calce pe nervi. I-am cerut lui Sebastian să-mi arate locul unde-şi ţinea armele. Mă conduse într-un mic cabinet de lucru care ţinea loc şi de bibliotecă şi de armurărie.

În spatele geamului unei vitrine din acaju se aliniau puşti de diferite calibre. Unul dintre locuri rămăsese gol: cel pe care îl ocupase mai înainte o carabină cu ţevi suprapuse. Pe rafturile bibliotecii se afla o întreagă colecţie de romane de succes şi de ediţii rezervate unor cluburi de bibliofili, precum şi un rând de cărţi mai puţin luxoase despre ştiinţele economice şi psihologia publicităţii.

— Lucraţi în domeniul publicităţii?

— Da. Conduc serviciul de relaţii cu publicul de la Centennial Savings & Loan. De altfel, în dimineaţa asta ar fi trebuit să fiu la birou. E ziua în care hotărâm planul de publicitate pentru anul viitor.

— Chestia asta poate să mai aştepte o zi, nu?

— Nu ştiu...

Se întoarse spre vitrină şi descuie sertarul în care îşi ţinea muniţiile, folosind aceeaşi cheie de cupru.

— Unde se afla cheia?

— În sertarul de sus al biroului meu. Sandy ştia, fireşte.

— Era pasionată după armele de foc?

— Nici vorbă.

— Cine a învăţat-o să tragă?

— Eu, bineînţeles. Sunt tatăl ei. (Încuie cu grijă uşa şi probabil că se zări în geam. Se dădu un pas înapoi şi îşi trecu mâna peste bărbie.) Ce faţă pot să am!

Se scuză şi ieşi să se aranjeze puţin.

Doamna Sebastian intră fără zgomot în încăpere şi veni lângă mine în faţa vitrinei.

— M-am măritat cu un cercetaş, constată ea.

— Există destine şi mai cumplite.

— Daţi-mi un exemplu. Mama mi-a spus totdeauna să nu mă îndrăgostesc de un băiat frumos. „Ia unul cu cap”, îmi tot zicea ea. Dar n-am vrut s-o ascult. Ar fi trebuit să-mi continui cariera de manechin. Cel puţin n-aş fi depins decât de mine.

— Vreţi să-mi arătaţi jurnalul fiicei dumneavoastră?

— Nici nu mă gândesc.

— Vă e ruşine de el?

— Nu, de mine mi-e ruşine. Ce-aţi putea afla din el mai mult decât vă pot spune eu?

— De exemplu că se culca cu acest băiat.

— Bineînţeles că nu! protestă ea cu o luminiţă de mânie în ochi.

— Cu acest băiat sau cu altul.

— E absurd. Sandy e încă prea inocentă pentru vârsta ei.

Sau era... Să sperăm că încă mai este.

— Nu v-am angajat ca să vă ocupaţi de moralitatea fetei mele, zise cu aroganţă Berenice Sebastian.

— Mai întâi că încă nu m-aţi angajat. Şi al doilea, pentru un caz aşa de riscant ca acesta, am nevoie de o garanţie, doamnă Sebastian.

— Cum riscant?

— Fiica dumneavoastră poate foarte bine să se întoarcă pe neaşteptate. Sau dumneavoastră ori soţul dumneavoastră să renunţaţi la căutarea ei...

Mă întrerupse cu un gest nerăbdător.

— Bine… Cât cereţi?

— Două zile de salariu, plus cheltuielile... Să zicem două sute cincizeci de dolari.

Se instală la birou, scoase un carnet de cecuri din sertarul al doilea şi îmi semnă un cec.

— De altceva nu mai aveţi nevoie?

— Ba da. De câteva fotografii recente ale fiicei dumneavoastră.

— Luaţi loc. Mă duc să vi le aduc.

După plecarea ei, am cercetat cotorul carnetului de cecuri. După plata avansului meu, familiei Sebastian îi rămăseseră în cont mai puţin de două sute de dolari. Casa lor frumoasă, construită deasupra unei prăpăstii, semăna cu viaţa pe care o duceau...

Doamna Sebastian se întoarse cu câteva fotografii. Sandy era o fată cu o faţă gravă, care moştenise de la mama ei un ten mai închis. Cele mai multe poze o prezentau călare, pe bicicletă, pe o trambulină pregătindu-se să sară în apă, sau trăgând la ţintă. Arma pe care o avea în mână părea o puşcă ghintuită cu ţeavă lungă, pe care de altfel o zărisem în vitrină. Văzând-o, aveai impresia că ştie să se folosească de ea...

— Sandy s-a născut cu această pasiune pentru armele de foc? am întrebat.

— Nu. Tatăl lui Keith avea un cult pentru vânătoare. Aşa că soţul meu i-a transmis fiicei sale marea tradiţie a familiei lui, conchise ea cu un ton sardonic.

— Pot să arunc o privire în camera ei?

— Ce speraţi să găsiţi acolo? Cumva stupefiante?

Continua să se exprime sarcastic, numai că eu găsisem lucruri şi mai ciudate în camerele tinerilor.

Camera fetei era plină de soare şi bine aerisită. Am găsit ceea ce te aştepţi să găseşti în mod normal în camera unei liceene inocente şi serioase... Pulovere, fuste, cărţi de şcoală şi câteva romane bune. O menajerie de animale din pluş. Două fanioane universitare. O toaletă cu farduri aşezate în ordine geometrică. Şi, de asemenea, fotografia unei fete zâmbitoare, agăţată pe perete într-o ramă argintie.

— Cine e?

