7

Clădirea companiei Centennial Savings îşi ridica cu semeţie spre cer turnul de sticlă şi aluminiu de unsprezece etaje. Un ascensor mă urcă până la primul etaj, unde se afla biroul lui Sebastian.

O secretară cu ochi violeţi mă informă că domnul Sebastian avea să mă primească „dar, adăugă ea cu un ton important, deocamdată e cu el domnul Stephen Hackett”.

— Marele patron în persoană?

Secretara se încruntă şi îmi impuse tăcerea.

— Domnul Hackett şi domnul Sebastian tocmai au luat masa împreună. Dar ţine neapărat să fie incognito. Abia azi l-am văzut a doua oară.

M-am aşezat pe o canapea situată lângă perete. Tânăra îşi părăsi brusc maşina de scris şi, spre marea mea surpriză, veni să se aşeze lângă mine.

— Sunteţi poliţist, medic, sau ce?

— Ce vă face să credeţi că aş putea fi aşa ceva?

— Felul în care domnul Sebastian vorbeşte de dumneavoastră lasă impresia că e foarte doritor să vă vadă.

— V-a spus de ce?

— Nu, dar în dimineaţa asta l-am auzit plângând. În general domnul Sebastian trece drept un domn mai curând rece. Şi totuşi plângea. Am intrat şi l-am întrebat dacă pot să fac ceva pentru el. Mi-a răspuns că nu, că fata lui e foarte bolnavă... Ce boală are? m-a întrebat ea dându-se lângă mine şi pironindu-şi privirea în ochii mei.

Nu am avut timp să emit vreun diagnostic. Un zgomot uşor de paşi se auzi dinspre uşa biroului, iar când Sebastian deschise uşa, secretara îşi reluase deja locul în spatele maşinii de scris, la fel de nemişcată ca o statuie.

Stephen Hackett era un bărbat îngrijit de vreo patruzeci de ani, oricum mai tânăr decât m-aş fi, aşteptat. Corpul lui masiv datora mult talentului croitorului său. Îmi aruncă în trecere o privire plină de dispreţ.

Sebastian părea dezolat că îl vede plecând şi încercă să-l conducă până la ascensor. Dar Hackett dădu repede mâna cu el şi zise:

— La revedere. Continuă tot aşa.

Sebastian veni spre mine cu o privire strălucitoare şi pierdută în vise.

— Era domnul Hackett. I-a plăcut enorm programul meu publicitar.

Mă pofti în biroul lui şi închise uşa. Era o încăpere pe colţ, care dădea atât spre bulevard cât şi spre parcare. Am aruncat o privire pe fereastră şi l-am văzut pe Stephen Hackett sărind pe deasupra portierei unei maşini sport de culoare roşie şi îndepărtându-se.

— E un sportiv extraordinar, zise Sebastian încântat la culme.

Această adoraţie tâmpă avu darul să mă enerveze.

— Asta e tot ce ştie să facă?

— Se ocupă de beneficii, fireşte. Dar nu vrea să-şi complice viaţa cu probleme de gestiune.

— De unde are banii?

— A moştenit o adevărată avere de la tatăl lui. Mark Hackett a fost unul dintre acei mari magnaţi ai petrolului pe care i-a văzut Texasul.

Sebastian se aşeză la biroul lui, pe care se afla o fotografie cu Sandy şi alta a nevestei lui şi un teanc de proiecte publicitare. Cel de deasupra proclama în caractere gotice: „Respectăm banii celorlalţi aşa cum îi respectăm pe ai noştri”. Aveam ceva mai multă simpatie pentru Sebastian de când aflasem că acel cap frumos al lui cu păr creţ era în stare să plângă.

— Am vorbit cu fiica dumneavoastră acum câteva ore.

— Serios? Cum se simte?

— Fizic, foarte bine. Mental, nu ştiu ce să zic.

— Unde aţi văzut-o?

— În apartamentul iubitului ei. Nu părea deloc hotărâtă să se întoarcă acasă. Pare tare supărată pe părinţii ei.

Sebastian luă fotografia fetei sale de pe birou şi o examină de parcă ar fi sperat să găsească în ea un răspuns.

— Puştoaica asta a fost totdeauna leşinată după mine, zise el în cele din urmă. Am fost nişte adevăraţi prieteni până vara trecută.

— Ce s-a întâmplat vara trecută?

— Brusc, a început să nu ne mai sufere, pe mine şi pe mama ei. Practic, nu mai vorbeşte cu noi decât atunci când se înfurie şi ne face cum îi vine la gură.

— După câte am înţeles, vara trecută a avut o experienţă amoroasă.

— O experienţă amoroasă? Imposibil la vârsta ei!

— O experienţă care nu s-ar fi sfârşit prea bine.

— Cu cine?

— Speram să-mi puteţi spune dumneavoastră asta!

— Vreţi să spuneţi că ar fi avut relaţii sexuale cu un bărbat?

— În privinţa asta nu poate fi nici o îndoială... Dar nu vă lăsaţi totuşi prea descurajat.

