30

I-am mulţumit lui Mamie Hagedorn şi am plecat cu maşina. Eram hotărât să lămuresc toată afacerea, să fac lumină, dar s-ar fi putut ca culoarea ei să fie alta decât îmi închipuisem...

Am pornit din nou în direcţia fermei Krug. Acolo începuse totul, acolo se terminaseră tragic căsniciile succesive, ale lui Albert şi Jasper, acolo se născuse Davy, acolo îşi găsise moartea Fleischer. Voiam să văd locul la lumina zilei.

În vale nu ploua. Bolta întunecată a norilor se disloca treptat, lăsând să apară porţiuni de cer albastru.

Am traversat Centerville fără să mă opresc şi mi-am continuat drumul, direct, până la Buzzard Creek.

Pe marginea drumului am văzut maşina lui Hank Langston. Torentul se reducea acum la nişte firicele de apă care şerpuiau de-a latul drumului lăsând urme noroioase.

Am călcat peste nişte urme de paşi, probabil ale lui Langston, şi am urcat poteca plină de pietre care ducea la vechea fermă. Prin contrast, câmpurile din jur erau de un verde strălucitor sub cerul luminos. Ce construieşte omul nu rezistă niciodată la trecerea timpului.

Înainte de a ajunge sus, Hank Langston ieşi din casă, având în mâna dreaptă revolverul lui de calibru 32 şi în stânga carabina cu ţeava retezată.

— Am găsit arma crimei! îmi strigă el vesel nevoie mare.

— În casă?

— Nu. O aruncase în râu. Am văzut-o ieşind din noroi în momentul în care-l traversam.

I-am luat carabina din mână şi am deschis-o. În chiulasă erau două cartuşe goale.

— Am sperat că se va reîntoarce la fermă, zise Hank cuprins de lehamite. Dar m-am înşelat.

— Unde e grupa plecată în căutarea lui?

Hank îmi arătă nişte munţi în direcţia nord-est, deasupra cărora se întindeau nori grei de ploaie.

— Poate că s-au împotmolit, zise el nu fără o oarecare satisfacţie.

— Ţi-ar părea rău să cadă în mâinile lor, nu-i aşa, Hank?

— Sunt foarte nehotărât în privinţa lui Davy. Pe de o parte doresc să fie prins, pentru că e pericuols; dar n-aş vrea să fie ucis fără judecată. Ştii că are circumstanţe atenuante.

Fireşte că ştiam, şi tocmai de aceea mă hotărâsem să merg până la capăt.

— Sa plecăm repede, Hank... Închipuie-ţi că m-am oprit la Santa Teresa şi am vorbit la telefon cu soţia ta.

— Sper că se simte bine? mă întrebă el cu un aer uşor vinovat.

— Dimpotrivă. Îşi face griji pentru tine... şi pentru ea.

— Ce s-a-ntâmplat?

— Poate că nu e vorba decât de nervi. Mi-a spus că nu poate să-mi spună, că nu sunt medicul ei.

— Îi e frică să nu piardă copilul... îmi explică el în- tunecându-se brusc la faţă. Ieri seară, când am plecat, începuse să sângereze...

Se îndepărtă cu paşi mari în direcţia drumului. Când am ajuns la maşina mea, break-ul lui a trecut ca vântul pe drumul sinuos săpat în coasta muntelui.

Ajuns pe autostradă, după ce am trecut de barajul ordonat pe Pennell poate prea târziu, am accelerat până la o sută cincizeci la oră şi am păstrat această viteză până aproape Santa Teresa. Am părăsit autostrada la prima bifurcaţie de ieşire şi m-am îndreptat în grabă spre casa lui Langston.

Maşina lui Hank era oprită pe drum. Din capotă ieşea fum. Cu revolverul în mână, Langston alerga spre uşa de la intrare strigând:

— Kate! Totul e în regulă?

Kate, ieşi urlând, se avântă spre soţul ei şi se prăbuşi pe dale... Încercă să se ridice, cu genunchii plini de sânge, bâiguind printre lacrimi:

— O... o să... pierd copilul!... M-a făcut... să-mi pierd copilul!

Hank o ridică şi o lipi de el strângând-o cu braţul stâng. În clipa aceea Davy apăru în prag, plin de noroi, neras, stângaci, ca un actor pe jumătate mort de trac...

Hankg ridică braţul drept şi îndreptă pistolul spre el, de parcă l-ar fi arătat cuiva cu un deget lung şi negru... Davy se uita la el speriat, fără să înţeleagă... Hank apăsă de trei ori pe trăgaci. Al treilea glonţ îi intră în ochiul stâng. Davy căzu în genunchi pe prag şi muri aproape imediat.

O oră mai târziu, după ce poliţia a venit să ne ia declaraţiile, să-l felicite pe Hank şi să ridice cadavrul, am rămas singuri în salonul vilei. Kate fusese transportată la urgenţe unde i se administrau calmante.

Langston se plimba nervos de colo până colo prin încăpere. Apoi se opri în faţa pianului cu coadă şi, cu pumnii strânşi, începu să lovească clapele.

— Chiar e necesar să faci asta? am ţipat la el.

Se întoarse spre mine, cu pumnii ridicaţi, cu privirea rătăcită.

— N-ar fi trebuit să-l ucid, nu-i aşa, asta gândeşti? Dar îmi distrugea căsnicia... Nevasta mea îşi pierdea mintea. Trebuia să iau o hotărâre. Poliţia nu mi-a reproşat nimic...

— Poliţia şi conştiinţa ta sunt două lucruri total diferite...

Se aşeză, clătinându-se, în faţa pianului. Eram dezamăgit şi în acelaşi timp îngrijorat pentru el. Dublura pe care o purtăm toţi în noi se manifestase la el printr-un act de violenţă gratuită. Şi pentru tot restul zilelor, Hank trebuia să înveţe să trăiască cu ea, aşa cum suporţi un frate siamez cu mintea puţin cam deranjată...

Deodată răsună soneria telefonului. Am ridicat receptorul.

— Aici, doamna Hawkins, de la cămin. Am telefonat ca să aflu de ce doamna Langston n-a venit încă să-şi ia băieţelul.

— Ţineţi-l acolo deocamdată. Ţineţi-l toată noaptea.

— Dar e cu neputinţă. Nu dispunem de...

— Fiţi, vă rog, drăguţă. Doamna Langston tocmai a fost dusă la spital.

Am închis şi m-am întors la Langston. În curând avea să simtă în viaţa lui consecinţele acestui act care, deja, începuse să-l obsedeze.

Mi-am luat rămas bun de la el şi am ieşit, păşind peste locul unde sângele lui Davy începuse să capete culoarea roşie a cărămizii sub razele acelui soare de care se despărţise pentru totdeauna…