3

Câteva clipe mai târziu îi deschideam uşa tinerei Heidi Gensler. Era o adolescentă inocentă al cărei păr blond cădea mlădios pe umerii gingaşi. Părea că nu foloseşte nici un fard şi ducea cu ea o servietă plină cu cărţi.

Se uită la mine cu o privire ezitantă.

— Dumneavoastră sunteţi persoana cu care ar trebui să stau de vorbă?

— Exact. Mă numesc Lew Archer. Intră, domnişoară Gensler.

Doamna Sebastian ieşi din camera ei, acoperită cu un neglijeu roz.

— Haide, intră, micuţa mea, nu-ţi fie frică. Foarte drăguţ din partea ta că ai venit...

Dar Heidi rămânea în antreu, vădit stingherită.

— A... a păţit ceva Sandy?

— Încă nu ştim nimic, micuţa mea Heidi. Am să te rog totuşi să-mi promiţi un lucru. Să nu vorbeşti despre asta nici la şcoală, nici cu ai tăi.

— N-am să spun nimic. Până acum n-am spus nimic.

— Ce vrei să spui cu asta, micuţo?

Heidi îşi muşcă buza de jos.

— Vreau să spun... în fine... Nimic special...

Doamna Sebastian se repezi la ea ca o pasăre roz cu un cap negru.

— Ştiai despre ce era între ea şi băiatul acela?

— N-aveam cum să nu ştiu.

— Şi nu ne-ai spus niciodată nimic? N-ai făcut bine, mica mea Heidi.

Adolescenta stătea să izbucnească în plâns.

— Sandy era prietena mea...

— Bine. Atunci înseamnă că vrei să ne ajuţi să o aducem înapoi acasă teafără şi nevătămată, nu-i aşa?... A fugit cumva cu Davy Spanner?

— Doamnă Sebastian, de ce nu mă lăsaţi să fac eu această anchetă?

Doamna Sebastian mă fulgeră cu privirea. Hotărât lucru, cazul se anunţa aducător de necazuri multe şi bani puţini...

Heidi îşi puse mâna pe braţul meu.

— Aţi putea să mă conduceţi până la şcoală, domnule Archer? Nu am mijloc de locomoţie când Sandy nu e aici.

— Foarte bucuros. Când vrei să pleci?

— Când doriţi. Dacă ajung prea devreme, mai îmi fac din temele pentru a doua zi.

— Sandy te-a dus cu maşina ieri?

— Nu. Am luat autobuzul. Ieri dimineaţă, cam pe la ora asta, mi-a telefonat să-mi spună că nu merge la şcoală.

Doamna Sebastian se aplecă spre ea.

— Ţi-a spus unde se duce?

— Nu.

Adolescenta se încruntă stingherită. Dacă ştia ceva, era clar că nu avea de gând să-i spună mamei prietenei sale Sandy.

— Minţi, Heidi.

Tânăra se înroşi la faţă, iar ochii i se umplură de lacrimi.

— Nu aveţi dreptul să-mi vorbiţi astfel. Nu sunteţi mama mea.

— Haide, am zis eu punând capăt discuţiei. Te duc la şcoală.

Am urcat în maşină şi am coborât colina în direcţia autostrăzii. Heidi îşi aşezase servieta între noi.

— Doamna Sebastian e supărată pe mine. Dar nu are dreptate, zise ea după câteva clipe.

— De ce-ar fi supărată pe tine?

— Pentru tot ce face Sandy... Nu trebuie să fiu considerată eu vinovată pentru că Sandy îmi povesteşte nişte lucruri.

— Nişte lucruri? Ce fel de lucruri?

— Despre Davy. Doar n-o să dau fuga la doamna Sebastian să-i spun tot ce-mi povesţeşte Sandy? Nu sunt o pârâcioasă.

— Nu, dar ceea ce faci poate că este mult mai rău.

— Cum aşa? zise ea neîncrezătoare.

— Prietena ta cea mai bună are... necazuri, iar tu nu mişti nici măcar un deget ca s-o ajuţi.

— Şi cum aş putea-o împiedica? Oricum, nu e vorba de genul de „necazuri” la care vă gândiţi.

