19

Cu permisiunea soţiei lui Sebastian, m-am închis în cabinetul de lucru al lui Keith şi am cerut legătura cu Albert Blevins la hotelul Bowman.

Tăcerea de la celălalt capăt al firului a fost întreruptă de o succesiune de voci: Albert coboară imediat... Albert nu era în camera lui dar îl căutau... Cu siguranţă că Albert ieşise din hotel şi nimeni nu ştia când se va întoarce...

I-am lăsat un mesaj, cerându-i să mă sune cu taxă inversă, dar mă îndoiam că îmi va telefona în seara asta.

Mai dispuneam de o eventuală sursă de informaţii. Am scos documentele cumpărate de la Albert Blevins, le-am întins pe biroul lui Sebastian şi am recitit cu atenţie scrisoarea pe care Alma Krug, soacra lui Albert, i-o adresase în 1948 de la domiciliul ei din Santa Monica, West Capo Street, nr. 209.

„Jasper, Laurel şi copilaşul vor mai rămâne o vreme la noi, scrisese doamna Krug, iar Jasper va încerca după aceea să se ocupe de creşterea vitelor.”

Am căutat numele Almei Krug în cartea de telefon, am întrebat la informaţii, degeaba. Scrisoarea doamnei Krug fusese scrisă cu aproape douăzeci de ani în urmă. Probabil că era foarte bătrână, poate nici nu mai era în viaţă.

Trebuia totuşi să fiu sigur. Mi-am luat rămas bun de la soţii Sebastian şi m-am îndreptat spre Santa Monica.

Circulaţia pe autostradă, deşi foarte intensă, se desfăşura totuşi în flux continuu. Dârele luminoase lăsate de faruri se revărsau de pe Sepulveda ca o cascadă luminoasă.

Am simţit o senzaţie surprinzătoare de euforie. Dacă doamna Krug ar mai fi fost în viaţă, şi ar mai fi fost în stare să-mi explice unde se afla ferma, aş fi putut să rezolv cazul înainte de a se face ziuă. La un moment dat chiar m-am gândit ce-aş putea să fac cu acei o sută de mii de dolari. Drace, aproape că aş putea să mă las de meserie!

Pe West Capo Street, la numărul 209, era o clădire mică cu un etaj. Palmieri puşi în valoare de proiectoare se înclinau înaintea faţadei.

L-am găsit pe administrator în apartamentul numărul unu. Era un bărbat de vârstă mijlocie, care îşi strecură degetul între paginile registrului pe care-l studia ca să ştie unde rămăsese. L-am anunţat cine eram şi am aflat că se numea Ralph Cuddy.

— Pe vremuri trăia aici o doamnă pe nume Alma Krug. Ştii unde aş putea s-o găsesc acum?

— E la azil. În urmă cu câţiva ani şi-a fracturat şoldul.

— Ce rău îmi pare... Aş fi vrut să vorbesc cu ea.

— Despre ce?

— O problemă de familie.

— Doamna Krug nu mai are familie.

— Ba da. Chiar azi am stat de vorbă cu Albert Blevins, ginerele ei.

— Ah, da. Primul soţ al Henriettei... Stai puţin.

Se îndreptă spre biroul aflat la celălalt capăt al încăperii şi se întoarse cu adresa azilului din Oahwood scrisă pe o hârtiuţă.

Azilul era o construcţie mare în stil spaniol, datând de prin anii douăzeci. Două şiruri de pini formau un fel de boltă deasupra aleii principale.

Impresia se estompa însă în holul mare de la intrare. Bătrânii, în grupuri de doi sau trei, flecăreau între ei, încercând să recreeze o aparenţă de viaţă, ducându-te cu gândul la nişte refugiaţi care şi-ar fi găsit adăpost la vreun conac princiar.

O infirmieră mă însoţi până la camera doamnei Krug, o încăpere spaţioasă şi bine mobilată. O doamnă bătrână cu părul alb, îmbrăcată într-un capot de lână, cu o cuvertură tricotată pe genunchi, stătea într-un scaun rulant şi se uita la televizor. Între degetele atinse de artrită, bătrâna ţinea o biblie deschisă.

Infirmiera dădu televizorul mai încet.

— Doamnă Krug, e aici un domn care doreşte să vă vadă.

Bătrâna îşi ridică spre mine ochii pe care ochelarii i-i făcea mai mari decât în realitate.

— Cine sunteţi?

— Mă numesc Lew Archer... Vă amintiţi de Albert Blevins, care se căsătorise cu fata dumneavoastră Henrietta?

— Sigur că îmi amintesc de el. Memoria mi-e încă bună, slabă Domnului! Şi ce-aţi venit să-mi spuneţi despre Albert?

— Chiar azi am stat de vorbă cu el la San Francisco.

— Serios? Cred că sunt aproape douăzeci de ani de când nu mai ştiu nimic despre el! Îi scrisesem să vină să ne vadă când s-a născut fiul lui Jasper, dar Albert nu mi-a răspuns la scrisoare.

Infirmiera ieşi. Am luat un scaun şi doamna Krug s-a aplecat spre mine.

— Ce face Albert? Mereu acelaşi?...

— Neschimbat. Trăieşte singur într-o cameră de hotel.

— Asta nu mă miră. Totdeauna am spus că omul ăsta nu era făcut să se însoare. Şi cu atât mai puţin cu Henrietta. La început am crezut că numai el era vinovat de neînţelegerea dintre ei. Dar când am văzut tot ce-a făcut fiica mea mai târziu... (Îşi muşcă buzele, de parcă ar fi vrut să nu-şi mai amintească.) Albert v-a trimis?

