26
Am intrat într-un restaurant cu serviciu permanent, situat pe bulevardul Ventura, şi am comandat o friptură în sânge. Apoi mi-am luat maşina de unde o lăsasem şi am pornit să urc colina care ducea acasă la familia Sebastian.
Am găsit în faţa casei maşina doctorului Jeffrey. Când Berenice Sebastian a venit să-mi deschidă, am citit pe faţa ei că iar se întâmplase ceva.
— Ce-i?
— Sandy a încercat să se sinucidă. Ascunsese o lamă de-a tatălui ei în căţelul de pluş. A încercat să-şi taie venele de la mâini. Noroc că trăgeam cu urechea din spatele uşii. Am auzit-o scoţând un strigăt şi am intervenit mai înainte de a fi putut să se rănească prea grav.
— A spus de ce-a făcut asta?
— A spus că nu merită să trăiască, că e o nemernică... Doctorul e şi acum lângă ea... Te rog să mă scuzi.
Am urmat-o totuşi până în pragul camerei. Sandy stătea pe marginea patului, cu un bandaj la încheietura mâinii drepte, cu partea din faţă a pijamalei murdară de sânge. La gură îi apăruse o cută adâncă. Aşezat lângă ea, tatăl ei o ţinea de mână. Doctorul Jeffrey, aflat în picioare, declara că Sandy trebuia să fie dusă la spital.
— Vă recomand Centrul Psihiatric din Westwood.
Sebastian dădea din cap cu un aer copleşit de tristeţe.
— Cu ce să plătesc? gemu el. Am dat tot ce aveam pentru cauţiune.
Sandy se uita la ei cu o privire tulbure. Apoi, aproape fără să mişte buzele, zise:
— Lasă-i să mă ducă la închisoare. Asta nu costă nimic.
— Nu! strigă mama ei. Mai curând vindem casa.
— Nu în aceste condiţii, suspină tatăl ei. N-am putea s-o scoatem la capăt...
Sandy îşi trase mâna din mâna tatălui ei.
— De ce nu m-aţi lăsat să mor? Asta ar fi rezolvat totul!
— Mă duc să chem o ambulanţă, hotărî Jeffrey.
M-am luat după el până în cabinetul de lucru.
— E grav, doctore? l-am întrebat după ce a terminat de telefonat.
— Suntem obligaţi să luăm măsuri de precauţie, căci s-ar putea să repete ce-a făcut. Mi-a mărturisit că de luni de zile se gândea să se omoare... Vara trecută a luat LSD şi nici acum nu şi-a revenit...
— Ea v-a spus asta?
— Da. Şi asta explică modificările intervenite în personalitatea ei în cursul ultimelor luni. Uneori o singură doză e suficientă ca să te dea total peste cap. După spusele ei n-ar fi luat decât una singură pe o bucăţică de zahăr.
Am scos din buzunar bucăţile de zahăr luate din bucătăria lui Lupe şi am întins una doctorului.
— Astea provin cu siguranţă din aceeaşi sursă, l-am asigurat eu. Le-aţi putea da la analizat?
— Bucuros. Unde le-aţi găsit?
— În apartamentul lui Lupe Rivera, bărbatul pe care ea l-a lovit în cap nopţile trecute. Dacă aş putea să dovedesc că i-a dat LSD...
— De ce să nu o întrebăm chiar acum? hotărî Jeffrey sărind în picioare.
Ne-am întors în camera fetei.
— Deci ai chemat ambulanţa ca să mă băgaţi în celulă.
— Exact, declară Jeffrey. Şi acum e rândul meu să-ţi pun o întrebare. Acea bucăţică de zahăr pe care ai luat-o în august trecut, Lupe Rivera ţi-a dat-o, nu-i aşa?
— Şi?
Medicul o prinse uşurel de bărbie şi o obligă să se uite la el.
— Răspunde doar prin da sau nu, Sandy.
— Da. Şi asta mi-a luat complet minţile. Nu mai ştiam ce fac...
— Ţi-a făcut şi altceva, Sandy?
Fata îşi trase bărbia din mâna doctorului şi lăsă capul în jos.
— Mi-a spus că mă va ucide dacă am să spun cuiva.
— Nimeni n-o să-ţi mai facă nici un rău, o asigură medicul.
— Lupe te-a dus la doctorul Converse? am întrebat-o eu.
— Nu, Gerda... În fine, doamna Hackett. Am încercat să sar din maşină în mers. Doctorul Converse mi-a pus cămaşa de forţă şi m-a ţinut toată noaptea în clinica lui.
Berenice Sebastian îşi reţinu un geamăt. Când ambulanţa a venit s-o ia pe fată, doamna Sebastian s-a urcat alături de fiica ei.