23

La Rodeo City, în timp ce Pennell şi oamenii lui o porneau pe drumul spre fermă, mi-am luat rămas bun de la Hank şi am urcat în ambulanţă, unde m-am aşezat chiar pe podea, lângă targa pe care era întins Hackett. Văzând că începea să se simtă mai bine, am profitat pentru a-i pune câteva întrebări indispensabile.

— Sandy Sebastian s-a dedat asupra dumitale la acte de violenţă?

— Nu chiar. Doar mi-a lipit leucoplast la mâini şi la picioare, peste gură şi peste ochi, în timp ce iubitul ei mă ţinea la respect cu jumătatea lui de carabină. Apoi m-au băgat în portbagajul maşinii. A fost ceva cumplit.

— Avea vreun motiv să vă urască?

— Posibil. Dar nu văd care...

— Dar băiatul?

— Pe el nu l-am văzut niciodată. Băiatul ăsta e complet nebun. La început m-a culcat de-a curmezişul căii ferate ca să mă calce trenul. Apoi, când fata a fugit s-a răzgândit şi m-a dus acolo sus, unde m-a ţinut prizonier.

Toată ziua de ieri s-a purtat aproape bine cu mine M-a debarasat de leucoplast şi m-a lăsat să fac câţiva paşi. Mi-a dat şi apă să beau, ba chiar şi pâine cu brânză, cu carabina la îndemână, fireşte. Se întindea pe prici şi mă ţinea la respect cu arma, în timp ce eu stăteam în fotoliu. Deşi nu sunt fricos de felul meu, mărturisesc ca e o experienţă care îţi pune nervii la încercare...

— V-a cerut vreo răscumpărare, domnule Hackett?

— Eu i-am oferit o sumă mare de bani. Dar mi-a spus că nu-l interesează.

— Atunci ce voia?

Hackett nu răspunse imediat.

— Cred că nici el nu ştia ce vrea. Mi s-a părut că trăieşte într-un fel de vis permanent. Seara fuma marijuana şi cădea într-o visare şi mai profundă. Îmi dădea impresia că vrea să se dedea unei experienţe mistice, eu constituind ofranda ce trebuia sacrificată.

— Dar motivul pentru care făcea toate astea?

— Nu mă pricep la psihologie, dar părea că mă consideră înlocuitorul tatălui său. Mai la urmă, sub efectul drogului, a început chiar să-mi zică tată... Nu ştiu cine e adevăratul lui tată, dar părea că îl detestă.

— Tatăl lui a murit, călcat de un tren, pe când nu avea decât trei ani. Iar copilul a asistat la toată scena.

— Dumnezeule mare! Asta explică multe lucruri... Oricum ar fi, îmi făcusem planul să sar asupra lui în momentul în care ar fi aţipit, când deodată ne-am pomenit cu celălalt tip. Îşi închipuia probabil că nu e nimeni în casă. Băiatul a tras de două ori. Nu avea nici o şansă să scape. Am profitat ca să mă reped afară, dar nebunul m-a prins din urmă şi m-a lovit până când mi-am pierdut cunoştinţa.

Restul traseului l-am parcurs în tăcere. Puţin câte puţin, răsuflarea răguşită a lui Hackett căpătă un ritm mai regulat şi adormi. Am întins o pătură pe jos şi, în ciuda trepidaţiilor, am adormit şi eu, în timp ce prima geană a dimineţii albea orizontul.

Când m-am trezit, soarele se ridica din spatele colinelor din Malibu. Şoferul ambulanţei îmi făcea semne disperate. Am urcat în faţă să-i arăt drumul. Trecuse foarte puţin de şase când ne-am oprit în faţa vilei lui Hackett.

Ruth Marburg şi Gerda Hackett au ieşit din casă în acelaşi timp. Ruth se repezi înaintea mea şi îmi strânse mâinile cu efuziune. Apoi se întoarse spre fiul ei, pe care infirmierul îl desfăcea de pe targă, şi îl strânse în braţe plângând şi exclamând la fiecare rană pe care i-o descoperea. Gerda Hackett, vexată că soacra ei acapara cel mai frumos rol, stătea puţin mai retrasă împreună cu Sidney Marburg şi doctorul Converse.

Lângă ei mai stătea un bărbat, de vreo patruzeci de ani, cu umeri largi şi faţa severă. Emana din el un aer de autoritate. Când Hackett încercă să se scoale în picioare şi, deşi îi tremurau picioarele, insistă să meargă totuşi până în casă, necunoscutul îl sprijini.

Ruth Marburg mă surprindea mereu. Uitasem deocamdată de remuneraţia promisă. Ea nu. Mă duse în bibliotecă şi completă un cec.

— Am pus data de azi într-o săptămână, preciză ea agitând cecul ca să usuce cerneala. Fireşte, nu am la bancă o astfel de sumă. Va trebui să fac un transfer de fonduri şi să vând câteva valori.

— Nu e nici o grabă.

— Perfect.

Îmi întinse cecul galben. Pe bucata aceea de hârtie fusese scrisă exact suma convenită. Am pus cecul în portofel, simţind fără să vreau o anumită exaltare.

— Ceea ce ai făcut e minunat, Lew, gânguri ea. Îţi voi fi veşnic recunoscătoare... Dar cum naiba ai reuşit să rezolvi totul?

I-am povestit, în puţine cuvinte, cum informaţiile culese de la Fleischer, Albert Blevins şi Alma Krug mă duseseră până la cabana unde era sechestrat fiul ei.

— Ce noapte cumplită ai avut! făcu ea mângâindu-mă pe obraz. Cred că eşti epuizat.

— Fără familiarităţi, vă rog!

Ruth îşi trase imediat mâna de parcă aş fi vrut s-o muşc.

— Pe fiul dumitale l-ai cumpărat cu acest cec. Nu pe mine.

— Zău, că n-a fost din partea mea decât un simplu gest amical. Gândeşte-te că aş putea să-ţi fiu mamă...

— N-am zis asta.

Complimentul meu îi mai potoli puţin demnitatea ultragiată.

— Chiar n-ai închis ochii toată noaptea? mă întrebă ea plină de compătimire.

— Nu prea... Apropo, credeţi că domnul Marburg m-ar putea duce până în oraş? Mi-am lăsat maşina în vale.

— Bineînţeles. Am să-i spun... Ah! Mai înainte de a pleca, domnul Thorndike ar vrea să aibă o mică discuţie cu dumneata.

Ruth Marburg ieşi şi se întoarse cu necunoscutul lat în spate. Thorndike se prezentă ca fiind agent FBI. Femeia ne lăsă singuri în bibliotecă. Thorndike mă rugă să fac o depoziţie completă, înregistrând pe măsură ce vorbeam toate declaraţiile mele pe un magnetofon portabil.

— N-aş vrea să fiu considerat exagerat de critic, conchise el, pentru că până la urmă lucrurile s-au încheiat cu bine. Dar nu crezi că a fost puţin cam riscant din partea dumitale să porneşti pe urmele răpitorului având drept ajutor doar un consilier pedagogic? Ai fi putut avea aceeaşi soartă ca Fleischer.

A spus toate astea cu tonul superior al profesorului care se adresează unui elev un pic cam tâmpit. Dar îmi era complet indiferent. Eu îl adusesem înapoi pe Hackett, nu el.