15

Era trecut de trei dimineaţa când am ajuns la Santa Teresa. I-am cerut lui Langston să mă însoţească până la motel. Părea să aibă o influenţă liniştitoare asupra fetei.

Sebastian ne auzise sosind. Deschise uşa camerei sale mai înainte să am timp să bat. Fiică-sa i se proţăpi în faţă, sub valul de lumină, într-o poziţie provocatoare.

El întinse braţele spre ea. Fata se dădu scurt înapoi, apoi, cu un gest de dispreţ îndelung studiat, îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul spre el.

— Nu ştiam că... fumezi, se bâlbâi el.

— Şi, când se iveşte ocazia, fumez şi marijuana.

— Unde ai gasit-o? mă întrebă el.

— Pe drum, la o oarecare distanţa de aici. Ţi-l prezint pe domnul Langston, care m-a ajutat s-o găsesc.

Cei doi dădură mâna în timp ce Sandy se aşeza pe pat, picior peste picior.

— Sfatul meu e să-ţi duci fata acasă şi s-o ţii acolo, i-am zis lui Sebastian. Dacă nu poţi singur, angajează pe cineva... O infirmieră specializată în boli psihice. Consultă-te cu medicul familiei.

— Zice că sunt nebună! strigă Sandy spre ceilalţi doi. Dar el e ţicnit!

M-am făcut că nu aud insulta.

— Ai un avocat bun, domnule Sebastian?

— Pe legea mea, n-am avut niciodată nevoie de aşa ceva.

— Ei bine, fă rost de adresa unui avocat bun în cazuri penale, şi fixează chiar azi o întrevedere între el şi Sandy. E într-o situaţie foarte proastă şi nu poate s-o scoată la capăt decât cooperând cu poliţia.

— Dar nu vreau deloc să aibă de-a face cu poliţia!

— N-ai de ales. De altfel, am să-i spun două vorbe doamnei Marburg. Cazul e prea grav ca să continui să mă ocup singur de el.

Sandy se repezi deodată spre ieşire. Langston o prinse însă în braţe mai înainte ca ea să ajungă la uşă. Fata îi arse mâna cu ţigara. El o aruncă pe pat şi o ţinu în loc în timp ce ea gâfâia neputincioasă. Un miros de păr ars îmi gâdilă nările.

Cineva bătu în peretele despărţitor.

— Faceţi linişte!

— Cred că ar fi mai bine să plecăm, i-am spus lui Sebastian. Vrei să-i telefonezi soţiei?

Sebastian se duse la telefon şi reuşi s-o trezească pe centralistă. Nevasta lui ridică imediat receptorul.

— Vreau să-ţi anunţ o veste minunată... începu el cu o voce nesigură. Sandy e lângă mine. O aduc acasă... Da, se simte foarte bine. Vom fi acolo peste două ore. Somn uşor. (Închise şi se întoarse spre Sandy). Mama ta mi-a spus să-ţi transmit toată dragostea ei.

— Ce vrei să fac cu ea?

— Nu ne mai iubeşti?

Fata se întoarse pe o parte, cu capul în pernă, şi nu răspunse. Am trecut în cealaltă cameră ca să dau un telefon personal.

Am cerut să vorbesc cu Willie Mackey, care conducea o agenţie de detectivi particulari la San Francisco. L-am găsit în apartametul lui. Mi-a răspuns cu o voce somnoroasă.

— Lew Archer la telefon. Eşti liber azi?

— Pot să-mi fac liber.

— Perfect. Vreau să-ţi propun o treabă pe peninsulă. Nu trebuie decât să filezi pe cineva, dar s-ar putea să ducă la ceva foarte important. Cunoşti motelul Sandman din Palo Alto? În noaptea asta trebuie să tragă acolo un anume Jack Fleischer, şerif la pensie din Santa Teresa. Aş vrea să aflu motivul acestei deplasări dacă e posibil, să aflu unde se va duce, cu cine va sta de vorbă şi despre ce. Şi mai ales să nu-l pierzi din ochi, chiar dacă va trebui să spânzuri câţiva dolari.

— Şi mai departe?

— În privinţa lovelelor nu trebuie să-ţi faci nici o problemă. În rest e vorba de viaţa unui om.

— Cine anume?

— Îl cheamă Hackett. A fost răpit de un puşti de nouăsprezece ani pe nume Davy Spanner. (I-am făcut o descriere rapidă a celor doi bărbaţi, pentru cazul în care drumurile lor s-ar întâlni.) Hackett e un tip doldora de bani, dar se pare că răpirea nu a fost pusă la cale în vederea obţinerii unei răscumpărări. Spanner e un asocial cu tendinţe schizoide.

— O perspectivă încântătoare! Am şters-o la Palo Alto, Lew.

M-am întors în camera lui Sebastian. Fata era tot lungită pe pat, iar Longston stătea în picioare lângă ea.

— Hai să te duc acasă, i-am spus. Îmi pare rău că ţi-am stricat noaptea.

— Deloc. Mi-a părut bine că am putut fi de folos cu ceva.

Am pornit toţi patru pe drumul de întoarcere. Lumina mai ardea şi acum în vila familiei Langtosn. Nevasta lui alergă spre el, îmbrăcată într-un halat roşu chinezesc.

— Mi-ai promis că nu-l ţii toată noaptea! îmi reproşă ea.

— Nu e decât 4 dimineaţa... am remarcat eu.

— Patru dimineaţa!

Langston îşi duse nevasta în casă şi îmi adresă un mic gest de adio.

Restul drumului până la Malibu se derulă cât se poate de sinistru, cu Sandy care nu scotea nici o vorbă, aşezată între noi. Tatăl ei încercă să-i vorbească, asta e adevărat, dar ea se făcu că nu aude.

I-am dus în parcarea unde Sebastian îşi lăsase maşina şi am aşteptat să-i văd plecaţi. De data asta Sandy nu a mai încercat să scape. Poate că în sfârşit înţelesese că nu avea unde să se ducă.

La poalele oraşului, fluxul vuia pe întinderea plajei. Printre clădiri, zorii aprindeau reflexe fosforescente pe creasta valurilor.