— Cea mai bună prietenă a fetei mele, Heidi Gensler.

— Aş vrea să vorbesc cu ea.

Doamna Sebastian avu o ezitare.

— Familia Gensler nu ştie că Sandy a dispărut... zise ea în cele din urmă.

— Nu puteţi să vă căutaţi fiica şi în acelaşi timp să ţineţi secretă dispariţia ei, am obiectat eu. Sunteţi prieteni cu cei din familia Gensler?

— Sunt vecinii noştri. Doar fetele sunt prietene. (Deodată păru că se hotărăşte.) O voi ruga pe Heidi să se oprească câteva clipe la noi înainte de a pleca la şcoală.

— De ce să n-o chemăm imediat?

Doamna Sebastian ieşi din cameră. Am făcut o percheziţie rapidă, căutând o ascunzătoare posibilă, sub covorul oval de lână roz, sub saltea, pe etajera de sus a dulapului de haine, sub hainele aranjate în sertarul comodei. Am scuturat la întâmplare câteva cărţi. Dintr-una a zburat pe covor o bucată de hârtie.

Am luat-o de jos. Era o foaie liniată pe care cineva scrisese frumos cu cerneală neagră:

 

Rândunica mea, suferinţă, vai,

Ai băgat în mine.

Cel mai bine-ar fi venele să-mi tai

Ca să scap de tine.

 

Doamna Sebastian mă observa din pragul camerei.

— Vă faceţi treaba foarte conştiincios, domnule Archer.

— Ce e asta?

— Versuri. Mă întreb dacă nu cumva e opera lui Davy.

Îmi luă hârtia din mână şi citi:

— Mi se pare complet fără sens.

— Nu sunt de aceeaşi părere. (I-am luat foaia de hârtie şi mi-am pus-o în portofel.) Vine Heidi?

— Vine imediat. Să-şi termine micul dejun.

— Perfect. Aveţi scrisori de-ale lui Davy? Aş vrea să ştiu dacă versurile sunt scrise de mâna lui.

— De ce să am eu scrisori de-ale lui?

— Poate că i-a scris lui Sandy... Poate câteva rânduri pe o fotografie?

— Unde să găsesc o fotografie de-a lui?

— Acolo unde aţi găsit şi jurnalul intim al fiicei dumneavoastră... Apropo, unde e jurnalul, doamnă Sebastian?

— Nu mai există... răspunse ea apăsând pe fiecare silabă. L-am distrus.

Părerea mea era că minte, şi n-am făcut nimic ca să-mi ascund acest gând.

— În ce fel?

— L-am mestecat şi l-am înghiţit, dacă vreţi neapărat să ştiţi... Şi acum, vă rog să mă scuzaţi. Mă doare rău capul.

Se dădu într-o parte ca să mă lase să ies şi încuie uşa. Am remarcat că broasca era nouă.

— Cine a avut ideea să schimbe broasca?

— Sandy. De câteva luni simţea nevoia unei şi mai mari intimităţi. Cu toate că nu abuza deloc.

Se îndreptă spre camera ei şi închise uşa. L-am regăsit pe Sebastian în bucătărie, în faţa altei ceşti de cafea. Se bărbierise, îşi pieptănase părul creţ, îşi pusese o cravată şi îmbrăcase o haină.

— Mai vreţi puţină cafea?

— Nu, mulţumesc. (Am scos un carneţel negru şi m-am aşezat lângă el.) Mi-l puteţi descrie pe acest Davy?

— Un golan tânăr, dacă vreţi să ştiţi părerea mea.

— Nu toţi golanii tineri arată la fel. Talia aproximativă?

— Ca mine. În jur de un metru optzeci.

— Greutatea?

— E voinic. S-ar putea să aibă vreo sută de chile.

— Fizionomia?

— Nu e urât. Şi, pe lângă asta, aerul ăla tipic de plictis pe care-l au toţi acum.

— Părul?

— Aş zice blond.

— Îl poartă lung?

— Nu, scurt. Probabil că i l-au tăiat la închisoare.

— Ochii albaştri?

— Cred că da.

— Barbă, mustaţă?

— Nu.

— Ce haine purta?

— Uniforma standard. Pantaloni strâmţi cu talie joasă, o cămaşă de un albastru spălăcit şi cizme.

— Cum se exprimă?

— Cu gura, fir-ar să fie!

— Vreau să spun, corect sau nu?

— Nu l-am auzit suficient vorbind ca să-mi pot face, o părere. Era furios, şi eu la fel.

— Pe scurt, cum l-aţi caracteriza?

— Un amărât. Dar un amărât periculos. (Deodată se întoarse spre mine.) Trebuie neapărat să mă duc la birou. Avem o întrunire importantă în cursul căreia trebuie să stabilim programul publicitar pentru anul viitor. Şi după aceea iau masa cu domnul Kackett.

Înainte de a-l lăsa să plece, i-am cerut să-mi mai descrie o dată maşina fiicei sale. Era un automobil Dart, cumpărat cu un an în urmă, cu două uşi, verde deschis, înregistrat pe numele lui. Nu voia să declar maşina furată. Nu trebuia să vorbesc poliţiei de acest caz.

— Nu ştiţi cum e în meseria noastră. Trebuie să ofer mulţimii o faţadă inatacabilă. Dacă îmi pierd prestigiul, sunt terminat. Încrederea e factorul esenţial în branşa fiduciară.

Plecă la volanul unui Oldsmobile nou-nouţ care, judecând după cotorul carnetului de cecuri, îl costa un fleac de vreo sută douăzeci de dolari pe lună.