25

Am găsit-o pe Gerda Hackett în galerie, aparent foarte absorbită în contemplarea unei pânze de Klee.

— Vă place pictura, doamnă Hackett?

— Da. În special cea a lui Klee. Eu i-am vândut această pânză domnului Hack... Vreau să spun lui Stephen.

— Serios?

— Da. Lucram într-o galerie la München, continuă ea cu o voce încărcată de nostalgie. Aşa l-am cunoscut pe soţul meu. Dar, dacă ar trebui să mai aleg o dată, aş rămâne în Germania.

— De ce?

— Nu-mi place casa asta. Se petrec aici nişte evenimente atât de oribile!

— V-aţi regăsit soţul, asta e deja ceva.

— Da, şi îţi sunt foarte recunoscătoare... (O lumină ambiguă trecu prin ochii ei albaştri.) I-ai salvat viaţa, nu ştiu cum aş putea să-ţi mulţumesc.

Îmi prinse deodată faţa cu amândouă mâinile şi mă sărută. Gestul era destul de neaşteptat. Dar corpul i se lipi de mine şi limba i se strecură printre dinţii mei...

Simpatia mea pentru ea nu mergea totuşi, atât de departe. Am prins-o de braţe şi m-am dezlipit de ea.

— Nu-ţi plac? şopti ea. Nu mă găseşti drăguţă?

— Ba da, foarte drăguţă, am asigurat-o eu. Necazul e că lucrez pentru soţul dumitale şi că ne aflăm în casa lui.

— Puţin îi pasă lui! zise ea în timp ce un fulger de mânie îi trecea prin privire. Ştii ce fac în momentul ăsta? Ea s-a aşezat pe patul lui şi îi dă să mănânce ouă moi cu linguriţa!

— Mie mi se pare o îndeletnicire dintre cele mai nevinovate.

— Nu glumesc. E mama lui. El are complexul lui Oedip şi ea îl încurajează!

Gerda îşi zbârlise părul şi era gata să izbucnească în lacrimi. Niciodată nu va ajunge măcar la glezna soacrei sale. Dar nu asta mă preocupa pe mine.

— Mi se pare că eşti prietenă cu Sandy Sebastian? am întrebat eu vrând să schimb subiectul.

— Acum nu mai sunt. Am ajutat-o în privinţa limbilor străine. Dar e o mică ingrată.

— Ai văzut-o uneori cu Lupe?

— Cu Lupe? De ce? Se ducea deseori s-o ia cu maşina, şi apoi o ducea înapoi acasă... Dar pe Lupe nu-l interesează fetişcanele.

— De unde ştii?

— Ştiu eu, şi gata... (Deodată se înroşi la faţă.) De ce mă întrebi?

— Aş vrea să arunc o privire în camera lui Lupe.

— Apartamentul lui e deasupra garajului, dar nu ştiu dacă e descuiat... Aşteaptă, mă duc să iau a doua cheie.

Se întoarse destul de repede cu cea de a doua cheie. M-am îndreptat singur spre garaj şi am descuiat uşa apartamentului lui Lupe.

Semăna mai curând cu o garsonieră, completată cu o bucătărioară, unde dominau culorile tari şi obiectele artizanale. Deasupra patului acoperit cu o cuvertură în dungi erau agăţate măşti precolumbiene. Lupe poate că era un bădăran, dar un bădăran cu gusturi rafinate.

N-am descoperit nimic deosebit în sertarele comodei, în afară de câteva fotografii pornografice. Tot nimic şi în dulăpiorul farmaceutic din sala de baie. Dar, pe fundul unei zaharniţe, în bucătărioară, am remarcat că mai multe bucăţi de zahăr erau înfăşurate grosolan într-o foiţă de staniol...

Am luat trei din ele şi le-am înnodat în batistă, apoi le-am dat drumul în buzunar.

Nu auzisem nici un zgomot. De aceea am fost oarecum surprins când am auzit uşa deschizându-se în spatele meu. Era Sidney Marburg. Avea bascheţi în picioare.

— Gerda mi-a spus că eşti aici... Îl bănuieşti pe Lupe?

— Să zicem că fac o mică anchetă pe teme de moralitate. În orice caz, nu e un intendent obişnuit.

— E un tip josnic. Dacă găseşti ceva împotriva lui ţine-mă şi pe mine la curent. Se preface că îi place arta, pentru că ştie că îi place nevestei mele.

— E ceva între ei?

— Da, aşa cred. Vine deseori s-o vadă la casa noastră de la Bel-Air, când eu lipsesc. Asta ştiu de la valetul meu... În orice caz, ştiu că-i dă bani, pentru că am văzut câteva cecuri barate. Lupe îi spune tot ce se petrece aici, în casa fiului ei. Cred că eşti de acord că situaţia asta e cât se poate de neplăcută.

— Se cunosc de multă vreme?

— Practic dintotdeauna. Lucrează aici de când ştiu eu. Să zicem de cincisprezece-şaisprezece ani...

— Crezi că s-ar putea droga?

— Nu m-ar surprinde! îmi răspunse Marburg parcă cu prea multă promptitudine. Deseori l-am văzut într-o stare care te-ar fi putut face să crezi asta... Fir-ar să fie! Dacă l-ai putea înfunda pentru uz de stupefiante!

— Cu siguranţă că n-aş face-o doar ca să-ţi fiu pe plac.

— Nimeni nu-ţi cere asta! zise el cu un ton în care se simţea o nuanţă de enervare... Ai terminat, ca să pot să te duc cu maşina?

— O ofertă atât de amabilă...

— Nu e nevoie să fiu amabil. Sunt un pictor serios, asta mi-e de-ajuns.

În ciuda purtărilor lui cam bruşte, aveam o oarecare simpatie pentru Sidney Marburg.