— Nu chiar. În cursul convorbirii noastre, mi-a pomenit de acea fermă pe care i-o lăsaseţi în folosinţă...

Bătrâna încuviinţă dând din cap.

— Adevărat. Era în 1927, anul în care Albert s-a însurat cu Henrietta. Dacă vreţi să ştiţi, începusem să mă cam satur de crescutul orătăniilor. Eram învăţătoare, fată de oraş. Îmi ajungeau douăzeci de ani de dat mâncare la găini. Am insistat pe lângă soţul meu să ne instalăm aici. Şi-a găsit o slujbă, la un serviciu de pază, pe care şi-a păstrat-o până la pensie. Albert şi Henrietta au luat în primire ferma, dar după doi ani s-au despărţit. Ferma aceea e blestemată... V-a povestit Albert?

— Ce?

— Lucrurile care s-au petrecut acolo... Nu, n-a putut să vă spună, pentru că nu ştie totul. Au început prin a da foc casei, şi apoi Henrietta l-a părăsit, lăsându-l singur cu micul Jasper. Eu şi soţul meu l-am luat pe Jasper şi l-am crescut. Şi pot să vă asigur că n-a fost un lucru uşor. Era o figură.

Apoi, când Jasper s-a însurat şi el, i-a intrat în cap să se întoarcă la fermă. Nu ca să muncească acolo, se-nţelege. Credea că va avea astfel un acoperiş deasupra capului fără să plătească şi va putea să picteze liniştit peisajele din jur. Iar cu banii nu stătea prea grozav. Îi trimiteam eu şi soţul meu, după ce a făcut praf dota micuţei Laurel. (Mâinile ei cu vene proeminente se crispară pe marginea scaunului rulant.) Şi ştiţi cum şi-a dovedit recunoştinţa acest nepot prea răsfăţat?

— Nu. Albert nu mi-a vorbit despre asta.

— Jasper a plecat într-o bună zi cu Laurel şi băieţelul lor, şi de atunci n-am mai auzit niciodată de ei. Jasper nu făcea mai multe parale decât mama lui. Şi, deşi e fiica mea, trebuie să recunosc că e o ingrată!

N-am crezut că ar fi necesar să-i spun Almei Krug că Jasper şi Laurel muriseră. Ochii bătrânei erau şi aşa prea strălucitori. O expresie amară îi încremenise gura, ca la o senzaţie a propriei sale morţi. După o nouă tăcere, bătrâna se întoarse spre mine.

— Dar cred că nu aţi venit ca să mă auziţi cum mă plâng. Pentru ce aţi venit?

— Aş vrea să văd ferma.

— Ce să faceţi cu ea? E un pământ uzat, steril. Aproape deşertic. Mai curând ai putea să creşti acolo ereţi decât vite. Iar după ce Jasper şi Laurel au dispărut, ferma a fost lăsată perceptorului.

— Cred că nepotul dumneavoastră Davy se află acolo în acest moment.

— Credeţi?... Oh, cred că acum e un tânăr în toată firea.

— Foarte tânăr. Davy nu are decât nouăsprezece ani.

— Ce face?

— Nu mare lucru.

— Seamănă probabil cu tatăl lui. Jasper s-a hrănit totdeauna cu himere.

— Aţi putea să-mi spuneţi drumul pe care se ajunge la acea fermă, doamnă Krug?

— Sigur. Ştiţi Rodeo City? Când ajungeţi în centrul oraşului, la intersecţia principală, în dreptul hotelului Rodeo, având biroul şerifului drept în faţă, faceţi la dreapta, treceţi prin faţa terenului de rodeo şi mergeţi tot aşa încă vreo treizeci de kilometri până la o mică aşezare numită Centerville. La şcoala de-acolo am predat şi eu pe vremuri. De acolo, mai mergeţi spre nord încă vreo douăzeci de kilometri... Nu e prea uşor de găsit, mai ales noaptea. Vreţi să vă duceţi acolo în seara asta?

I-am răspuns că da.

— În acest caz, aţi face mai bine dacă la Centerville aţi întreba pe unde s-o luaţi. Toată lumea din Centerville cunoaşte ferma Krug. (Se opri câteva clipe, apoi reluă:) E curios cum toate generaţiile din familie se întorc până la urmă acolo... E o fermă blestemată... Suntem o familie blestemată...

Nici măcar n-am încercat s-o contrazic.

— Dacă daţi ochii cu Davy, puteţi să-i spuneţi unde e bunica lui... Oh, dar nici eu nu ştiu dacă e bine... Abia am cu ce să trăiesc. Plătesc aici o sută de dolari pe lună… Nu-i spuneţi nimic decât dacă vă întreabă de mine. N-aş mai vrea să-l mai întreţin încă o dată pe Jasper. Sau pe Laurel. Totuşi Laurel era o fată drăguţă, dar şi ea s-a purtat ca o ingrată. Am primit-o în casa mea şi am făcut totul pentru ea... Dar a dispărut şi ea ca toţi ceilalţi...

— Era şi ea rudă cu dumneavoastră?

— Nu. Venea din Texas. Avea grijă de ea un om foarte bogat. El ne-o trimisese.

— Nu înţeleg...

— Nimeni nu vă obligă. N-am s-o vorbesc de rău pe Laurel. Nu era nici fata, nici nepoata mea, dar o preferam tuturor celorlalţi...

Spusele bătrânei se sfârşiră într-un murmur. Camera se umpluse de umbrele trecutului.

M-am ridicat să plec.

Alma Krug îmi întinse mâna ei delicată şi noduroasă totodată.

— Te rog, înainte de a pleca, dă mai tare sonorul. Vreau să mai aud şi altceva.