— Nu am spus că e însărcinată... Asta n-ar fi mare lucru în comparaţie cu tot ce i s-ar putea întâmpla.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Ar putea... să moară. Sau să devină brusc o femeie bătrână...

Heidi scoase un mic strigăt înăbuşit.

— Într-un sens... asta i s-a întâmplat lui Sandy. De unde ştiţi?

— Am mai văzut asta şi la alte fete care nu mai voiau să aştepte... Îl cunoşti pe Davy?

Fata ezită puţin înainte de a răspunde.

— Da. Mi l-a prezentat.

— Ce părere ai despre el?

— Are o personalitate interesantă, răspunse ea cu prudenţă. Dar nu cred că are o influenţă bună asupra ei. E dur şi ciudat. Cred că e nebun... Dar Sandy nu. (Tăcu câteva clipe.) Ei i s-a întâmplat o chestie, asta e tot.

— Vorbeşti de aventura ei cu Davy?

— Nu, vorbesc de celălalt. În comparaţie cu celălalt, Davy Spanner nu e un băiat rău...

— De cine vorbeşti?

— N-a vrut să-mi spună cum îl cheamă, nici alte amănunte nu mi-a dat despre el.

— În acest caz, cum poţi să spui că Davy face mai multe parale decât el?

— Nu e greu de ghicit. Sandy e mai fericită decât a fost vreodată. Înainte vorbea tot timpul de sinucidere...

— Când asta?

— Vara trecută, înainte de începerea şcolii. Voia să intre în ocean la Zuma Beach şi să înoate până când o lua apa. Am reuşit s-o fac să se răzgândească.

— Care era motivul acestei disperări? Ceva sentimental?

— Dacă vreţi.

Heidi refuză să-mi spună mai mult. Jurase în mod solemn că va păstra secretul.

— I-ai citit jurnalul, Heidi?

— Nu. Ştiu că ţinea un jurnal, dar nu l-a arătat niciodată nimănui. (Se întoarse deodată spre mine şi îşi trase fusta peste genunchi.) Ce-a păţit Sandy, domnule Archer?

— Nu ştiu. A plecat cu maşina şi nu s-a mai întors de douăzeci şi patru de ore. Cu o seară în urmă, tatăl ei îi întrerupsese momentele pline de tandreţe pe care şi le petrecea cu Davy într-un bar din West Hollywood. O adusese cu forţa acasă şi o încuiase în camera ei.

— Nu e de mirare că a fugit.

— Cu totul întâmplător, Sandy a luat cu ea şi carabina tatălui ei.

— Pentru ce?

— Habar n-am. Dar, după câte am înţeles, Davy are un cazier juridic...

Fata nu răspunse la întrebarea mea implicită. Ajunsesem la poalele colinei şi ne îndreptam spre bulevardul Ventura.

— Staţi o clipă, zise deodată Heidi. Opriţi acolo, în margine.

Am oprit maşina la umbra unui stejar bătrân, care fusese în stare să supravieţuiască construirii autostrăzii şi bulevardului.

— Ştiu unde locuieşte Davy, îmi mărturisi Heidi. Sandy m-a dus o dată la ogeacul lui. (Folosea acest cuvânt vulgar nu fără oarecare mândrie, de parcă ar fi vrut să-mi dovedească că nu mai era o fetiţă.) Locuieşte la reşedinţa Laurel din cartierul Pacific Palisades. Sandy mi-a spus că nu plăteşte chirie pentru că se ocupă de întreţinere şi de piscină...

— Ce s-a întâmplat în ziua în care v-aţi dus la el?

— Nimic. Am stat jos şi am pălăvrăgit.

— Despre ce?

— Despre oameni. Despre felul cum trăiesc. Despre lipsa de moralitate răspândită peste tot.

I-am propus să o duc la şcoală, dar Heidi m-a asigurat că putea să ia autobuzul.

Am lăsat-o în colţul bulevardului - creatură ingenuă şi puţin cam pierdută în această lume unde viteza şi moralitatea urmează nişte curbe diametral opuse.