— Să mergem, zise el cu un zâmbet, în timp ce ne îndreptam spre Mercedesul lui. Unde locuieşti?

— West Los Angeles. Dar mi-am lăsat maşina la Woodland Hills.

Am intrat pe autostrada de pe malul oceanului şi am urcat spre nord. La Malibu Canyon, maşina coti din nou în direcţia opusă oceanului.

— Aşadar, acum ai terminat cu cazul ăsta? îmi zise el cu amabilitate.

— Nu atâta vreme cât Spanner mai e încă în libertate şi celelalte asasinate nu vor fi elucidate.

— Celelalte asasinate?

— Da.. Mai sunt încă cel puţin altele două, în afară de cel al lui Mark Hackett.

Marburg conduse maşina încă câţiva metri, apoi, imediat ce găsi un loc potrivit opri pe marginea drumului.

— Cine sunt ceilalţi doi?

— În primul rând e vorba de o femeie pe nume Laurel Smith. Era proprietara unui mic imobil situat în cartierul Pacific Palisades. A decedat alaltăieri, în urma loviturilor şi rănilor.

— Într-adevăr, am citit despre asta în ziarul de azi. Poliţia crede că a fost victima unui sadic, a unuia care nici măcar nu o cunoştea.

— Nu cred. Laurel Smith a fost căsătorită pe vremuri cu Jasper Blevins. Iar Blevins a murit călcat de un tren în urmă cu cincisprezece ani - exact la câteva zile după asasinarea lui Mark Hackett. După câte pot să-mi dau seama, Laurel Smith şi Jasper Blevins sunt părinţii lui Davy Spanner. Prin urmare, părerea mea este că aceste trei crime, ca şi răpirea lui Stephen Hackett, sunt legate între ele.

Deşi nu se mişca, cu excepţia degetelor care băteau darabana pe volan, Marburg începu să prezinte toate simptomele unei agitaţii puternice. Îşi îndreptă uşurel privirea spre mine.

— Devin oare paranoic, sau mă acuzi de ceva?... Oh, n-ar fi pentru prima dată când poliţiştii mă bănuiesc! M-au hărţuit cumplit după asasinarea lui Mark. Aveam un alibi inatacabil dar, îţi închipui, triunghiul clasic... Şi totuşi nu le-am ascuns că Ruth şi cu mine eram deja foarte intimi pe vremea aceea. Fuseseră luate toate măsurile pentru divorţul ei de Mark. Oricum ea nu câştiga nimic de pe urma morţii lui, pentru că Mark îi lăsase totul fiului său Stephen.

— Stephen de partea cui era?

— Băiatul se afla de câţiva ani plecat în străinătate. Când a murit tatăl lui, Stephen studia ştiinţele economice la Londra. Nu-l mai văzusem niciodată. Dar ţinea mult la tatăl lui şi moartea sa a fost un adevărat şoc pentru el. Îmi amintesc şi acum... Eram la o serată la nişte prieteni din Montecito, la care luau parte peste douăzeci de persoane. Lupe a sunat-o pe Ruth ca să-i anunţe vestea îngrozitoare. Ea i-a telefonat imediat fiului ei la Londra. De fapt eu am cerut legătura. Parcă îl aud şi acum pe Stephen cum hohotea la capătul celălalt al firului... Am simţit cum mi se strânge inima.

— Ce sentimente avea el atunci faţă de dumneata?

— Nici măcar nu ştia că exist. Şi am rămas de-o parte preţ de un an după acest eveniment. A fost ideea nevestei mele, care de altfel s-a dovedit bună.

— De ce? Pentru că din momentul acela depindea de fiul ei din punct de vedere financiar?

— S-ar putea să fi fost şi asta. Dar mai trebuie spus şi că îşi adoră fiul şi că voia să-şi aranjeze în aşa fel viaţa ca să ne poată păstra pe amândoi. Şi a reuşit perfect. (Vorbea de nevasta lui de parcă ar fi fost vorba de vreo zeitate, sau de o forţă a naturii.) A obţinut pentru mine un fel de bursă la San Miguel de Aliende, continuă el. La câteva momente după ce avionul lui Stephen, venit de la Londra, aterizase pe pistă, luam şi eu avionul spre Mexico. L-am zărit de departe coborând scara avionului. Fireşte, arăta mai puţin convenţional ca acum: avea părul lung şi purta barbă şi mustaţă. Când l-am revăzut, un an mai târziu, mi-a venit greu să-l recunosc... Banii schimbă omul... Dar nu a fost un an pierdut pentru mine. Am putut în sfârşit să dobândesc o formaţie serioasă, să pictez după natură, să cunosc artişti autentici. Şi eu m-am întors un alt om. Iar toate astea datorită ei.

— Ce făceai înainte de a te apuca de pictură?

— Eram desenator în domeniul geologiei şi lucram pentru o companie petrolieră.

— Cumva Corpus Christi Oil & Gas?

— Exact, lucram pentru Mark Hackett. Aşa am cunoscut-o pe Ruth... (Lăsă capul în jos copleşit.) Prin urmare ai făcut o anchetă în privinţa mea?

— Alaltăieri seară, în galerie, parcă spuneai că n-ar fi rău deloc dacă Stephen nu s-ar mai întoarce, pentru că în felul asta ai moşteni colecţia lui de tablouri.

— A fost o glumă! Nu ştii ce e ăla umor negru? (Şi pentru că nu-i răspundeam, se uită la mine cu o privire pătrunzătoare.) Sper că nu-ţi închipui că am vreun amestec în răpirea lui Hackett?

Nu i-am răspuns nici de data asta. Vexat, Marburg rămase bosumflat până când am ajuns la Woodland Hills.