33

Uitând de foame şi de oboseală, am pornit spre Malibu. Exact înainte de a ajunge la vila familiei Hackett, am întâlnit o maşină venind din sens invers. Bărbatul care o conducea semăna cu Keith Sebastian. Am întors fără nici o ezitare în faţa porţii de la intrarea pe domeniul Hackett şi am pornit în josul colinei în urma lui.

L-am prins din urmă la semnul STOP de la intersecţia cu autostrada. Coti la dreapta, apoi apucă la stânga pe un drum secundar care ducea până la plajă. Sebastian îşi opri maşina în spatele unei cabane luminate şi bătu la uşa din spate. Uşa se deschise şi se închise în urma lui dar, preţ de o clipă, am zărit silueta fetei sale detaşându-se pe fondul luminos.

Am coborât din maşină şi m-am apropiat. Obloanele erau închise şi perdelele trase. Pe cutia de scrisori am citit numele lui Hackett. Am bătut la uşa din spate şi am apăsat pe clanţă. Dar uşa era încuiată.

— Cine e acolo? a întrebat Sebastian.

— Archer.

Am aşteptat un moment. În interior se închise o uşă, apoi Sebastian veni să-mi deschidă.

Am intrat fără să aştept invitaţia lui.

— Ce faci aici, Keith?

— Păi, m-am hotărât să mă repauzez o zi-două, şi domnul Hackett mi-a dat voie să-i folosesc cabana.

Din bucătărie am trecut în cea de a doua încăpere. Pe o masă de pocher rotundă mai erau încă tacâmurile murdare de care se folosiseră două persoane. Urme de ruj de buze murdăreau marginea uneia dintre ceştile de cafea.

— E o fată aici?

— Ei bine, da... N-ai să-i spui nimic nevestei mele, nu-i aşa?

— Inutil să-mi dau osteneala. Ştie. Şi eu la fel… Fata e Sandy, nu-i aşa?

Luă de pe masă ceaşca fetei. O clipă am crezut că vrea să mă lovească şi am făcut un pas într-o parte. Dar a pus ceaşca la loc pe masă.

— Sandy e fata mea, declară el. Ştiu eu ce e bine pentru ea.

— Ai dovedit-o! Asta e tot ce-ai găsit pentru îngrijirea ei?

— Mai curând orice decât închisoarea! Dar nu vom rămâne aici. Am prevăzut totul...

— Ca să părăseşti ţara?

— Înţeleg. Berenice a vorbit.

— Ăsta e un noroc. Dacă ai fi plecat, ţi-ai fi pierdut cetăţenia americană, şi Sandy la fel... Şi cu ce veţi trăi prin ţări străine?

— Administrând corect ceea ce am, nu voi mai avea nevoie să muncesc niciodată.

— Ca să vezi! Şi eu care te credeam lefter!

— Totul s-a aranjat. (Vorbea cu siguranţa încăpăţânată a anxioşilor.) Nu încerca să mă opreşti, domnule Archer. Ştiu perfect ce fac. Şi, de altfel, nimeni nu ţi-a cerut părerea.

— Pardon, mi-ai cerut-o, din moment ce m-ai angajat să mă ocup de acest caz.

Stăteam pe scaune unul în faţa celuilalt, ca doi jucători de pocher prea angajaţi ca să poată renunţa. La un moment dat am avut impresia că aud mai clar zgomotul valurilor, în timp ce un val de aer mai proaspăt îmi atingea gleznele. Fereastra se închise cu zgomot în camera alăturată şi curentul de aer dispăru.

— Unde e fiica dumitale?

Brusc alarmat, Sebastian alergă la uşa care dădea spre încăperea de alături.

— Sandy!

L-am urmat. Era o încăpere ciudată, la fel de ciudată precum camera lui Lupe. Pereţii şi tavanul îţi dădeau impresia unei explozii de culori vii. Un pat circular ocupa, ca un altar, centrul încăperii. Pe pat fuseseră aruncate hainele fetei...

Sebastian făcu să culiseze uşa cu geam înalt şi ne-am repezit în direcţia malului. Fata trecuse deja de digul de surf şi înota cu disperare spre larg.

Sebastian intră îmbrăcat în apă, apoi întoarse spre mine o privire plină de neputinţă.

— Nu ştiu să înot prea bine...

Un talaz îl dădu peste cap, şi a trebuit să-l smulg din valul care deja îl trăgea spre larg.