Pe faţă i se putea citi frica. Puse fotografia fetei pe birou cu faţa în jos, de parcă n-ar fi vrut s-o mai vadă.

Am scos din buzunar planul rudimentar găsit în biroul lui Davy şi l-am întins în faţa lui Sebastian.

— Uitaţi-vă bine la acest plan. Dar mai întâi, recunoaşteţi acest scris?

— Mi se pare că e scris de Sandy... (Luă planul în mâini şi îl examină mai de-aproape.) Da, acum sunt sigur că e scrisul ei.

— Cunoaşteţi această proprietate, cu lacul artificial?

Sebastian se scărpină în cap.

— S-ar zice că e proprietatea domnului Hackett, spuse el în cele din urmă.

— Unde se află?

— Pe coline, mai sus de Malibu. O proprietate splendidă... Dar nu înţeleg de ce Sandy a simţit nevoia să-i deseneze planul. Aveţi vreo explicaţie în privinţa asta?

— Da. Dar înainte de a vă spune, aş vrea să vă arăt ceva... V-am recuperat carabina, sau cel puţin câteva bucăţi din ea.

— Cum adică aţi recuperat câteva bucăţi?

— Haideţi până în parcare să vi le arăt. N-am vrut să le aduc aici.

Am coborât cu ascensorul şi ne-am îndreptat spre maşina mea. Am deschis portbagajul şi am despachetat patul şi ţevile tăiate.

— Cine a făcut asta? strigă el indignat şi furios.

— Presupun că Davy.

— Vandalul! Carabina asta a costat o sută cincizeci de dolari.

— Măcar de ar fi fost doar vandalism pur... Dar asta înseamnă că Davy are acum la el o carabină cu ţeava tăiată. Dacă faceţi o apropiere între asta şi planul proprietăţii lui Hackett desenat de Sandy...

— Dumnezeule, doar nu vă gândiţi că pregătesc o spargere?

— Cred că s-ar cuveni să-l prevenim pe domnul Hackett despre această eventualitate.

— Nu e posibil... bâigui Sebastian. Nu-mi puteţi cere să-i spun patronului meu că... propria mea fiică...

— Ea a desenat planul. Cunoaşte bine locurile?

— Perfect. Familia Hackett a fost foarte bună cu ea.

— Trebuie deci să-i preveniţi.

— Nu încă... (Aruncă dovezile în portbagaj, unde căzură cu zgomot.) Nimic nu dovedeşte că Sandy şi Davy au de gând să facă ceva rău... De altfel, cu cât mă gândesc mai bine, cu atât mai mult nu mi se pare plauzibil. Nu puteţi totuşi să-mi cereţi să mă duc şi să-i pun în gardă pe cei din familia Hackett, cu riscul de a-mi pierde situaţia... şi pe Sandy cu aceeaşi ocazie.

— Sandy va fi pierdută oricum, dacă prietenul ei va ataca proprietatea lui Hackett. Şi o să vă pierdeţi şi slujba.

Sebastian se uita ţintă la asfaltul dintre picioare şi părea cufundat în gânduri.

— Hackett ţine bani şi bijuterii acasă la el?

— Bani nu cred. Dar nevasta lui are bijuterii şi sunt posesorii unei colecţii de tablouri de mare valoare. Domnul Hackett a stat multă vreme în Europa pentru achiziţionarea ei... (Sebastian rămase tăcut un moment.) Dacă ar trebui să-i spui lui Hackett, ai putea s-o faci fără s-o amesteci pe Sandy în toată povestea?

— Asta încerc să fac de la început. Dar dumneavoastră păreţi absorbit de alte preocupări... Aşa că batem pasul pe loc. Şi timpul trece...

Sebastian îşi muşcă buza de jos. Îşi ridică ochii spre turnul de sticlă şi metal, de parcă de acolo ar fi putut să-i vină vreo inspiraţie. Dar nu era decât un monument ridicat în cinstea banilor. Se apropie deodată de mine şi mă prinse de braţ.

— Ascultă, Archer... De ce nu te duci chiar dumneata să vorbeşti cu domnul Hackett? Fără să-i spui despre ce e vorba. Fără să aminteşti de mine, nici de Sandy.

— Cum doriţi. Hackett intenţiona să se întoarcă acasă când v-aţi despărţit?

— Da, aşa cred. Îl vei vizita acasă?

— Dacă insistaţi!...

— Şi vei face în aşa fel încât să nu ne amesteci în povestea asta?

— S-ar putea să nu reuşesc... Să nu uităm că Hackett m-a văzut aşteptând sus.

— Îndrugă-i ceva. Spune-i că ţi-a ajuns la urechi informaţia asta şi că ai venit să mi-o aduci la cunoştinţă, ştiind că lucrez pentru societatea lui. Noi doi suntem vechi prieteni, nimic mai mult.

Şi chiar mult mai puţin, mi-am zis eu în gând... Nu i-am promis nimic. Mi-a explicat cum să ajung la proprietatea lui Hackett şi mi-a dat numărul lui de telefon confidenţial.