— Fugi şi cheamă-l pe şerif!

— Nu!

L-am pălmuit.

— Cheamă-l pe şerif, Keith! Trebuie !

Se întoarse pe plajă împleticindu-se. Mi-am smuls pantofii şi majoritatea hainelor de pe mine. Când în sfârşit am prins-o pe Sandy din urmă, ajunsese deja foarte departe şi începeam să obosesc.

Nu şi-a dat seama de prezenţa mea decât atunci când am atins-o. S-a uitat fix la mine cu ochii mari şi întunecaţi.

— Lasă-mă. Vreau să mor...

— N-am să te las.

— Ba da. M-ai lăsa dacă ai şti totul.

— Ştiu totul, sau aproape totul... Vino... Sunt prea epuizat ca să te pot duce...

Un proiector se aprinse pe plajă, scotocind oceanul, şi în cele din urmă ne găsi. Sandy continua să înoate. Pielea ei albă avea reflexe fosforescente, aproape lunare. Mă ţineam aproape de ea. Sandy era singura supravieţuitoare a dramei. În sfârşit îşi făcu apariţia un om echipat cu tub de oxigen şi-mi luă locul, trăgând-o spre mal fără ca fata să opună vreo rezistenţă.

Sebastian şi Aubrey, şeful poliţiei, ne aşteptau cu pături. Mi-am cules hainele de sub picioarele spectatorilor şi i-am urmat pe Sebastian şi pe fiica lui până la cabană.

— A încercat să se sinucidă? mă întrebă Aubrey.

— De luni de zile se gândeşte la asta. Să sperăm că experienţa de-acum o va vindeca. (Am început să tremur în pătura în care mă înfăşurasem.) Chiar voiam să stăm puţin de vorbă în legătură cu asta. Dă-mi numai un răgaz să fac un duş cald şi să-l dăscălesc puţin pe Sebastian. Peste o oră vin eu la post.

Am împins uşa culisantă şi am intrat în cameră. Cu hainele şiroind de apă, Sebastian stătea în picioare, precum o santinelă, în faţa unei uşi în spatele căreia se auzea curgând un duş.

— Ia zi, te simţi în stare s-o păzeşti aşa vreme de cinci sau zece ani ca s-o împiedici să se sinucidă? Doar n-ai s-o poţi supraveghea douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru!

— Nu ştiu ce să mai fac...

— Chiar din seara asta du-o înapoi la Centrul Psihiatric. Altfel n-am să mai pot face nimic pentru voi.

— Refuz.

— Ei bine, voi şti să te conving!

— Nu poţi să-mi faci nimic. Sunt un om liber.

— Nu pentru multă vreme. Când Aubrey va afla că ai deturnat dovezi referitoare la un caz de asasinat, şi că le-ai cumpărat cu bani...

— Ce vrei să spui?

— Mă refer la benzile magnetice pe care le-ai cumpărat de la doamna Fleischer... Pentru cine ai făcut această tranzacţie?

Nu răspunse, dar după expresia de pe faţa lui mi-am dat seama că ghicisem bine.

— Cine te-a plătit ca să-ţi duci fata în străinătate?

Sandy apăru în pragul uşii, în spatele lui, îmbrăcată într-un halat de baie din prosop galben, cu faţa înroşită de apa fierbinte a duşului. Se vedea clar că ei îi făcuse bine această baie nocturnă.

— Cum, îi zise tatălui ei, cineva te plăteşte ca să mă duci de aici? Nu mi-ai spus asta. Credeam că societatea ta îţi oferea un fel de indemnizaţie de concediere.

— Asta şi este, draga mea, o indemnizaţie.

— Cât?

— Asta nu te priveşte, fetiţo.

— Domnul Hackett ţi-a dat aceşti bani?

— Ca şi cum mi i-ar fi dat el. E societatea lui.

— Şi nu primeşti aceşti bani decât dacă mă duci în America de Sud?... Ei bine, să ştii că eu nu mai vreau să merg în America de Sud!

— Dar mi-ai spus că...

— Nu mai vreau. (Se întoarse brusc spre mine.) Du-mă de-aici, mă imploră ea. Detest acest cadru... Aici... s-a petrecut... Aici... Lupe şi Stephen s-au servit amândoi de mine... prin faţă şi prin spate...

— Doar nu vrei să spui că... domnul Hackett… se bâlbâi tatăl ei profund tulburat...

— Ba da. Eram ameţită de drog şi nu mai ştiam ce fac. Dar încă mai sunt în stare să-l recunosc pe Stephen Hackett când dau cu ochii de el.

— Dar de ce nu mi-ai spus toate astea când s-au întâmplat, vara trecută?

Ea îl strivi cu o privire plină de dispreţ.

— De unde ştii că toate astea s-au petrecut vara trecută? Până în seara asta n-am spus la nimeni.

— Cred că... mama ta... mi-a spus ceva. Mi se pare că a citit asta în jurnalul tău.

— Am insistat asupra detaliilor pentru că ştiam că-l citea. Dar nici unul dintre voi nu mi-a spus o vorbă.

— Din delicateţe, draga mea. La urma urmelor, eu sunt un bărbat, iar tu eşti o femeie...

— Ştiu că sunt o femeie. Am plătit foarte scump dreptul de a şti asta.

Era furioasă, dar nu-i mai era frică. Baia asta forţată părea că o maturizase. Acum îşi permitea să spere orice.

Am intrat în sala de baie să fac un duş şi, după aceea, în timp ce Sebastian îmi lua locul sub duş, am avut o discuţie numai cu Sandy.

— Deci... Eşti gata să semnezi un nou contract cu viaţa, Sandy?

— Nu promit nimic. Omenirea mă dezgustă… Am crezut un moment că voi putea evada împreună cu Davy... Dar făcuse în aşa fel să mă agaţe pentru că cineva îi spusese că îi cunoşteam pe cei din familia Hackett. Căuta un mijloc de a ajunge la Stephen, iar eu am fost fericită să-l ajut, atâta timp cât era vorba doar să mă răzbun pe el şi pe Lupe.

— Ce voia de fapt Davy?

— Greu de spus... Totdeauna avea o grămadă de motive, unele mai diferite decât altele... Nu era vina lui. Până la Laurel, nimeni nu i-a spus adevărul despre părinţii lui. Şi nici atunci n-a ştiut ce să creadă pentru că era beată când i-a spus... La sfârşit aproape că nu mai vorbeam cu Davy. Îmi era frică să-l urmez, dar şi să-l părăsesc. Nu ştiam până unde era în stare să meargă...

— Acum n-o să mai meargă nicăieri, am întrerupt-o eu, gândindu-mă că sosise momentul să-i spun adevărul... Davy a fost împuşcat în după-amiaza asta.

Se uită la mine cu o privire stinsă, de parcă toate simţurile îi erau provizoriu anihilate.

— Cine l-a împuşcat? întrebă ea.

— Hank Langston.

— Credeam că e prietenul lui.

— Da. Dar avea şi el problemele lui personale.

Am lăsat-o cu gândurile ei şi am intrat în camera unde tatăl ei tocmai se schimbase. Îmbrăcase un pulover pe gât şi o pereche de pantaloni care îl întinereau şi mai mult.

— Aş putea să ştiu ce program ai, Keith?

— Mă voi duce imediat la domnul Hackett să-i dau înapoi cecul.

— Bravo! Dar ai face mai bine să mi-l dai mie. E o dovadă importantă împotriva lui Hackett. Ce valoare are?

— O sută de mii de dolari... Fără a mai pune la socoteală cei zece mii bani gheaţă pe care i-am dat doamnei Fleischer.

— Ce ţi-a îndrugat Hackett despre aceste casete?

— Mi-a spus doar că Fleischer încerca să-l şantajeze. I le-am dus mai adineauri, chiar înainte de venirea dumitale.

— Cui le-ai dat?

— Doamnei Hackett şi mamei lui. Aveau un magnetofon în bibliotecă, şi le-au pus ca să le verifice. În total erau cinci. Uite cecul.

A scos din portofelul lui un cec galben şi mi l-a întins. Era întru totul asemănător cu cel care moţăia în seiful meu, cu excepţia că nu purta ca dată una dintre zilele săptămânii viitoare.

— Merg cu dumneata, hotărî el. Vreau să-i spun acestui ticălos de Hackett tot ce gândesc despre el.

— Nu, ai o treabă mai bună de făcut. Du-ţi repede fata la centru.

— N-aş putea s-o duc acasă?

— Nu. E încă prea devreme.

— Totdeauna va fi prea devreme, zise Sandy,

Dar deja se uita la tatăl ei cu alţi ochi.